Născut în Turkmenistan, a trăit în Ucraina, acum e refugiat în România. Cum e s-o iei de la capăt într-o țară străină la 86 de ani

Ioana Epure

Director editorial

86, 50, 53, 2, 2, 6. Viața lui Rakhman K. Taschiev, profesor universitar, chirurg oncolog și refugiat ucrainean, în șase numere, ca la loterie. 

Are 86 de ani. E cu soția lui de 50. A locuit în ultimii 53 de ani în Kiev și are doi copii. A trecut prin două războaie care i-au dat viața peste cap. 

De șase luni a trebuit s-o ia de la capăt în comuna Moisei, la 70 de kilometri de Sighetu Marmației, unde s-a refugiat de bombele rusești, la fel ca alte peste 6 milioane de ucraineni de toate vârstele care și-au părăsit țara.

Rackhman are nenumărate realizări în viață și vorbește despre ele cu mândrie. Însă dincolo de lucrări publicate, premii, distincții și titluri aproape imposibil de redat cu exactitate, pierdute în traducere, în timp și în spațiul uriaș, atât fizic, cât și cultural, care ne separă, simplul fapt că și-a petrecut jumătate de secol luptând împotriva cancerului probabil că e, de departe, cea mai semnificativă dintre ele. 

Îl rog să-mi spună povestea vieții lui, ca să învățăm poate și noi cum rămâi funcțional într-o viață în care nimic nu e garantat - nici măcar o bătrânețe liniștită. 

Al XXIX-lea congres al chirurgilor, în Kiev 4-7 iunie 1974. R.K. Taschiev e primul din dreapta. Foto: arhiva personală Rakhman Taschiev

„Trăiam cu trifoi și smântână”

„La colhoz, la sat, în Turkmenistan”, s-a născut Rackhman, în ceea ce este astăzi regiunea Lebap, dintr-o țară despre care știm oricum prea puține, într-o familie de fermieri. În 1936, Turkmenistanul devenise parte din URSS de puțin peste un deceniu. 

„Firește, în fiecare an mă duc acolo”, povestește Rackhman, ca și cum ar vorbi de o vacanță la băi. „Am două patrii, Ucraina și Turkmenistan. Și după ele, Rusia”, adaugă. Conflictul nu-i alimentat de oameni, e alimentat de puteri politice și ambiții dictatoriale. „Eu de fapt sunt cetățean ucrainean. Și mai simt și cu inima. Da, Ucraina este ceva de suflet pentru mine.”

Își amintește, din Al Doilea Război Mondial, cum tatăl lui a plecat la război. 

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

Știri din cealaltă Românie. La Băile Tușnad, guvernul maghiar a donat autorităților locale o vidanjă, iar la Sibiu o directoare și-a pus aer condiționat în birou din banii pentru copii

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe. Iată ce-am găsit săptămâna asta.

Și își amintește foametea: „Nu aveam nimic. Trăiam cu trifoi și smântână. Beam smântâna… Mâncam ce mănâncă berbecii. Aveam păduchi, înțelegi, dormeam pe pământ cu fân, n-aveam lumină, era foarte greu de trăit.”

La șase ani, o epidemie de trachoma (o boală infecțioasă cauzată de o bacterie) aproape l-a orbit. Rackhman s-a vindecat și a mers la școală. Subliniază că nici măcar nu s-a pus vreodată problema de a nu merge. Își amintește, de altfel, cum chiar învățătorul a venit acasă, la părinții lui, l-a luat de mână și l-a ajutat să ajungă la școală. Apoi l-a așezat în bancă. 

În cele din urmă, a decis să devină medic dintr-un motiv cât se poate de personal: pentru că mama lui era bolnavă și și-a dorit să o ajute.

După armată, Rackhman a început să studieze la Universitatea de Medicină din Turkmenistan, unde a învățat pentru șase ani, timp în care a lucrat și ca asistent în spitalul raional.

"Cu profesorul Skripnichenko. Discuție despre teza mea de doctorat." Foto: arhiva personală Rakhman Taschiev

La finalul rezidențiatului, un profesor i-a scris o recomandare pentru Kiev, unde a ajuns, în cele din urmă, în 1969. A început un nou stagiu, la Universitatea de Medicină din Kiev, pentru specialitatea chirurgie, apoi la Institutul de Radiologie și Oncologie. Și-a terminat studiile post-universitare și a rămas, ca profesor, în departamentul de oncologie. 

Cine ar fi zis că locul în care își va petrece jumătate de secol nu va fi acasă pentru totdeauna?

„Ne-au strămutat și copiii”

Rackhman nu-și amintește mare lucru din ziua de 24 februarie 2022. 

„Înainte să plecăm ne era foarte teamă”, povestește încordat. „Am găsit un metrou și ne-am închis acolo. Ne era frică. Am mers acasă, stăteam pe podea. Femeile trebuiau să plece. Nu ne-am putut pune toată speranța în adăposturi. Nu erau pregătite. Adăpostul de lângă casă era închis. Niciodată n-am crezut că se poate întâmpla asta. 

Eu îi iubesc pe toți, și pe ruși, și pe ucraineni, și locul unde am crescut, și unde am învățat, și Turkmenistanul, îi iubesc pe toți.

Imediat ce va fi pace în Ucraina, oricând ar fi asta, mă voi întoarce. Și aștept asta în fiecare zi și visez la asta în fiecare noapte."

Rackhman e plin de energie, îi place să vorbească, să povestească - mai ales despre munca lui, are un râs sănătos. Nu s-a pensionat încă de la Academia Națională de Sănătate a Ucrainei și nu are niciun gând să facă asta: la urma urmei, săptămânal intră în call-uri video cu colegii lui, care au rămas în Kiev, ca să rămână la curent cu munca, și asta îi face bine.

Profesorul Taschiev cu studentul său preferat din Sudan. Foto: arhiva personală Rakhman Taschiev

Munca, spune el, este singurul lucru care îl ajută să meargă mai departe, să nu cadă pradă disperării. 

„Am fost învățați să lucrăm în continuu. Munca grea aduce fericire și noroc în tot ceea ce fac. Și am avut profesori, trei profesori extraordinari care s-au ocupat de educația mea. Am avut noroc cu profesorii.”

Lăcrimează doar când își amintește de cei doi copii ai lui și, mai ales, de nepoții care au trebuit să rămână în Ucraina: unul de 25 de ani și unul de 18 - aproape încă un copil. 

„Mă doare foarte tare. Nu putem să trăim și să muncim liniștiți. Ne-au strămutat și copiii…

Înțelegi, am un nepot bolnav care zace. În fiecare zi mă gândesc la el. Iar al doilea este tânăr, încă nu conștientizează nimic, este la școală. Elev de generală. Învățământ general, nu superior. Acesta este punctul nostru dureros.”

A crezut, inițial, că războiul va dura câteva săptămâni, și iată, au trecut șase luni, și nepoții îi sunt tot acolo, tot sub amenințarea bombelor rusești. 

„Tot timpul gândesc”

În Moisei a ajuns, spune el "din întâmplare". Împreună cu soția lui, nu plănuiseră decât să fie cât mai aproape de graniță, iar atunci când au intrat în România, pe 5 martie 2022, după o zi de călătorie cu trenul, nu aveau niciun plan. 

Apoi l-au cunoscut pe Vasile Vlașin, care, împreună cu Fundația Părinții Salvatori, făcea voluntariat la graniță, și, care i-a îndemnat pe Rackhman și pe soția lui către satul Moisei. 

E fericit să fie în România, deși îi e greu, pentru că nu vorbește limba. „Îmi petrec zilele extraordinar, mergem la teatru, concert, în păduri minunate. În fiecare zi merg cu soția la plimbare câte o oră și jumătate.” Și-a făcut câțiva prieteni la spitalul din Borșa, câțiva medici din Moldova care vorbesc limba rusă și cu care are în comun măcar profesia și limba.

Profesorul Taschiev împreună cu invenția sa, un instrument medical util în gestionarea tumorilor mari. Foto: arhiva personală Rakhman Taschiev

În mijlocul haosului incontrolabil al lumii, Rackhman își găsește liniștea în muncă. O parte din el trebuie să meargă mai departe, în timp ce cealaltă parte așteaptă vremuri mai bune.

„Tot timpul gândesc. Mă ocup de știință permanent, scriu în fiecare zi. Tot scriu. Trăiesc împreună cu colectivul de la institut. 

În fiecare zi aștept pacea, pacea… Am crezut că o să stăm aici în România cinsprezece zile și o să mergem înapoi la Kiev. Nu ne-a ieșit. Nu se vede nimic la orizont.”

Acest material face parte dintr-o serie de articole susținută de Asociația Zi de Bine, care urmărește să documenteze provocările întâmpinate de refugiații ucraineni în România, dezinformarea cu privire la acest fenomen, dar și soluțiile de integrare pe termen lung sau modelele punctuale de succes.