Nadăș. Iobagi în secolul XXI

Nadăș. Numele unei localități din vestul țării a devenit sinonim cu latura absurdă a retrocedărilor. În urmă cu 10 ani, un sat întreg a intrat în proprietatea a doi soți, Viorica și Mihai Colțeu.

Colțăii – cum le zic sătenii – sunt foștii vecini ai unei femei care ar fi fost strănepoata surorii soției grofului care deținuse pământurile din Nadăș.

De 10 ani, oamenii din Nadăș se luptă prin instanțe să își recapete viețile normale. Nu vor să fie iobagi în secolul XXI.

Am fost acolo să-i cunoaștem și să-i ascultăm.

Istoria, pe scurt

În urmă cu aproape 12 ani, arădeanca Ecaterina Mairovitz, pe atunci în vârstă de 93 de ani, a redactat un testament prin care își lăsa întreaga avere vecinilor care o îngrijeau, soții Viorica și Mihai Colțeu.

Din documentele femeii reieșea că ar fi fost strănepoata de soră a soției lui Iosif Grosz, nobil maghiar care deținuse pământurile din Nadăș, județul Arad, la începutul secolului XX.

Ecaterina Mairovitz a murit în 2004, la scurt timp după ce semnase testamentul. Familia Colțeu a apelat la justiție pentru a intra în posesia „moștenirii”: un sat întreg.

În 2006, prin hotărâre definitivă a Judecătoriei Ineu (județul Arad), Viorica și Mihai Colțeu deveneau proprietarii Nadășului.

Sătenii nu știau nimic. Aveau să afle că nimic nu mai e al lor. Sub privirile lor îngrozite, hambarele și adăposturile pentru animale s-au transformat în ruine.

Și, de 10 ani încoace, ei tot speră că, într-o zi, „Colțăii” le vor da pace sau că legea îi va salva.

Cantorița și pădurarul

Miercuri, 24 februarie, ora 11. Coborâm în Arad cu oasele înțepenite după 12 ore petrecute în tren. Ne repezim la automatul de cafea.

În fața gării, în timp ce sorbim lichidul de plastic, dăm de Doru, un tânăr înalt și sfios care a venit din Nadăș să ne aștepte. A răbdat aproape un ceas, cât a întârziat trenul, într-un Cielo gri, fără să ne sune măcar o dată să ne întrebe unde suntem.

Urcăm în mașină și, pe măsură ce ne îndepărtăm de oraș, Doru lasă deoparte sfiala și ne vorbește cu glas molcom despre meseria sa de pădurar.

Drumul devine tot mai îngust și urcă abrupt, printre dealuri, până într-un luminiș. De aici se vede, în toată splendoarea, barajul lacului Tauț, ca o felie de rai verde: o limbă de pământ străjuită de bătrâne păduri de foioase.

După vreo oră de la plecarea din Arad, intrăm în Nadăș. E ora prânzului și, pe ulițe, nici țipenie de om.

Vă duc la cantor, da? – ne trezește Doru.

Cantorul e porecla lui Nicolae Rad, un lider al sătenilor din Nadăș. Omul nu e acasă. Suntem în 24 februarie, iar Cantorul e plecat la Făgăraș, unde se desfășoară unul dintre termenele procesului în care nădășenii cer revizuirea sentinței din 2006.

În fața casei ne așteaptă nevasta lui, Mița Rad, o femeie la vreo 60 de ani, cu ochelari rotunzi și basma neagră. E toată numai un zâmbet.

„Bine-ați venit, dragilor”, ne întâmpină Cantorița, cum îi spune toată lumea din sat.

Ne poftește în bucătăria pentru oaspeți. „Noi nu stăm decât în bucătăria de vară”, zice ea, ca și cum s-ar scuza pentru curățenia din încăpere.

Când îi mărturisim dezamăgirea de la automatul din gară, se oferă imediat să ne facă o cafea, nu înainte de a ne îmbia cu un ciocănel de țuică, bună pă stomacu’ gol.

Refuzăm politicos – ca doi orășeni care nu concep să bea tărie în miezul zilei -, iar mirosul cafelei proaspăt râșnite ne face să visăm.

Când să-i admirăm râșnița cea modernă, lângă aragazul Cantoriței dăm de un carton cu un mesaj care a ajuns faimos: Eu sunt Nadăș. Jesuisnadas.

Este chiar cartonul cu care fostul campion de K1 Daniel Ghiță s-a fotografiat în fața porții lui Nicolae Rad.

Cantorița râde: „Am mai vorbit cu el la telefon. E băiat bun domnu’ Ghiță.”

Vă amintiți?

Într-un articol anterior, povesteam cum, la prima acțiune care viza satul Nadăș, Daniel Ghiță, șeful așa-numitei grupări „Patrula lui Vlad Țepeș” și candidat al Partidului România Unită la Primăria Sectorului 3, a mințit că s-ar fi deplasat alături de săteni la Judecătoria Ineu.

Documentând materialul respectiv l-am întâlnit pe Adrian Grigoriu, un bucureștean care, după ce a aflat despre cazul satului retrocedat în întregime, a creat Grupul de Solidaritate Românească pentru sătenii din Nadăș.

În fața cafelei fierbinți, Doru, care a rămas cu noi, își spune oful. E nedumerit că familia Colțeu a pus ochii tocmai pe satul lor: terenurile de aici ar valora mai puțin decât cele de la câmpie, de exemplu, iar foioasele din pădurile Nadășului se vând mai ieftin decât coniferele.

„Nu știu să fie o valoare enormă. Ai zice că pădurea ar fi – DNA spune că s-a furat lemn de 20 de milioane de euro -, dar mie nu mi se pare enorm. Dacă vorbim de pădure-pădure, fără pășuni, îs vreo 4.000 de hectare. Nici terenurile nu-s cine știe ce valoare – nu-s pe șes, îs pe dealuri…”

Ocolul silvic din Nadăș e acum privat, fiind condus de familia Colțeu. Doru spune că noii proprietari și-au făcut și un fond de vânătoare, unde își aduc prietenii.

„Vin la vânătoare, dar vin cu mașini, nu-i vezi. Domni mari, sigur, se vede după mașini. Or zâs oamenii că o fost și Falcă, primarul de la Arad, știți… dar eu nu l-am văzut niciodată.”

Cronologia unei retrocedări

Pentru a fi înțeleasă, povestea noastră trebuie să se întoarcă până în 1912. În acest an, groful Iosif Grosz înființează societatea Forestiera Nadăș. Trec 6-7 ani și groful – care nu are copii – începe să aibă probleme financiare.

La reforma agrară din 1921, statului român îi revin 715 hectare de pădure din averea grofului. Între timp, sătenii sunt și ei împroprietăriți cu pământuri în aceeași zonă. Astăzi, nădășenii susțin că unele terenuri au fost primite de femeile rămase văduve după primul război mondial.

Pământul, deci, e plătit cu sânge.

În 1923, Iosif Grosz înstrăinează terenurile societății Forestiera și redactează un testament prin care lasă averea rudelor sale. 18 la număr.

Apoi, Grosz moare și stăpână peste acțiunile de la Forestiera – care deținea pământuri în localitate – devine soția acestuia, Helena Grosz.

De aici, problema se complică. Avocata sătenilor, Vasilica Coroiu, spune că Helena Grosz și-ar fi vândut acțiunile de la Forestiera unui anume Emil Micloș, de origine română.

Ea consideră că aceasta ar fi prima dovadă în sprijinul sătenilor: odată intrate terenurile în posesia lui Micloș, descendenții lui Grosz nu mai aveau niciun drept asupra lor.

În sentința din 2006 însă, dată în favoarea soților Colțeu, numele lui Micloș nu apare. Instanța preciza că Helena Grosz ar fi fost „constrânsă de legislația vremii” să transfere către Forestiera dreptul de proprietate asupra pământurilor din Nadăș, iar, de acolo, terenurile au intrat în posesia statului român.

Concluzia? În realitate, constrânsă fiind de legislația vremii, proprietara tabulară Grosz Elena a transmis în mod formal dreptul său de proprietate în favoarea Societății Forestiera Nadăș, iar ea, sub imperiul regimului comunist, a fost naționalizată.
Prin imposibilitatea ființării ca persoană juridică, s-a procedat practic la desființarea acesteia.

Fragment din sentința nr. 657/2006 a Judecătoriei Ineu

Avocata nădășenilor spune că judecătorii care au dat sentința din 2006 au greșit, pe motiv că o persoană fizică nu poate moșteni o societate comercială.

„Calea corectă era despăgubirea, pe baza acțiunilor deținute de la acea vreme”, a declarat Vasilica Coroiu pentru PressOne.

Așadar: în 2006, judecătoarea Mariana Luciu retrocedează întreaga localitate Nadăș – 8.762 de hectare, dar și construcțiile aferente – soților Colțeu.

Reprezentanții Prefecturii Arad și ai Romsilva fac recurs la Tribunalul Arad. Recursul este admis, dar soții Colțeu apelează la o cale de atac excepțională: contestație în anulare.

Și câștigă din nou, cu mențiunea că unul dintre cei trei membri ai completului de judecători face opinie separată și se declară de acord cu hotărârea anterioară a Tribunalului Arad.

Din nou, sătenii nu află nimic decât după proces.

După ce contestația soților Colțeu este admisă, Prefectura solicită revizuirea sentinței, bazându-se pe dosarul de privatizare al societății Forestiera Nadăș și pe un document care atestă că Helena Grosz nu mai era acționar majoritar la data naționalizării societății. Acționar majoritar ar fi fost românul Emil Micloș.

În 2013, Tribunalul Arad respinge acțiunea de revizuire înaintată de Prefectura Arad.

În 2009, Gheorghe Pleș, primarul comunei Tauț – de care aparține satul Nadăș – emisese procesul verbal prin care familia Colțeu era pusă în posesia celor 8.700 de hectare. Nu se efectuase nicio măsurătoare și nici nu fuseseră identificate terenurile, deși Pleș era obligat să facă asta, conform legii.

În 2013, primarul din Tauț declara, într-un interviu acordat TVR, că „îi pare foarte rău de ce s-a întâmplat”, dar că, după ce încercase tergiversarea punerii în posesie, se trezise cu amenințări din partea familiei Colțeu.

Astfel, sentința de intabulare din 2009 rămâne definitivă. Mai mult, judecătorii îi scutesc pe soții Colțeu de taxele de intabulare.

În 2012, sătenii fac plângere penală împotriva familiei Colțeu.

În octombrie 2013, Prefectura Arad depune, la Înalta Curte de Casație și Justiție, o cerere de strămutare a procesului privind revizuirea sentinței.

Cererea este aprobată, iar procesul este și astăzi pe rol la Judecătoria Făgăraș.

În 2014, DNA deschide dosar în cazul retrocedării de la Nadăș, estimând că statul a fost păgubit cu peste 20 de milioane de euro prin retrocedarea pădurii. Asupra căreia sătenii, de altfel, nu au nici o pretenție.

Din 2014, deci de aproape 2 ani, procesul este blocat întrucât se așteaptă restituirea dosarului de fond de la DNA.

Tot în 2014, DNA anunța în presă că, potrivit experților grafologi consultați de procurori, semnăturile de pe documentele care au stat la baza retrocedării satului Nadăș sunt false.

Brândușa din Nadăș

Să ne întoarcem însă la Nadăș, într-o zi de miercuri, 24 februarie.

Întremați de cafeaua Cantoriței și de o gustare „bio”, o luăm la pas prin sat, să vorbim cu oamenii, deși afară încă plouă mărunt.

De pe dâmbul unde Nicolae Rad și-a ridicat casa, coborâm către un pod de lemn și ne pomenim pe ulița principală. Nu întâlnim decât un cârd de gâște și câțiva ciobănești bălțați.

Străbatem agale drumul pustiu, până aproape de capăt, înspre Tauț.

Calea nu e presărată cu indicii, ca în Hänsel și Gretel: vedem doar gospodării liniștite, biserica, magazinul din sat, un dispensar și căminul cultural a cărui ușă din termopan e încuiată.

Un singur hectar recâștigat

Printre numeroasele procese pe care familia Colțeu le-a intentat sătenilor, a existat unul în care moștenitorii Ecaterinei Mairovitz au cerut un hectar din sat, alături de clădirile aferente – dispensarul și căminul cultural.

A fost unul dintre puținele procese pierdute de soții Colțeu. În zece ani, sătenii din Nadăș au reușit să obțină în instanță doar acest hectar de pământ din localitatea lor.

*

Când să ne întoarcem, ploaia se oprește și răsare soarele. Ne taie calea o femeie în vârstă. Îi spunem că suntem jurnaliști și n-are nevoie de mai mult: știe că satul său a ajuns „la televizor”.

O cheamă Raveca, are 78 de ani și trăiește în Nadăș dintotdeauna. Ea și soțul ei nu au copii, nici pământ, doar o casă. N-au fost afectați direct de bătălia cu familia Colțeu.

„Doamna de colea, ea vă poate povesti, că e-n proces cu ei”, ne îndrumă Raveca.

Ne arată o femeie brunetă, îmbrăcată în bluză de trening și încălțată în cizme de cauciuc.

„Brândușa, vino-ncoace, că are domnii treabă cu tine!”

Brândușa Biriș (44 de ani) ne întâmpină cu un pachet în brațe. Suntem în fața casei sale părintești, iar mama sa, o bătrână care zâmbește sfios, coace plăcinte cu mac și nucă pentru musafirii care au să vină de la București.

Este vorba despre Adrian Grigoriu, liderul Grupului de Solidaritate Românească, și de trupa lui.

Din noiembrie 2015, Brândușa Biriș încearcă să anuleze executarea silită a gospodăriei sale din Nadăș. Sălașul, cum îi zic sătenii, e un adăpost pentru animale aflat în sat, dar la câțiva kilometri de zona în care oamenii și-au ridicat casele.

Generația străbunicilor Brândușei a ridicat acele adăposturi acum o jumătate de secol.

De atunci încoace, oamenii cu dare de mână din Nadăș și-au ținut animalele în sălaș, la iarbă verde, iar femeile și copiii au ținut gospodăria de aici, de la șosea.

Pînă acum, familia Colțeu nu a intentat procese pentru terenurile din vatra satului. Sătenii se judecă pentru adăposturile de animale. Ei sunt îngrijorați însă că, după ce va fi terminat cu sălașurile, familia Colțeu le va lua la ochi și casele.

Brândușa spune că îngrijorarea nu e fără temei.

„În sat nu o intrat, dar amenință pe toată lumea. Mai aruncă, așa, câte un zvon și zice: O să vă aranjez pe toți, că numa’ vreo 11 îs în regulă. 11 din sat, din 600 de numere! Și se pun presiuni pe oameni, că oamenii zic – Poate o să fiu eu mâine. Mă iartă până poimâine.

Știți… noi am început războiul. Acuma văd că, încet-încet, se trezesc oamenii. Dar încă nu toți. Amu, chiar dacă eu nu am probleme, oare să nu sar pentru consăteanul meu, pentru vecinul meu, pentru fratele meu? Pentru cine-a’ fi, că e consăteanul meu, nu? Deci, trebuie să fiu alături de el. Din păcate, nu toți.”

Discuția cu Brândușa Biriș se poartă ba în mașină, ba în fața magazinului sătesc, de unde mai cumpără câteva pungi cu mac, ba în fața casei părintești, ba în cea unde locuiește acum, ridicată de socrul ei, Iovu Biriș.

Când ajungem în curtea lui Iovu Biriș, apare un sătean. Ne privește nedumerit, întreabă ai cui suntem și, când află, începe să o laude pe Brenda, cum îi spune el.

„O vrem primăriță pe doamna! E cea mai harnică, cea mai potrivită! Primăriță o facem!”

Brenda zâmbește încurcată. Se vede că nu e prima dată când se gândește să preia frâiele Primăriei Tauț, în locul lui Pleș, în care nădășenii nu mai au încredere.

„Amu, or zîs oamenii că mă vor, dar eu știu… Aci e durere mare, îi bătaie de cap mare.”

Doar atât ne spune Brândușa despre politică, și se întoarce la scuturatul așternuturilor și la aprinsul sobelor.

Când termină, ne poftește să mergem la sălașuri. Să vedem cu ochii noștri gospodăriile sătenilor.

“Vasăzică, un sat de oameni să rămână iobagi”

Înaintăm cu mașina pe drumurile noroioase ale Nadășului. Soarele a ieșit de mult dintre nori, iar Brândușa ne arată sălașurile. Unele sunt pustii, semn că au fost pierdute în favoarea Colțoaicelor.

Brândușa ne îndrumă spre Avram Pășcălău, unul dintre nădășenii care și-au pierdut gospodăria de curând.

Ne încălțăm cu șosete groase, de lână, împrumutăm cizme de cauciuc și o pornim spre Nea Avram.

Are 78 de ani și trăiește într-unul dintre sălașuri, unde ține păsări și câțiva porci. Și-a pierdut în instanță cel mai mare sălaș, iar ulterior și o bună parte din avere. La finalul procesului, a achitat familiei Colțeu 67 de milioane de lei vechi – contravaloarea cheltuielilor de judecată.

Îl găsim țintuit la pat, dar cu poftă de vorbă. Nevasta lui hărnicește în jurul oalelor aburinde de pe sobă.

Sprijinit într-un cot, Nea Avram ne face un rezumat:

„Iaca, și noi avem acte pe multe pământuri. Da’ că nu-s a noastre. Îs a lor. Asta îi.”

În 2011, s-a judecat cu familia Colțeu pentru unul dintre sălașuri. Spune că avea act de proprietate.

„Din 2011, eu am început primul cu ea, că moșu’ lu’ nevastă-mea o avut aicea 50 de acri. Doamna o zâs că-i a’ ei. Și eu m-am dus și n-am lăsat-o. M-am băgat și-am arat, am semănat, am zâs să mă duc în lege, că legea-i dreaptă.

Am îngropat pe bătrânii aceia pentru 50 de acri. Și-o venit și ni le-o luat. Am fost în lege, nouă nu ne-o dat nimeni nici o dreptate.

Bătrânii aceia ce i-am îngropat or scos titlul de proprietate din Arhivele Statului, titlul de proprietate în bună regulă, dar degeaba. Nu s-o luat în considerare.”

Nea Avram și-a pierdut pământurile, dar spune că încă plătește impozit pentru ele. S-a dus cu alți nădășeni la București, să ajungă la fostul președinte Traian Băsescu, dar nu i-a primit. Ulterior a aflat că la Cotroceni trebuia să ceară audiență din timp. Acum e prea bătrân să mai bată drumurile.

Și el, la fel ca Brândușa, susține că familia Colțeu l-ar fi amenințat că nu se va opri aici cu pretențiile.

„Iac-așa, o venit și o luat tăt. Nu-i pășune, nu-i nimic. O spus că și ce-i a’ nost de sub căși îi tăt a’ ei. Îi multă suprafață pe care au oamenii acte, dar tătă suprafața-i a ei. Numa’ drumurile, 23 de hectare, nu-s trecute.

Restu’ tătu-i a’ ei, și morminte, și biserică, tă-tă-tăt. Și nu există în lume, nici în țara asta românească, așa ceva ce s-o întâmplat la noi. Și cine judecă nu judecă corect.

Noi aicea am fost o mie și-o sută de numere odată, înainte, da’ și-acuma mai îs șapte sute! O fost comună în satul ăsta. Vasăzică, să dea tăt, și-un sat de oameni să moară! Să rămână iobagi la ea.”

“Executarea, executarea, executarea!”

Plecăm de la Avram Pășcălău, iar Brândușa învârte volanul voinicește. Ne duce la sălașul familiei sale, aflat nu departe, într-o vale verde, cu pășuni numai bune pentru zecile de porci, capre și oi pe care le cresc alde Biriș. Adăpostul a fost ridicat de bunicul lui Iovu Biriș în 1969.

Coborâm din mașină și vedem o femeie cu broboadă neagră, care mână câțiva purcei împiedicați.

„E soacră-mea, zice Brândușa. Săraca, o rămas cu sechele de când o venit executorul, că era singură. O vrut să se pună-n ață.”

Pe limba nădășenilor, asta înseamnă să se spânzure.

Ana Biriș (68 de ani) ne întâmpină cu răsuflarea tăiată. N-apucăm să o rugăm, că începe singură să ne povestească, cu un clipit nervos, ce s-a întâmplat în 2012, când familia Colțeu a apărut cu executorul judecătoresc.

„O venit amândouă (Viorica Colțeu și fiica sa, Simona Ilieș – n.r.), împreună cu Jandarmeria. Oliver (soțul Simonei Ilieș – n.r.) și cu fata o înaintat. Le-am zâs: Copiii îs în Arad, soțul îi la Ineu. Și-atunci or zîs: Am venit pentru executare.

N-am zis nimica.

Cum s-o dat executorul jos din mașină, n-am mai înțeles, eram pierdută. Simona, înainte, tăt așa făcea din mâini, tăt așa: Executarea, executarea, executarea! Eu m-am înfricoșat. M-am înfricoșat tare.

Mi-am pus capăt zilelor, am luat două ațe. Am luat ațele alea, scara pe umăr, am tomnit scara, am tomnit ațele și, drept în strungă la oi, numa’ să mă spânzur!

Și-atuncea or venit executorul și polițarii. O fost unul mai în vârstă și doi erau feciorași tineri, așa. M-or luat de mână și or dat scara peste gard la oi, și pe mine m-or pus pe jos. Două ceasuri m-o ținut executorul de vorbă. Și-o zis: Pot să plec liniștit acasă? Nu se întâmplă nimic?

Și-or plecat.

P-ormă am fost internată la spital și nici acuma nu mi-s chiar… și acuma am stres în continuu, numa’ stres, numa’ stres. Am rămas cu stresul ăsta de atuncea, nervoasă și uitucă…”

Am nimerit în Nadăș în preziua unui termen al procesului dintre familia Biriș și familia Colțeu, care se judecă la Ineu.

Este și motivul pentru care Judecătoria Ineu a devenit loc de întâlnire pentru cei care vor să îi susțină pe nădășeni. Procesul familiei Biriș – care a contestat sentința de executare silită pe motiv că retrocedarea Nadășului este cercetată de DNA – a devenit semnificativ în confruntarea dintre săteni și familia Colțeu.

Sălașul familiei Biriș este, de fapt, o mică fermă. Au zeci de capre și de oi, miei și iezi cu picioarele tremurânde, abia fătați, zeci de purcei și cinci vaci. Paznici la oi, Laica și Marcel.

Marcel cel negru dă din coadă când ne vede. Roșcovana Laica, în schimb, ne latră aproape un ceas.

Andrei Biriș, soțul Brândușei, taie azi un purcel – pentru musafirii care vor veni de la București.

În vreme ce Brândușa aduce nutreț la oi, bărbatul apucă purcelul, ajutat de un vecin, și îl crestează sub gât, de unde sângele se scurge mai iute. Apoi îl așază pe-o piatră și-l spală cu furtunul. Sângele și apa cu noroi se amestecă și se duc la vale.

După o jumătate de oră, purcelul e și tranșat. Miroase a șorici și a carne proaspătă, iar Marcel privește blând către stăpânii săi, doar-doar o căpăta o halcă.

Domnii de la București au să se bucure de un ospăț pe cinste.

La plecare, Ana Biriș rămâne să curețe bucătăria și vasele pline de sânge. Are să doarmă într-o cameră înghesuită, cu un ceas din lemn deasupra patului.

Pe lemnul ceasului e imprimată fotografia soțului ei – singurul stăpân al sălașului.

Pilda lui Iov

Au trecut aproape 8 ore de când suntem în Nadăș și ne întoarcem la casa Cantorului, unde a ajuns și Adrian Grigoriu (61 de ani), bucureșteanul care, din 2012 încoace, a creat un grup de susținere a sătenilor.

Cantorița trebăluiește în bucătăria de vară: prăjește cartofi, amestecă în supă, întoarce fripturile. Îi țin de urât două vecine și o pisică.

Printre cei veniți cu Grigoriu este și Mihai Tociu, un bărbat care, în preajma alegerilor prezidențiale din 2014, a cucerit presa centrală cu instalația luminoasă de la balconul său din cartierul Militari, care zicea: Eu cu cine votez?

Din gașcă mai fac parte tinere și tineri. Unii au protestat și la Pungești, când se spunea că Chevron ar urma să exploateze gaze de șist, dar și împotriva firmei RMGC. Au ieșit în stradă și în noiembrie anul trecut, după incendiul din clubul Colectiv.

Bucătăria unde ne-am băut cafeaua cu câteva ore în urmă e ticsită acum. Se vorbește, pe rând, despre masonerie, despre evrei, despre Colțoaice sau despre protestele la care au participat cei de față.

Când intră Grigoriu, înalt și solid, trupa salută politicos. Omul se așază la mijlocul mesei lungi, de unde îl vede toată lumea.

E însoțit de cantorul Nicolae Rad, gazda tuturor. La un moment dat, Grigoriu îl întreabă pe Rad:

– Ia zi, Cantore, care e cea mai celebră vorbă pe care a zis-o Iov?

Cantorul zâmbește. Cade pe gânduri, apoi declamă:

– Sună-mă și ne organizăm!

Preț de o clipă, mesenii sunt contrariați. Apoi izbucnesc în râs. Rad e năuc, iar Grigoriu se strâmbă.

– Iov, din Biblie! Nu io…

Rad se luminează brusc, apoi răspunde pe același ton:

-Fie numele Domnului binecuvântat!

Apoi, toată lumea se apucă de mâncat.

Avocata

În dimineața zilei de 25 februarie, ne trezim la 6, în casa Brândușei Biriș. Mai sunt trei ore până la înfățișarea de la Judecătoria Ineu.

Iovu Biriș ne aduce imediat cafea fierbinte, iar nora lui ne îmbie cu o gustare și cu prăjituri. Nimeni însă nu are poftă de mâncare. La masă apare și Vasilica Coroiu, care se plânge că a dormit prost: un astfel de caz i-ar da insomnii și celui mai priceput dintre avocați.

Vasilica Coroiu (foto) s-a specializat pe drept civil, mai ales în retrocedări de imobile sau de terenuri. Ea este, de fapt, cel mai important membru al grupului de sprijin strâns de Adrian Grigoriu. Nu întâmplător le-a recomandat-o sătenilor: l-a reprezentat și pe el în instanță.

Pentru nădășeni, Coroiu lucrează pro bono. Pe gratis. După termenul de astăzi, 25 februarie, tot ce-și dorește ea de la săteni e un borcan de cătină.

Ne povestește, în timp ce mergem spre Ineu, că a fost implicată în procese care mai de care mai spectaculoase: „Acum câțiva ani, cineva revendicase întreg Parcul Kiseleff din Capitală, dar și clădirile ambasadelor din zonă. Cam 85% dintre retrocedările din țara noastră au la bază acte false.”

Cât despre cazul Nadăș, Vasilica Coroiu nu mai e demult doar avocatul apărării, ci a îmbrățișat cauza sătenilor. Sătenii sunt mulțumiți, mai ales că pe fostul lor avocat îl suspectau că ar fi fraternizat cu Colțoaicele.

„Prea spunea că totul e simplu și o să se rezolve”, zice Brândușa Biriș.

În 2014, când DNA a început ancheta în cazul de la Nadăș, Coroiu a sperat că lucrurile se vor tranșa rapid, fiindcă o acțiune penală ar fi anulat toate bătăile de cap și procesele civile.

Iată însă că dosarul trenează. În opinia avocatei, istoria acestor pământuri este, în sine, o pledoarie pentru nădășeni:

„Practic, moștenitorii locului nu mai aveau niciun drept, de nici o natură. Helena Grosz a vândut și proprietatea către SC Forestiera Nadăș – societate care a fost naționalizată în 1948 și a fost preluată de stat.

Când au venit legile de retrocedare, s-au stabilit niște criterii. Pentru acționarii majoritari se făcea evaluare pe ultimul bilanț contabil și se acordau despăgubiri. Pe baza acțiunilor pe care le dețineau. Iar ea înstrăinase proprietatea, deci, ce drept mai aveau? Nimic. Zero. Cam așa stau lucrurile.”

“Sunteți de-ai lor!”

Joi, 25 februarie, ora 9. În fața Judecătoriei Ineu, câțiva polițiști discută la țigară. Nu par surprinși când, din două microbuze, o ceată de bărbați masivi coboară cu steaguri și afișe, după care fac un cordon în fața clădirii.

Sunt Adrian Grigoriu și trupa lui. Toți îmbracă tricouri pe care scrie – Nadăș este România.

Li se alătură Ioan Pui (93 de ani), cel mai vârstnic nădășean. Omul vine de fiecare dată la proces, îmbracă tricoul Grupului de Solidaritate Românească și pare că s-a obișnuit cu camerele de filmat.

Nu același lucru se poate spune despre cele două femei care-l însoțesc și care șușotesc între ele, rușinate. „Amu, tătă lumea-l știe!” Totuși, își iau și ele câte un tricou de protestatar.

Grupul s-a organizat la țanc, pentru că dintr-o mașină 4×4 coboară așa-numitele Colțoaice. Viorica Colțeu și fiica sa, Simona Ilieș, se grăbesc să intre în clădire.

Apucăm să le întrebăm dacă vor să vorbească, iar Simona Ilieș zâmbește tăcut. Mama sa o urmează, încruntată.

În sala de judecată, de-o parte și de alta, oamenii stau cuminți în bănci. În stânga sunt nădășenii, purtând tricourile lui Grigoiu. În dreapta, femeile din familia Colțeu și avocatul lor.

Din spate, Brândușa Biriș îmi șoptește la ureche, plină de speranță: „Mi se pare că Simona are lacrimi în ochi. E mai tristă ca de obicei.”

Mă întorc spre Simona Ilieș, să depistez lacrimile. Nici vorbă. Femeia zâmbește larg sălii, ca un star de cinema.

În sală intră și echipa lui Grigoriu. Se proțăpesc în mijlocul sălii, fără să scoată o vorbă. E un protest pașnic, iar tinerii știu ce au de făcut: să fie, pur și simplu, prezenți.

Ședința de judecată este însă una foarte scurtă: judecătorul – altul decât cel căruia i-a fost repartizat dosarul „Biriș versus Colțeu” – a decis o amânare. Următorul termen este stabilit pentru 17 martie.

Familia Biriș se bucură: asta înseamnă că sălașul mai rămâne al lor cel puțin trei săptămâni.

Dar familia Colțeu?

Le însoțim pe cele două femei la ieșirea din clădire, să auzim și varianta lor. Simona Ilieș răspunde supărată, în timp ce se îndreaptă către mașină:

„Nu vă spunem nimic! Sunteți cu ei, nu? Lucrurile sunt cât se poate de simple: acești țărani ocupă, în mod ilegal, pământurile noastre. Asta s-a judecat astăzi, o executare care trebuia să aibă loc din 2012. Studiați! Nu ați văzut câți bucureșteni erau în sală? Altceva e la mijloc!”

În urma mașinii lor, răsare o voce din mulțime: „Nu vă ia pă voi DNA-ul, mă?”

Băieții din trupa lui Grigoriu își dau jos tricourile albe și strâng steagurile. Au bătut sute de kilometri pentru o judecată amânată, dar nu par dezamăgiți.

Mai târziu, întorși în Nadăș pentru pregătirile de plecare, o întreb pe una dintre tinerele din grupul lui Grigoriu de ce face asta. De ce vine, la câteva săptămâni, să protesteze pentru niște necunoscuți dintr-un sat arădean?

„Știi, la început nu am înțeles nici eu de ce se vine aici. Un sat la mama naibii, nu știe nimeni de el! Dar, când am venit și i-am cunoscut pe oamenii ăștia… Poți să nu te întorci?”

Înainte să urcăm în mașina care ne va duce la București, Cantorița, în loc de rămas bun, ne pune în vedere: „Dacă nu mai viniți pe la noi, înseamnă că nu v-o plăcut!”

Cantorul mă privește țintă: „Să scriți un articol beton. Să zâceți acolo c-am vândut tăt, cantorul din Nadăș o vândut tăt, și mai vinde tăt, ca să fie dreptate pentru Nadăș.”

*

Nu știu dacă e „beton”, dar acesta a fost articolul despre nădășeni.

Care-și mai văd de viețile lor până în 17 martie, când alte plăcinte se vor coace în cuptoare, alți purcei de lapte își vor vedea sfârșitul și aceiași musafiri le vor călca pragul. Și tot așa, până ce fie vor fi pierdut tot, fie vor fi recâștigat pământurile despre care, până acum zece ani, nimeni nu s-ar fi îndoit că sunt ale lor.