My Octopus Teacher: Direct la țintă

My Octopus Teacher, nominalizat la Oscarurile din acest an în secțiunea „Cel mai bun film documentar de lungmetraj”, se remarcă printr-o excelentă organizare a oamenilor din spatele realizarii lui. E foarte limpede că fiecare a știut exact ce avea de făcut, și totul într-o sincronizare perfectă. De la regia lui Pippa Ehrlich și James Reed, de la imaginile impresionante ale lui Roger Horrocks, trecând prin textul poveștii lui Craig Foster, prin munca de montaj și prin muzica lui Kevin Smuts, documentarul nu are nici un moment de bâlbâială, de ezitare. Tocmai prin această impecabilă muncă de echipă, My Octopus Teacher ajunge exact acolo unde țintește: în locul unde sunt zgândărite cele mai elementare emoții.    

Craig Foster e un biolog marin care se atașează de o caracatiță. Procesul neobișnuitei prietenii dintre acest om și nevertebrată, care trăiește în mediul ei natural, se întinde pe o perioada de 324 de zile – adică pe durata întregii ei vieți.

Încă din debutul documentarului, experiențele lui Craig cu fauna subacvatică – povestite din voice over sau împărtășite direct de pe ecran – merg pe o linie dreaptă, cronologică. E împărțit în capitole (marcate de importanța anumitor zile a legăturii dintre cei doi) supuse evoluției cunoașterii și monitorizării reciproce. Începe prin întâlnirea scafandrului cu tot felul de vietăți acvatice, când remarcă, după spusele lui, „un melc care și-a pierdut cochilia de-a lungul evoluției”.

Treptat, se produce o apropiere între ei – una bazată pe încredere și curiozitate. Pe măsură ce povestea se dezvoltă, imaginile sunt acolo să susțină un text care ar fi avut destulă eficiență și fără rigoarea văditului proces laborios de editare. Astfel, documentarul nu se mulțumește să spună o poveste emoționantă, o și arată – și o face într-un asemenea fel, încât protagonistul pare s-o relateze, în timp real, direct de sub apă.  

My Octopus Teacher trage simultan de mânerele potrivite, în toate sectoarele narative și tehnice ale reprezentării lui pe micul ecran. Nimic nu e lăsat în urmă, nu se fac simțite false înțelegeri între compartimentele care-l alcătuiesc. De aici poate că a și crescut fascinația pentru aceast tip de prietenie ciudată dintre om și o moluscă inteligentă – din maniera în care ea capătă forme aproape perfecte prin expunere, implicit prin impactul ei.  

Sigur că acest popular și din ce în ce mai apreciat documentar are și alte cărți de înșirat pe masă. De exemplu, drumul către compasiune este extrem de ușurat, îndată ce caracatița trece printr-o perioadă de recuperare, în urma atacului unui rechin. Felul în care scafandrul se raportează la acest eveniment e susținut și de alte mărturii, din care se pot extrage observațiile lui asupra tehnicilor de supraviețuire elaborate și a trucurilor inteligente de care este capabilă atunci când se hrănește.

În principiu, el doar o observă și, cu excepția câtorva momente de apropiere fizică (altminteri destul de apăsate emoțional) nu intervine în desfășurarea vieții ei – doar că are emoții atunci când caracatița se află în dificultate, iar tentațiile de a interveni sunt mari. Un alt aspect care mișcă sensibilități e constituit de un proces de învățare, în vreme ce o tot studiază – ajunge să dea sens titlului, cel puțin printr-o raportare nouă a lui Craig în relație cu semenii, după cum acesta mărturisește la un moment dat. Joacă, așadar, și cu precizie, niște cărți emoționale aflate la îndemână, culminând cu ultimele zile din viața nevertebratei.  

Pe de altă parte, tocmai raportarea lui Craig la prietenia cu caracatița ar putea pune ceva probleme. Animalul începe să-și piardă semnificația; ajunge, de la un punct încolo, un personaj aproape uman, pe cand Craig începe să se simtă din ce în ce mai mult ca o caracatiță. Schimbarea asta de registru, în care nu mai e foarte clar cine pe cine observă, capată forma unui document care alimentează daca nu un moft, atunci o obsesie personală. Craig tinde să facă din propria-i experiență, fără să intenționeze (și într-un fel cât se poate de nevinovat), o pledoarie accidentală pentru domesticirea animalelor sălbatice. Nu ar fi de mirare ca cineva, cândva, să încerce un experiment subacvatic similar.  

Rămâne, totuși, un documentar deosebit de riguros și de concentrat. E cea mai importantă și pregnantă senzație pe care o lasă. Și asta pentru că încearcă să înțeleagă natura inteligenței umane și non-umane, aflate la prima împrietenire de sub ape, printr-o manieră în care amintirile acestui om au un punct de întâlnire cu o reprezentare uimitor de ordonată a timpului prezent în care sunt narate.  

My Octopus Teacher e disponibil pe Netflix.