MODELE de CURAJ. Tudor a luptat de 1000 de ori pentru ţară şi ţara i-a dat 16 ani de închisoare

"A doua oară l-am văzut pe Tudor Greceanu la București. De-adevăratelea. O «vizită» între coșmar și sublim. Coșmar: cămăruța în care de-abia te puteai strecura. Coșmar: trupul împuținat, ca de copil, și piciorul amputat, acoperit de capătul pijamalei, prinsă cu un ac de siguranță, camuflând absența.

Sublim: capul, chipul omului aceluia. Numai lumină, inteligență, luciditate. Sublim: vocabularul său de imensă stringență intelectuală, fără sentimentalism, milă de sine sau eroisme declamate. Sublim: excepția ca firesc.

E cea mai puternică impresie cu care m-am întors din Bucureștiul toamnei trecute. Modele, deci, existau. Mai există încă.

Dacă ne-am întoarce fața spre ele, dacă le-am da ascultare, poate că am ieși din toropeala aceasta de lânced venin. Unul dintre aceste modele, Tudor Greceanu, a dispărut dintre noi. Și de această dispariție suntem (o cred fără nicio exagerare) cu toții vinovați. Țărâna îi va fi sigur mai ușoară decât viața petrecută în suferință și muțenie. El știa să vorbească, noi nu știm să-l ascultăm."

Cuvintele îi aparțin Monicăi Lovinescu.

Le-a publicat în revista 22, în ianuarie 1995, la două săptămâni după moartea lui Tudor Greceanu − pilotul de vânătoare care adunase peste 5.000 de ore de zbor în 5 ani de război, 960 de misiuni de luptă atât pe frontul de Est, cât și pe cel din Vest, și 38 de avioane inamice doborâte.

După instalarea comuniștilor la putere, decorațiile și curajul lui "Dido", cum era poreclit de camarazi, n-au mai valorat nimic. O generație întreagă trebuia suprimată, trimisă la tineta istoriei, pentru a face loc celor care clădeau lumea nouă prin crimă și teroare.

Căpitanul aviator Greceanu și-a petrecut 16 ani în închisorile comuniste: crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale și o presupusă legătură cu organizația "subversivă" Graiul Sângelui, condusă de Ion Vulcănescu, vărul filosofului.

A încercat să evadeze de la Aiud, în 1952, pentru a se alătura partizanilor din munți. A fost torturat, umilit, dar a stat mereu cu capul sus în fața torționarilor. I-a înfruntat în condiții în care nimeni nu ar fi rezistat. A făcut-o considerând că onoarea nu e tranzacționabilă.

Un episod din Memorialul Durerii, difuzat pentru prima oară în 1993, îl are ca subiect. Înghesuit într-un apartament meschin de la etajul 7 al unui bloc din Ferentari, Dido Greceanu citează dezinvolt din Geneza formelor culturii, a lui P.P. Negulescu.

Apoi, oferă una dintre cele mai răvășitoare mărturii despre regimul comunist:

"Dac-ați ști ce dramă a fost Zarca (izolatorul închisorii de la Aiud – n.r.)! Sunt lucruri pentru care oamenii nu sunt făcuți. Poate în bunele Lui intenții, Dumnezeu n-a făcut oamenii pentru orice. I-a făcut să meargă până la un punct, dincolo de care se distrug.

Este exact același lucru ca un ceas. Un ceas funcționează foarte bine și sucit pe față, și pe dos, dar dacă dai cu el de pământ, s-a cam terminat.

Un anchetator, Brânzaru, îmi spunea că omul e făcut din piele, din mușchi, din sânge, din nervi și din oase. Și că, până la urmă, oasele vorbesc. Doamnă, atuncea n-au vorbit. Foarte mulți, foarte mulți... au cedat. E așa de simplu să mori, doamnă. E așa de simplu să mori. De ce să te compromiți ca să trăiești?"

Greceanu știa într-adevăr să vorbească. Noi nu știm să ascultăm. Pe YouTube, episodul care-i este dedicat, intitulat "Evadările din Gulag", a strâns puțin peste 6.000 de vizualizări. Cam cât audiența unui vlogger de duzină.

Într-unul dintre interviurile pe care le-a dat în ultimele sale luni de viață, Greceanu îi vorbea scriitorului Vlad Zografi despre filosofie, muzică și pictură. Și nu putea să-și ascundă, cu autoironie, uimirea: "Mi se pare atât de curios ca epava de om care am devenit să vorbească despre lucruri atât de frumoase".

S-a stins în decembrie 1994, la 77 de ani.

Insignă de la centenarul Tudor Greceanu.

Luna trecută, în 13 mai 2017, s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Dido. În memoria lui, Școala de Zbor de la Tuzla (județul Constanța) îi poartă numele.

1.000 de cărți poștale, dedicate centenarului Greceanu, au fost puse în circulație la oficiile poștale din apropierea aeroportului dobrogean.

În 2016, a apărut la editura Vremea ediția a II-a, revăzută și adăugită, a volumului său de amintiri, intitulat Drumul celor puțini.

Prima ediție fusese tipărită în doar vreo 2.000 de exemplare. Sora aviatorului, Martha Greceanu, a făcut toate demersurile pentru a publica această colecție.

Câteva dintre capitole sunt scrise de Greceanu: cel legat de pregătirea sa ca tânăr sublocotenent, aspirant la petlițele verzi ale aviatorilor experimentați, cel în care povestește cum Grupul 7 Vânătoare e integrat în unitatea de elită a nemților − Flotila Udet − și, în sfârșit, istoria evadării de la Aiud.

Am încercat să reconstituim, citindu-i însemnările, povestea unui om care şi-a apărat jurământul faţă de ţară, atâta timp cât a trăit.

Mormântul lui Tudor Greceanu din cimitirul Bellu. Foto: Ioana Nițulescu/Facebook

Balaurul Messerschmitt

La 26 iunie 1940, România primește ultimatum din partea Uniunii Sovietice să-și evacueze armata și administrația civilă din Basarabia și din nordul Bucovinei. Ne retragem pentru a evita războiul. În august '40, pierdem Ardealul de Nord.

"Niște tranzacții din vârful condeiului ciopârțeau și înstrăinau parte din teritoriul țării", va scrie Tudor Greceanu.

La Academia de perfecționare de la Ghimbav, șapte ofițeri, în frunte cu Tudor Greceanu, își înaintează demisiile. Toți au în jur de 23 de ani, visează să devină piloți de vânătoare și pretind că pasivitatea Armatei române nu cadrează cu valorile în care cred ei.

"Nu vrem să fim ofițeri într-o armată care nu se luptă pentru teritoriile țării", sună rechizitoriul.

Comandorul Piele le respinge în bloc pretențiile: "S-ar putea să credeți că aveți dreptate. În mare măsură, adevărul e de partea voastră. Totuși, la rându-mi, vă pot acuza la fel de ușor. Dați dovadă de lașitate. România va intra în război, e o chestiune de timp. Voi unde o să fiți?".

Cu un an înainte, pe aerodromul din Otopeni, Dido Greceanu asistase la venirea unor piloți polonezi fugari. "Pe avioane de primă mână", găurite de gloanțe și de schije.

Fugiseră din fața balaurului Messerschmitt 109, avionul de vânătoare nemțesc numit după creatorul său, inginerul Willy Messerschmitt. 30.000 de balauri prind viață între 1937 și 1945.

Greceanu și colegii lui îi priveau pe polonezi cu ușoară superioritate. Cum să fugi din calea dușmanului? "Păreau cuprinși de un tremur involuntar, ca de o panică mistică, de-ai fi spus că se găsiseră în fața fulgerelor lui Jupiter. Am presupus că această psihoză colectivă trebuia să aibă o bază obiectivă."

Războiul era încă departe, iar Dido examina figurile triste ale celor învinși. Superioritatea Messerschmitt-ului crea o aură aviației germane. Totuși, polonezii văzuseră moartea cu ochii, iar găurile din fuselajele lor depuneau mărturie că se întâlniseră cu invincibilii dragoni care scuipau foc.

"Dar noi? În cazul unui război cu rușii, acest colos necunoscut, sălbatic și înspăimântător, după prima întâlnire și luptă aeriană câți și cine vor supraviețui?"

Răspunsul îl va primi mult mai repede decât s-ar fi așteptat. La 15 septembrie 1940, Tudor devine pilot de vânătoare, obținând în paralel și brevetele de instructor de zbor, bimotorist de zbor de noapte, de zbor fără vizibilitate și de înaltă acrobație.

E repartizat la Flotila 1 Vânătoare București-Pipera, singura din țară dotată cu aparate de zbor ultramoderne. Aici sunt avioane PZL 11F, două escadrile de Heinkel 112 de vânătoare și chiar două Messerschmitt 109E.

Dido își începe antrenamentele pe cele tip PZL. În câteva zile, acumulează experiență de zbor mai mare decât în tot timpul petrecut la Ghimbav: tonouri lente și repezite, lupinguri, ranversări, imelman, răsturnări, trei ore de antrenamente pe zi.

Se simte însă un pilot rudimentar, o victimă sigură în cazul în care ar fi aruncat în luptă. Faza de "poezie a aviației" se încheie, constată Dido.

Totuși, el își face simțită prezența la Pipera. La începutul lunii noiembrie 1940, puștii răsfățați ai Flotilei 1 sunt repartizați la unitățile operative. Greceanu se prezintă, alături de mai mulți colegi, la Grupul 5 Vânătoare (dotal cu Heinkel). Într-o baracă de scânduri, printre hangare, intră să-l salute pe comandantul grupului, Miclescu. Tinerii se aliniază regulamentar.

"Am onoarea să vă salut, domnule comandor!"

Miclescu nu reacționează. Rămâne afundat în hârtii. I-a mers buhul că e cam tare de urechi, "lucru care se întâmplă frecvent la aviatori, din cauza zgomotului asurzitor al motoarelor".

Dido își privește superiorul. Nicio reacție. Scoate pistolul din toc și trage un foc în podea. Stupoare. Miclescu sare ca acționat de niște arcuri invizibile.

"Am onoarea să vă salut, domnule comandor!", repetă Greceanu.

Alarmați, cei din zona barăcii năvălesc înăuntru. Descumpănit, Miclescu își revine încet și izbucnește în râs: "Curioasă manieră de prezentare, domnilor ofițeri!"

Greceanu începe antrenamentele pe Heinkel, o bestie în comparație cu aparatele pe care le-a pilotat până acum. Asta după numai două săptămâni în care, la sol, își vâră capul prin măruntaiele avionului, alături de mecanici, pentru a-l examina în detaliu. Între timp, se uită cu invidie la piloții mai experimentați care exersează pe Messerschmitt.

La jumătatea lui noiembrie, pe aerodromul din Pipera sunt eliberate două hangare pentru a primi două unități germane, una de bombardament și una de vânătoare. România se pregătește să intre în război alături de Germania.

"Clădirile cele mai frumoase ale flotilei fuseseră cedate nemților și, peste toate parterele de flori și boschete atât de îngrijite, acum treceau tot felul de mașini, camioane, cisterne și stații radio. Totul a fost împânzit, cât ai bate din palme, cu cabluri telefonice cauciucate, cu antene de transmisiuni radio, cu mașini și motociclete, iar culoarea gri-verde a întregii armate și a materialului german înecase în întregime albastrul tradițional al aviației române."

Messerschmitt-urile exercită o fascinație de neînfrânat. Pe 1 martie 1941, se înființează escadrila 56 Vânătoare din Grupul 7. Greceanu e pe listă, iar războiul devine o chestiune de zile.

Dido e excedat de rapiditatea evenimentelor. Cum va putea face față unui război, pilotând un avion pe care nu-l cunoaște aproape deloc? E un pilot "pompat", va da greș, asta e convingerea sa.

Comandorul Grupului 7 e Alexandru Popișteanu, o legendă a aviaţiei româneşti. Pe 6 martie 1941, la 7 dimineața, Popișteanu se plimbă țanțos prin fața noii escadrile.

"Ce căutați, domnilor, la Grupul 7 Vânătoare? Aici e o unitate serioasă, cu avioane de vânătoare de-adevărat. Ce, credeți că e o unitate de domnișoare? Vă dați seama ce faceți, domnilor? Vi s-a urât cu viața?

Credeți că se poate zbura pe Messerschmitt 109 cu 5-6 ore pe târlia aia de Heinkel? Asta e sinucidere curată.

Duceți-vă la cine v-a trimis... Spuneți-i să nu-și bată joc de dumneavoastră și de viața dumneavoastră. Treceți la aviația sanitară sau de observație, că altfel riscați prea mult", urlă Popișteanu.

Greceanu iese din rând, se simte jignit. Spune că va face întocmai, după o astfel de primire.

Popișteanu supralicitează.

"Ia uite, s-a supărat domnul sublocotenent. Nu înțelegeți bunele mele intenții legate de viețile dumneavoastră. Dacă acceptați să vă sinucideți, vă privește.

Maistru Baciu, scoate trei avioane la linie, pornește motoarele și încălzește-le. Eu mă duc în birou, căci mi-e groază să asist. Peste 15 minute voi ieși în gura hangarului să văd trei sonde ca cele de la Moreni, arzând în mijlocul terenului. Adio!"

Piloții sunt contrariați. Popicu ar avea un filament ars, "și un umor cam bizar", dar joacă teatru magistral. Spaima a pus stăpânire pe toți, în timp ce balaurii sunt aliniați pentru zbor. Dintre cadrele mai vechi ale Grupului 7, Nicu Polizu îl ia pe Greceanu sub aripa lui.

"Decolarea are un cuplu motor pe stânga fantastic și trebuie ținut cu picior la dreapta, aproape la refuz. Pune motorul progresiv și ridică coada repede. La aterizare, atenție la evitarea derapajului. Încolo, nimic special.

După decolare, nu uita un palier lung, ca să intri în viteză, pune pasul pe automat, închide radiatoarele, bagă imediat trenul și flapsurile și, după aia, poți să-l tragi cu cracii pe pereți. O să-ți placă", îl încurajează Polizu.

Greceanu e siderat. Ăsta a fost tot instructajul? Urmează să piloteze cel mai rapid și mai modern avion din lume, fără să știe măcar cum arată cabina pe dinăuntru.

Dido cere să zboare primul. Își leagă parașuta, centurile și le face semn mecanicilor să dea drumul la manivelă. Prima impresie? "Că mă bagă cu capul în blindajul din spate, atât de mare e viteza de tracțiune. Tendință extraordinară de a fura stânga. Mi-am adus aminte ce a zis Polizu, am băgat picior hotărât la dreapta."

Urcă la 2.000 de metri și face cunoștință cu balaurul lui Willy Messerschmitt: "3.200 de ture, boast 1,5, pas la 10, viteza? Fantastic! 555 km/h".

Greceanu e în al nouălea cer. Coboară după 30 de minute, urmează ceilalți. Niciun incident. Popișteanu îi primește cu "mutra lui de babă șmecheră".

"Credeam că sunteți începători! Când colo, ce să vezi? Ei sunt piloți de vânătoare de-adevărat! Așa credeți voi! Eu nu!", le râde în nas.

Continuă:

"Acest avion este cel mai bun avion de vânătoare din lume, dar numai dacă este pilotat de piloții cei mai buni din lume. Asta trebuie să devină aspirația voastră. Acest avion nu admite mediocritatea. Se răzbună împotriva celor slabi când nu te aștepți. Nu admite nicio miime de secundă de neatenție, nu suportă nicio greșeală, nu ajută decât pe cei tari și buni, care știu să fie stăpâni, și atunci el se supune cu credință și plăcere și vă va sluji".

Greceanu nu-l mai contrează. Pare transportat.

Câteva zile mai târziu, un accident nefericit: Pufi Popescu, un as al aviației românești, se ciocnește în zbor de formație strânsă cu Hörnig, un căpitan neamț rutinat în luptele din Canalul Mânecii. Hörnig reușește să aterizeze, parașuta lui Popescu nu se deschide.

Messerschmitt 109, avionul pilotat de Greceanu în cel de-al Doilea Război Mondial.

Căderea Odessei, ieșirea din încercuirea de la Stalingrad

Antrenamentele lui Tudor se intensifică. Comandamentele aviației române și germane stabilesc un program de pregătire comună. Fiecare pilot român colaborează cu unul neamț.

Se fac pregătiri intense în ceea ce se cheamă școala celulei – formație de luptă, în linie, 50 de metri interval; formație strânsă, aripă la aripă, un metru interval.

Nemții le cer românilor să exerseze zborul la alarmă. La alarma de gradul III, cu motorul rece și cu piloții în sălile de odihnă, trebuie să decolezi în mai puțin de 5 minute.

Românilor li se pare o enormitate, dar, încet-încet, reușesc să se încadreze.

La 15 iunie 1941, Greceanu e trimis la Râmnicu-Sărat, baza de pornire în război. La doar 3 kilometri distanță este satul în care a copilărit și moșia familiei sale, Topliceni.

Câteva zile mai târziu, Popișteanu adună tot personalul navigant la comanda grupului.

"Domnilor ofițeri, subofițeri și maiștri militari, de astăzi, 21 iunie, ora 24, sau 22 iunie, ora 0, suntem în război cu Uniunea Sovietică."

Prima misiune adevărată e bombardarea nodului de comunicații de la Românești-Basarabeasca, 100 de kilometri sud de Chișinău, unde au parte de o ripostă puternică din partea artileriei antiaeriene sovietice.

Apoi, pe aerodromul de la Salz, Grupul 7 Vânătoare stă până la căderea Odessei. Avioanele de serie ale rușilor, Polikarpov I-16, poreclite Isak (Măgarul) și Rata (Șobolanul), sunt net inferioare. "Niște parascovenii zburătoare, escamotarea trenului de aterizare se făcea pe bază de scripeți", va scrie Greceanu.

Ulterior, în timpul războiului, rușii vor reduce din handicap și vor folosi avioane de tip Mig, Yacc și Lagg, mai apropiate de performanțele celor germane.

În timpul misiunii e doborât unul dintre colegii lui Greceanu, căpitanul Puiu Monciu. Reușește să sară cu parașuta. E găsit de ruși, îngropat până la gât și omorât cu pietre.

La 21 august 1941, comandorul Popișteanu își pierde viața în apropiere de Odessa. Cu avionul avariat, încearcă să aterizeze în loc să se catapulteze. La ceremonia funerară de la Tighina sunt prezenți Regele Mihai și mareșalul Antonescu. Primul își desprinde de la piept Ordinul "Mihai Viteazul", cea mai înaltă distincție românească de război, și îl depune pe sicriul lui Popișteanu.

Până în iarnă, când Odessa cade, românii pierd efective importante. Grupul lui Dido Greceanu rămâne cu doar trei avioane care mai pot fi mobilizate în misiuni. Restul au fost distruse sau trimise în țară, să fie reparate la Uzinele ASAM Pipera.

În iulie 1942, Greceanu e înaintat la gradul de locotenent. O lună mai târziu, pleacă spre Stalingrad. Iarna urmează să și-o petreacă la Karpovka, aerodrom aflat la 30 de kilometri de Stalingrad. În octombrie, gerul este deja cumplit.

Rușii, "maeștri ai camuflajului", sunt imbatabili pe propriul teren. Sparg frontul și încercuiesc încet-încet trupele inamice. La Karpovka ajung pe 23 noiembrie. Tancurile T-34 dau năvală seara. Dido reușește să decoleze la limită, ghidându-și un camarad care nu a mai zburat pe timp de noapte.

"Ultima imagine pe care am înregistrat-o este aceea a tancurilor rusești trecând ca peste vreascuri peste bateria A.A., a lui Apostolescu, și pe Șerbu, care, singur în baterie, în cămașă, trăgea cu toate patru tunurile de 75 mm.

I-am arătat lui Panait avioanele lui Naghirneac și Rozariu arzând și i-am spus că cel mai bine e să trecem printre ele, ca să aibă un reper de decolare. Așa am făcut, lăsând loc lui Panait, am trecut razant pe lângă Rozariu și cu, avionul dezechilibrat de Zaverdeanu, am reușit să mă desprind.

Am avut bucuria de a vedea lângă mine lumina roșie a lui Panait. Nu mai aveam radio, dar Panait mi-a făcut semn să nu plecăm cu muniție la noi, așa că de două ori am picat, trăgând cu toate armele în infanteriștii ruși."

Tudor Greceanu (primul din dreapta), alături de un alt as al aviației române, Alexandru Șerbănescu (în stânga).

Flotila Udet

Războiul continuă. În martie 1943, piloții care au mai rămas în Grupul 7 sunt chemați pentru dispoziții speciale la Subsecretariatul de Stat al Aerului, în București. Ordinul cere încadrarea Grupului în unitatea de elită a nemților, Flotila Udet − botezată după numele unui pilot german cu peste 60 de victorii aeriene în Primul Război Mondial.

Greceanu ajunge la Dniepropetrovsk. Urmează să acționeze ca o "unitate din Udet sub comandă germană", având la dispoziție ultimele tipuri de avion Messerschmitt, Me G2 și Me G4.

Ofițerilor români li se asigură camere de 2 până la 4 persoane, cu ordonanță germană, popotă, un mic cazinou și chiar și un magazin de unde, pentru sume derizorii, pot cumpăra "țigări nemțești, hârtie, cerneală, dulciuri sau orice alte mărunțișuri".

Pe români îi așteaptă în camere lăzi cu toate lucrurile necesare unor piloți: de la batista de buzunar până la inhalator de oxigen și costume îmblănite care sunt încălzite electric pentru zbor de iarnă. Toate, cu însemnele armatei germane.

Românii protestează: "Vrem să luptăm în uniforme românești. Altă variantă nu există". După două zile, nemții aprobă.

Când ies pe aerodrom, găsesc 40 de avioane nou-nouțe, pentru ei. O problemă, din nou. Poartă culorile armatei germane. Piloții români reacționează prompt − nu se vor urca niciodată în avioane sub drapel german.

Urmează trei zile de deliberări ale conducerii Flotilei. Oaspeților li se respectă și această dorință. Într-o noapte, nemții vopsesc corect șabloanele tuturor însemnelor. Românii sunt uluiți.

"A nu se uita că, în acea perioadă, semnul aviației române era crucea tricoloră din M-uri, destul de complicată."

Urmează zeci de misiuni riscante, din care Greceanu scapă teafăr. În august 1943, primește ordinul de a pleca la Kirovograd, unde "are loc reintrarea în luptă a Corpului Aerian, festivitate la care participă și Regele Mihai și mareșalul Antonescu". Piloții români sunt revoltați, iar nemții ridică și ei din umeri.

"Adică cum? Iei o unitate angajată în lupte crâncene și o duci cu avioane cu tot să facă o demonstrație de bâlci pentru a satisface unele vanități?"

Primăvara lui 1944 îl găsește pe Greceanu la Grupul 9 Vânătoare. Trebuie să apere, alături de camarazii săi, zona petroliferă din jurul Ploieștiului, dar și cea industrială a Bucureștiului. De data asta, adversari în aer le sunt americanii, redutabili la manșa avioanelor Lightning și Mustang și net superiori ca număr.

10 la 1, cam acesta e raportul de forțe, după toate socotelile.

Compensează doar ambiția piloților noștri de a demonstra, chiar cu prețul vieții, că "în România nu se intră așa, ca într-un sat fără câini".

"Îngusta cabină devine infern"

22 iunie 1944 – Greceanu supraviețuiește în mod miraculos unei confruntări cu piloții americani. Episodul e povestit de Cornel Marandiuc în cartea "Inimi cât să cuprindă cerul patriei".

"Este înconjurat de un roi de Mustang-uri venite, căzute încă de mai sus. Cu superba lor maneabilitate la acest plafon. Cu superioara lor putere aici, dată de motoarele mai puternice, mai supraalimentate. Compresorul lor de supraalimentare. Cu forță, cu trepte în plus față de Daimler-Benz-ul Messerschmitt-ului, care se bâlbâie, se sufocă aici. Care stă instabil peste aerul rar. Care este singur!

Prima rafală lovește direct, brutal carlinga. În partea dreaptă. Buteliile cu oxigen comprimat explodează. Îngusta cabină devine infern, fluidul vieții dispare retezat în tubulatura inhalatorului, locotenentul întoarce G-ul pe spate în răsturnare. Încearcă să...

Nu mai încearcă nimic, se sufocă. Metalul, aparatele de bord, cerul... totul devine roșu. Un roșu aprins, care îi sfârtecă ochii. Messerschmitt-ul cade nebun. O ultimă licărire de conștient spune ceva despre cei 8.000 de metri halucinant văzuți pe altimetru.

Totul își pierde sensul, conturul, înțelegerea. Persistă acel roșu. Al nebuniei? Al morții? Al vieții? Dispare și el...

Messerschmitt-ul este găsit la 13 km sud-vest de Găești. În mod inexplicabil, corect aterizat «pe burtă», cu pilotul aflat în carlingă legat în chingi, prăbușit inert peste comenzi. Are încă inhalatorul pe față, iar infima urmă a vieții păstrate, oprită în mătasea albă, majestuoasă a bine-știutului său fular."

După patru zile, Dido redevine conștient pe patul Spitalului Militar din București. I se recomandă repaus total la o casă de odihnă din Dărmănești, pusă la dispoziție de Marina Știrbey Brâncoveanu, supranumită "Prințesa aviației românești".

Trei luni, spun medicii. Greceanu revine la manșă după o lună.

Avioane americane deasupra Ploieștiului. Sursa foto: historia.ro

La 23 august 1944, România întoarce armele. Greceanu este mutat pe frontul de Vest, împotriva foștilor săi aliați, alături de dușmanii de până mai ieri.

Sora lui, Martha Greceanu, va scrie în volumul "Drumul celor puțini":

"Prezența căpitanului aviator în toate luptele din Vest e consfințită în paginile carnetului său de zbor și prin decorațiile sovietice primite pentru vitejia de care dădea dovadă, acționând ca un mecanism perfect, dar inima și sufletul nu mai erau..."

Dido Greceanu primește Ordinul "Mihai Viteazul", clasa a III-a, și numeroase alte distincții. La 1 august 1945 îndeplinește ultima misiune.

Carnetul său de zbor e încărcat: în 960 de incursiuni în teritoriul inamic, a doborât 27 de avioane omologate și 11 neomologate. De 11 ori a fost avariat, fiind nevoit să aterizeze forțat.

Logodnica sa, de origine germană, își pune capăt zilelor după ce primește ordin de deportare în lagărele de muncă din regiunea Donbas.

În noua configurație politică, oameni ca Greceanu devin indezirabili. Încep epurările în armată. Peste 20.000 de ofițeri sunt trecuți în rezervă. Greceanu e suspendat de la zbor, cu suspiciunea că ar încerca să fugă din țară.

Jignit, părăsește armata română în septembrie 1947.

Se angajează ceasornicar, dar timpurile îi sunt potrivnice. Liniștea nu durează prea mult. E arestat în primăvara lui 1949. Primele interogatorii vizează misiunile sale din războiul împotriva rușilor.

"− N-ai știut că este un război nedrept împotriva pașnicelor popoare sovietice?

− Am știut că este un război împotriva Uniunii Sovietice care ocupase teritorii românești pe care trebuia să le recucerim. Asta era meseria mea de militar. Nimeni nu m-a împroprietărit acolo, n-am revendicat nimic pentru mine, dar eram ofițer activ și executam ordinele fără comentarii, altfel aș fi fost împușcat ca trădător."

E întrebat de legătura cu Ion D. Vulcănescu, profesor de matematică și licențiat în filosofie. Îl știe de la Politehnică, unde a asistat la cursurile lui de filosofie matematică.

Nu neagă, îl cunoaște. Vărul lui Mircea Vulcănescu i-a cerut cândva un serviciu, să trimită o scrisoare în străinătate. Acuzațiile se înmulțesc.

"− Faci parte din organizație, din Graiul Sângelui?"

Graiul Sângelui este o organizație clandestină, înființată de Ion Vulcănescu în 1944 și formată cu precădere din oameni cu carieră militară. Greceanu neagă. Spune că a rupt scrisoarea fiindcă nu a vrut să-l implice pe unul dintre foștii săi colegi într-o operațiune atât de riscantă.

"N-am vorbit niciodată cu Vulcănescu despre vreo organizație."

Securiștii schimbă foaia. Locotenentul Brânzaru se ocupă îndeaproape de aviator. O lună de schingiuri fizice, dublate de anchete. Când un anchetator obosește, este înlocuit imediat, pentru a continua asediul asupra încăpățânării lui Greceanu.

Pilotul dă 60 de declarații în două zile. Nu se contrazice, nu trage pe nimeni după el. I se strâng degetele la tocul ușii, iar Brânzaru îl lovește cu zel demonic. "Până la urmă, oasele vorbesc, iar tu o să vorbești!", îi tot repetă...

Când torționarul alege metoda manej, Dido este pus să alerge 24 de ore "de jur-împrejurul camerei de interogatoriu". Fiecare oprire înseamnă o bătaie soră cu moartea. Dacă pică inconștient, o găleată de apă e aruncată pe el și calvarul continuă.

"Eram bătut la tălpi în poziția liliac. Trebuia să te apuci cu mâinile de glezne, îți introduceau un drug pe sub mâini, gleznele și mâinile erau legate, și începea bătaia la tălpi cu o țeavă de doi țoli."

Foto: Raul Ștef

Evadarea

Condamnat la 10 ani de închisoare, aviatorul e închis la Jilava. De aici e trimis la Pitești, apoi la Canal. În aprilie 1951, împreună cu un lot de "recalcitranți la reeducările de la Peninsula", e expediat la Aiud.

Se declară strungar în metal, pentru a lucra în fabrica închisorii. Se reîntâlnește cu vechi cunoștințe, din școala militară, de pe front. Va spune peste ani că nu a existat niciodată un alt loc unde să se fi adunat o asemenea concentrație de inteligență tehnică, precum în fabrica pușcăriei de la Aiud.

Ajunge la biroul tehnic. Confecționarea unui set de poansoane din oțel, cu alfabetul complet, este prima sa comandă. Spirit inovator, supraviețuitorul încercuirii de la Stalingrad reduce semnificativ timpii de execuție cu un dispozitiv mecanic proiectat ad-hoc.

Conducerea închisorii e mulțumită, iar el poate să-și aleagă un colaborator, pe jurnalistul Valeriu Șirianu.

Zilnic, împreună la bancul de lucru, cei doi pun la cale un plan ce pare fantezist: evadarea din pușcăria de unde nimeni nu a mai reușit să iasă decât cu picioarele înainte. Mizează pe un entuziasm general și pe participarea a sute de deținuți.

Visează să treacă dincolo de zidurile închisorii și apoi să se alăture rezistenței din munți.

Un singur om le mai împărtășește îndrăzneala, Gheorghe Spulbatu, fost ofițer în aviația de recunoaștere. Cei trei solicită, pe rând, să lucreze în tura de noapte. Greceanu schițează un plan al întregului complex, "cu cote de înălțime și căi de acces".

Învață toți trei sensul de deschidere a fiecărei uși de la Aiud și fac dubluri, prin amprentare, a zeci de chei care deschid spații interzise deținuților.

"Planul nostru de evadare era următorul: trebuia ca, în jurul orei 24, noi trei să găsim un pretext pentru a ieși pe poarta principală a fabricii, trebuia ca toți trei să intrăm la uscătoria de scânduri (păzită noaptea de o gorilă, un turnător notoriu, pe nume Ivasciuc), eu să iau de acolo o scară de lemn (ochită dinainte) și, chiar din fața porții fabricii, să tai cablurile de alimentare ale proiectoarelor de pe zid și ale celularelor.

În acest timp, Șirianu și Spulbatu trebuiau să-l lege și să-i pună căluș lui Ivasciuc. Odată cablurile tăiate (confecționasem pentru așa ceva un clește excentric, cu mânere de un metru izolate, o adevărată minune de sculă capabilă să taie ca pe un vreasc un cablu oțelit de 20 de mm diametru), urma ca toți trei să transportăm scara în confuzia creată, s-o proptim de zid exact între cele două miradoare, pretinzând că reparăm lumina la proiectoarele de pe miradoare și să sărim dincolo, unul după altul, înainte ca santinelele să se poată lămuri ce se întâmplă."

Ușor de zis. Un batalion de intervenție asigură paza exterioară a închisorii și posturile de observație. Santinelele se schimbă la trei ore, dar, dincolo de ziduri, frecvența cu care trec patrulele nu poate fi aproximată.

Dacă evadarea reușește, Spulbatu, Șirianu și Greceanu se vor despărți imediat, urmând să se revadă în câteva zile la Câmpia Turzii, la logodnica primului. Apoi vor încerca să ia legătura cu partizanii conduși de Arsenescu, în munții Făgăraș.

E 20 decembrie 1952, puțin după ora 23. Șirianu și Greceanu ies din fabrică ducându-l pe Spulbatu întins pe o targă. "Accident de muncă!"

Gardianul nu bănuiește nimic. Fugarii intră în uscătorie. Dau peste Ivasciuc, care rânjește, agitând în aer o toporișcă. Lângă el e Tăutu, un ofițer de la marină care mai are două săptămâni până la eliberare. E înarmat cu o baionetă.

Dido l-a avertizat cu o zi înainte: "Am depus același jurământ, pe același drapel, și, nevrând să vă compromit eliberarea, vă repet rugămintea în numele țării și al meu. Între orele 23:00 și 1:00, să nu vă duceți la uscătorie". Și totuși, Tăutu e acolo, gata să-i oprească.

Ivasciuc îl atacă pe Șirianu și îi despică obrazul. "Evadare, evadareeee..." Șirianu pune mâna pe un ciocan și îl lovește în cap pe atacatorul său. Celălalt dă să fugă spre ieșire, urlând din toți rărunchii. Un proiectil îl lasă lat: ciocanul, aruncat de la distanță, l-a lovit în ceafă.

Greceanu taie cablurile și toți trei o iau la goană cu scara spre zidul înalt de 5 metri. Santinelele îi somează. Cei trei spun că vor să repare defecțiunea. Șirianu sare dincolo de zid, iar paznicii încep să tragă. Spulbatu ezită, pe scară. În spatele lui, Dido e ferm: "Nu putem da înapoi. Știi ce am lăsat în urmă".

Sare și Spulbatu. Greceanu e pe creasta zidului. Se taie în bucățile de sticlă prinse în ciment. Jos, în exterior, sunt deja patrulele. Dido se aruncă de la 5 metri. Securiștii, speriați, fug care-ncotro.

Evadatul aterizează cu piciorul stâng pe încărcătorul-tambur al unui pistol-mitralieră PPȘ-41. Oasele vorbesc, iată, durerea îl paralizează. Se ridică cu greutate pentru a atrage atenția securiștilor. Se trage asupra lui. Șirianu și Spulbatu sunt deja departe.

"Gloanțele piuiau în jurul meu și în zăpadă. Când s-a oprit focul, a fost o liniște mormântală în care nimeni nu mișca și nu îndrăznea să se apropie de mine. A durat câteva minute bune până când patru securiști, cu armele îndreptate spre mine, s-au apropiat încet și, când m-au atins, din câteva paturi de armă m-au trântit jos și a început o bătaie cu paturile de arme, cu picioarele, cu pumnii, din care mă mir că am scăpat viu."

Zid interior al închisorii din Aiud, cu numele deținuților politici care și-au pierdut viața aici. Foto: Raul Ștef

Greceanu e ținut 24 de ore în frig, fără îngrijiri medicale, apoi dus la Securitatea din Cluj.

Șirianu e prins pe malul râului Aiud. A pierdut mult sânge, e aproape înghețat. Spulbatu ajunge până la Copșa Mică, se refugiază în podul unei șuri, dar proprietara gospodăriei îl dă pe mâna Miliției.

Ancheta durează 30 de zile. Tribunalul Militar Oradea decide: moartea, pentru toți trei. Inculpații nu-și folosesc dreptul la recurs. Sunt transferați la Penitenciarul din Cluj, în camerele condamnaților la moarte. Greceanu împarte celula cu Șirianu, iar Spulbatu, cu un "ghinionist care la beție îi dăduse cu sifonul în cap secretarului local de partid".

Refuzul celor trei de a face recurs îl obligă pe procuror să întreprindă el acest demers. Se judecă la București, în absența acuzaților. Doar lui Greceanu i se admite recursul. Procesul lui este trimis la rejudecare.

Între timp, Șirianu și Spulbatu refuză să ceară grațierea. Sunt executați de Securitate, iar cadavrele lor sunt expuse timp de câteva zile la închisoarea din Aiud.

În final, Dido e condamnat la muncă silnică pe viață. Este trimis în Zarca de la Aiud în 1953, apoi transferat la Gherla. Petrece încă 11 ani în pușcărie, fiind eliberat odată cu amnistia generală.

Se angajează la Institutul de Arhitectură. Obține brevete pentru tot felul de invenții pe care le-a gândit în detenție.

În ultima parte a vieții, i se amputează ambele picioare. La începutul anilor '90, țintuit la pat și grav bolnav, Dido Greceanu se declară învins.

Rostește cu o siguranță dezarmantă:

"Am pierdut partida. Pentru că partida n-o dictez eu. Știți, nu e suficient să joci șah ca să câștigi. Trebuie să joci bine. M-am bătut pentru țara asta și la 2.000 de kilometri, și-ntr-un sens, și-n celălalt, și am crezut în virtuțile neamului. Și uitați-vă ce am cules. Noi, românii, suntem centrifugi, nu suntem solidari. Noi vrem gloriole individuale, noi nu vrem rezultatul glorios al întregului".

Capturi video din Memorialul Durerii.