MODELE de CURAJ. Greti, îngerul speranţei

A fost un timp în care iadul a avut o replică pe pământ. Din întuneric, o tânără fată a înălțat spre cer un mănunchi de hârtii aprinse și a făcut lumină. Pentru totdeauna.

Îndrăzneala ei a născut una dintre cele mai frumoase povești din istoria umanității.

O adolescentă de o frumusețe nepământeană, pe numele său Gertrud Bader, care avea să fie supranumită îngerul închisorilor comuniste, locuia vizavi de penitenciarul din Gherla.

La sfârșitul anilor '50, ea a reușit să schimbe mesaje, timp de mai multe luni, cu câțiva deținuți ce primiseră pedepse grele pentru "uneltire contra orânduirii sociale".

Alfabetul Morse îl mijlocea pe cel al dreptății și al iubirii.

Greti nota adresele logodnicelor sau ale soțiilor celor închiși și apoi le trimitea ilustrate cu indicații exacte privind data și ora la care să se prezinte în cimitirul de lângă zidul închisorii.

Fiecare femeie trebuia să aibă un buchet imens de flori, albe sau roșii, pentru a fi recunoscută de iubitul său, aflat la una dintre ferestrele pușcăriei.

Greti își semna răvașele cu numele abatelui Faria, bătrânul închis de-o veșnicie din Contele de Monte Cristo. Le expedia când de la Dej, când de la Cluj sau de la Bistrița, într-o încercare de pierdere a urmelor.

A fost arestată la 8 august 1958. Avea 17 ani și a primit o condamnare de 7 ani de închisoare. A ispășit aproape doi ani, la Cluj, Miercurea Ciuc și, în final, chiar la Gherla, unde, deși grațiată, a stat câteva săptămâni pentru a-și lua ultima porție de umilință.

Citindu-i povestea, am încercat să aflăm ce s-a întâmplat cu viața ei. Știam că, în anii '70, a plecat în Germania și că, după căsătorie, se numeşte Gertrud Czell.

Am găsit o adresă și un număr de telefon din Bamberg, oraș aflat în nordul Bavariei. La capătul celălalt însă, suna mereu ton de ocupat.

Cercetătorul Cosmin Budeancă, de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER), ne-a trimis la fostul deținut politic Ion Baurceanu, care a executat 13 ani de pușcărie în regimul comunist și care a jucat un rol important în povestea lui Gertrud Bader.

"Încercam s-o avertizez să suspende legătura cu deținuții în momentul în care mi-am dat seama că e în pericol. Erau și secături printre noi, la Gherla, și nu-ți puteai bate joc de destinul unui copil", povestește, astăzi, Ion Baurceanu.

I-a trimis mesajul prin deschizătura de la oblonul celulei cu numărul 87. "Era un spațiu de 20-30 de centimetri, prin care aveam contact cu exteriorul, ca să nu ne sufocăm în celular".

Ion Baurceanu folosea un prosop făcut sul pentru a comunica prin codul Morse. Dispunerea prosopului pe orizontală însemna o linie, iar pe verticală, un punct.

Greti urmărea mișcările cu binoclul de la fereastra camerei sale. Răspunsurile ei veneau în felul următor: perdeaua de sus, trasă, era punctul, perdeaua de jos − linia. Când încheia un cuvânt, scutura puternic draperiile.

Ajuns la 86 de ani, Ion Baurceanu are o certitudine:

"Domnilor, această poveste demonstrează existența lui Dumnezeu. Dacă ați avut îndoieli, luați de bun ce vă mărturisesc eu. N-am întâlnit-o niciodată pe Greti.

Am corespondat după '89, iar în 2013, la 45 de ani după schimbul nostru de mesaje prin Morse, m-a sunat și i-am auzit vocea.

Dumnezeu există, într-adevăr. Iar toate dovezile din lume le găsiți la Cluj, unde Greti s-a întors de ceva timp".

Așadar, Gertrud Bader nu era inaccesibilă, undeva în Germania, ci locuia la câteva străzi depărtare de redacție.

În august, anul trecut, i-am propus un interviu. Mi-a spus că va încerca să-și facă timp. Preț de 8 luni, am discutat săptămânal, în speranța că va stabili un orizont de așteptare pentru solicitarea noastră.

Am devenit domnul Valentin și doamna Greti.

Soțul ei e grav bolnav, are Alzheimer. Dar, la 75 de ani, Gertrud e de neclintit: stă lângă el și îl îngrijește, fără să se lamenteze.

Spune că, uneori, mai vede în privirea bărbatului ei licărul acela de complicitate, de iubire născută clandestin, un limbaj pe care numai o fostă deținută și un tânăr deposedat de viitor, cu tatăl trimis la Canal, îl pot înțelege.

Îi e îndeajuns ca să-și adune din nou forțele și să meargă înainte.

Ne-am întâlnit înainte de Paști. Ne-a primit în salonul de acasă și ne-a servit cu cafea. Apoi a rememorat povestea care a făcut-o să se maturizeze brutal, chiar lângă zidurile închisorii din Gherla.

A avut o singură condiție:

"Lucrurile s-au întâmplat așa cum s-au întâmplat. Nu vreau să se spună despre mine că aș crede că sunt o eroină sau că am făcut o jertfă. Am cunoscut adevărate eroine în închisoare, femei care stăteau departe de copiii lor.

Eu am fost un copil puternic, n-am plâns niciodată după condamnare, pentru că am avut conștiința că ceea ce am făcut este drept, corect.

Am detestat nedreptatea dintotdeauna, nedreptatea care privește lucruri mărunte și, în egală măsură, nedreptatea care face victime într-un grup mai mare de oameni. Atâta tot".

Gertrud Bader Czell va împlini 76 de ani în luna mai. Foto: Raul Ștef

*

Gertrud era cea mai mare dintre cei patru copii ai familiei Bader. Tatăl, Sebastian, de origine germană, era medic veterinar. Mama, Delma, terminase Conservatorul și era o foarte bună profesoară de pian.

De la ferestrele casei lor se vedeau atât închisoarea din Gherla, cât și cimitirul din apropiere. De fiecare dată când din direcția pușcăriei se auzeau strigăte sau chiar împușcături, părinții închideau geamurile și trăgeau draperiile.

Copiii nu întrebau nimic, dar, serile, Delma Bader aprindea o mică lumânare lângă pian și le spunea să se roage și pentru cei închiși:

"«Ăștia-s toți oameni nevinovați, închiși pentru că vor dreptate, vor să fie o lume mai bună».

Eram foarte impresionată auzind-o pe mama. Am crescut în climatul acesta, a trecut timpul și am început să dezvolt un fel de fascinație pentru zidurile acelea de nepătruns", își amintește Gertrud Czell.

Soții Bader își doreau o educație aleasă pentru Gertrud. Au trimis-o la Oradea, la un liceu bun. Timp de doi ani, revenea la Gherla doar în vacanțe.

Crăciunul lui 1957 a găsit-o acasă, în salon. Tatăl cânta la vioară, mama la pian, în mijlocul prietenilor. Se întuneca, iar Gertrud a ieșit puțin afară, să ia aer.

Dinspre penitenciar se auzeau colinde, amestecate cu urlete și plânsete. O jelanie care a zdruncinat-o.

S-a întors în fugă în casă și a cerut permisiunea să plece în oraș. Părinții s-au împotrivit, dar ea a insistat că trebuie să se întâlnească cu niște prietene.

S-a dus ață lângă zidurile închisorii, cu niște hârtii pe care le-a înfășurat în jurul unor pietre. A dat foc ghemotoacelor și le-a aruncat în sus.

După 5 minute, s-a dat alarma și s-a trezit înconjurată de 4 gardieni.

– Ce cauți aici? De ce faci semne?

– Eu aici mă joc!

– Pleacă imediat! Să încetezi cu jocurile astea, altfel vii cu noi. Du-te acasă și stai acasă de Crăciun, nu veni aici să faci semne!

Greti a luat-o deliberat spre centrul orașului, pentru ca gardienii să nu realizeze că locuiește chiar peste drum de penitenciar.

"Am revenit acasă într-un târziu, m-am așezat la masă, dar sufletul meu era altundeva."

S-a întors a doua zi în același loc și a ridicat în aer o batistă albă. De la obloanele celulelor au început să fluture cârpe, prosoape și foi de hârtie. Greti a pornit spre casă, a deschis geamurile camerei sale și a scuturat un cearșaf mare, alb. Răspunsul a venit imediat.

Urmărea cu binoclul reacțiile dinspre pavilionul de clădire cu care avea contact vizual. În următoarele zile a înțeles că totul avea o noimă și că primește mesaje pe care trebuie să le descifreze. S-a prins că deținuții comunicau în alfabetul Morse.

La Poștă lucra un prieten de-ai tatălui său, Schneider, tot de origine germană. Greti a inventat o poveste legată de examenul la fizică și a primit în schimb o broșură care să-i explice codul inventat în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Închisoarea din Gherla și cimitirul de lângă, 2017.

Greti se scrie așa: linie linie punct (G), punct linie punct (R), punct (E), linie (T), punct punct (I).

Greti a improvizat un sistem de comunicare folosind cele două perdele pe sârmă care-i acopereau fereastra. Dacă o trăgea pe cea de sus era punct, iar cea de jos reprezenta linia. Încet-încet, a reușit să schimbe mesaje cu deținuții din mai multe celule.

"Suntem 6.000 de oameni aici. Fii foarte atentă, te vom avertiza imediat dacă te afli în pericol."

Timp de 9 luni, ea a transmis informații legate de o posibilă amnistie.

Dincolo de ziduri, deținuții știau că înfrângerea revoluției din Ungaria din 1956 și ecourile ei înăbușite din România consfințiseră controlul total al comuniștilor în estul Europei. Ciomegele gardienilor le aduceau confirmări în plus că situația lor era fără ieșire.

Mesaj după mesaj, zi după zi, Greti a aflat că familiile celor închiși nu știau nimic despre soarta acestora. Atunci a cerut nume și adrese și s-a pus pe scris.

Se semna abatele Faria, iar scrisorile le punea la poștă din orașe apropiate de Gherla: Dej, Cluj și chiar Bistrița.

"Le spuneam foarte clar rudelor: «Dacă vreți să fiți în contact cu persoanele dragi, care vă lipsesc, să fiți la data cutare, la ora cutare, în cimitirul de lângă închisoare, cu un buchet mare de flori, albe sau roșii».

Mă gândeam întotdeauna la flori de sezon, să le și găsească. Apoi primeau instrucțiuni să le așeze la un anume mormânt, în așa fel încât să existe contact vizual din celula unde se afla deținutul.

În momentul întrevederii, eu mă aflam în cimitir, dar în partea opusă, ca să pot constata că se potrivesc lucrurile."

"Privind printre gratii am văzut o fetiță"

Fostul deținut politic Aurel Baghiu, decedat în 2010, a povestit în cartea sa de memorii, intitulată "Printre gratii", momentul în care și-a întâlnit logodnica, pe Mioara, cu ajutorul lui Gertrud Bader.

Baghiu a fost unul dintre liderii mișcării studențești din Timișoara anului 1956, fiind condamnat la 8 ani de închisoare pentru "agitație publică". La începutul anilor 2000, Gertrud Bader și Aurel Baghiu s-au întâlnit la Cluj.

"Revin din nou la celula 53, în acea memorabilă zi de Paști. Hotărât să nu privesc afară din celulă, cei doi tineri observatori, Schuster Peter și Nekel Ștefan, m-au chemat de mai multe ori să văd pe cineva în cimitir care, după părerea lor, venise pentru cineva din închisoare.

Am refuzat, spunându-le că nu vreau să mă uit, afirmând că nu cred că cineva și-a găsit să vină la închisoare în prima zi de Paști.

Mai târziu, ei insistând, spunându-mi că persoana din cimitir e o fetiță și lor li se pare foarte suspectă, m-am dus la fereastră.

Privind printre gratii am văzut o fetiță pe aleea principală, stând ghemuită jos și, cu ceva în mână, săpa și aranja un mormânt vechi, înțelenit.

Alături era un buchet mare de flori. Pe o bancă alăturată, era așezat un pardesiu și o sacoșă. Nu se mai afla nici o altă persoană în tot cimitirul. Când a terminat, s-a ridicat în picioare cu fața spre închisoare. Și, din întâmplare, a privit chiar spre fereastra celulei noastre, scuturându-și mâinile de țărână.

În acel moment am crezut că explodez. Fetița nu era alta decât însăși Mioara, prietena mea și iubita mea Miorița, cum o dezmierdam eu.

Atunci abia observ că pe cap purta baticul de mătase, galben cu marginile albastre, pe care totdeauna când treceam prin gara Cluj îl avea pe cap pentru a o putea repera din vagon la apropierea trenului de peron.

Îi recunosc îmbrăcămintea, buclele specifice ce-i încadrau fața creolă, frumoasă. Prima mea reacție a fost să arunc oblonul ce masca geamul. Ca o maimuță agilă în cușca ei, am sărit sus pe gratii încercând să privesc peste oblon, dar nu se putea vedea."

Baghiu a început să cânte din romanța Trubadurul:

"De-aş fi vântul cu miresme parfumate/ Ce hoțiș se furișează c-un fior/ La fereastra cu garoafe şi muşcate/ Aş veni cuprins de taină pe-nserate,/ În iatacul tău de fată, binişor".

Mioara și Aurel Baghiu aveau să se căsătorească șase ani mai târziu, după eliberarea lui din închisoare.

*

Greti avea să fie arestată în august 1958. Știa că era urmărită de Securitate. La începutul lunii, "doi domni" au abordat-o în trenul care o aducea de la bunici, din Arad, întrebând-o cum și-a petrecut vacanța.

O săptămână mai târziu, cinci securiști dădeau buzna, în toiul nopții, în camera ei de la Gherla. I-au smuls așternuturile și au lipit-o cu fața de perete. Un IMS aștepta la poartă cu motorul pornit.

"«Scoală-te, ești arestată! Să strângi tot ce-ți aparține, hârtii, notițe!»

Urlau ca apucații. Nu apucasem să le strâng și să le ascund pe toate. Inclusiv acordeonul l-au luat. Câteodată mai dădeam semnale cu acordeonul spre închisoare, pentru că se auzea mai tare decât pianul. Așa, cei de acolo știau că pot să vorbesc cu ei."

Au urmat interogatorii la Securitatea din Cluj, printre anchetatori aflându-se și un maior pe nume Gruia, de o ferocitate ieșită din comun.

Greti își amintește primul dialog din beciul Securității, o confruntare între o adolescentă de 16 ani și niște bărbați obișnuiți să bată cu o violență greu de imaginat.

– Știi ce ai făcut! Ești contra regimului. Nu-ți place-n comunism. Ce, crezi că ai să schimbi mersul lumii? Crezi că o să vină americanii să te scoată din pușcărie?

– Nu știu dacă o să vină americanii, dar asta nu-i dreptate. Oamenii ăia de la Gherla trebuie ajutați.

– Doar nu vrei tu să impui legea aici, în România. O să putrezești în temniță.

În următoarele luni, până la proces, a rămas închisă în penitenciarul din Cluj. Aici a cunoscut-o pe Nuți Dejeu, soția lui Alexandru Dejeu − executat în toamna aceluiași an la Penitenciarul Gherla, alături de Iosif Capotă. Cei doi conduseseră un grup de rezistență anticomunistă care acționa în zona Huedinului.

"Părinții mei își doreau o educație aleasă pentru mine și uite că intrasem în înalta societate a femeilor deținute politic. Am întâlnit femei extraordinare, Pătrășcanu, Busuiocescu, doamna doctor Ștefănescu, doamna doctor Virginia Munteanu, care era sora lui Pamfil Șeicaru, o femeie de o blândețe și de o calitate sufletească rare. Se vorbea franceză în temniță, la Miercurea Ciuc.

Mie îmi spuneau Coca, pentru că aveam părul prins în coc. Coca în sus, Coca în jos. Eu știam tot ce se petrecea, tot cu ajutorul alfabetului Morse. Comunicam prin caloriferele mereu reci. Încercam să bag suflet în ele, pentru că erau unele persoane care sufereau enorm."

Procesul a fost dur. La 16 octombrie 1958, Greti a fost condamnată la 7 ani de închisoare. Judecătorul i-a înăsprit pedeapsa după ce ea l-a invocat pe Dumnezeu.

Greti a avut curajul să spună că, pentru a i se proba vinovăția, la proces fuseseră aduși deținuți falși.

Cel care împărțea legea la Tribunalul Militar Cluj a căutat s-o provoace:

– Să știi că, dacă n-ai fi minoră, aici ți-ar putrezi oasele pentru ceea ce ai făcut. În loc să te alături societății comuniste moderne, te-ai alăturat bandiților și dușmanilor țării.

– În orice caz, m-am alăturat oamenilor care au vrut binele României și nu răul care este astăzi.

Obrăznicia era de neacceptat.

– Da? Nu-ți place?

– Nu-mi place, nu-mi place!

- Da? Atunci aici vei muri.

- Dacă există Dumnezeu, atunci Dumnezeu va decide dacă voi muri aici sau voi fi cândva liberă. Dar eu cred că voi fi liberă.

- Auzi, grefier? Te rog să treci imediat: a doua sentință o primește pentru că este creștină și crede în Dumnezeu. Asta se pedepsește.

Fișa matricolă penală a lui Gertrud Bader.

De la penitenciarul Cluj, a fost transferată, la sfârșitul lui 1958, la închisoarea pentru femei din Miercurea Ciuc.

N-a vărsat o lacrimă. Iar azi evită să-și aducă aminte de supliciile prin care a trecut după gratii. Când n-o pedepseau trimițând-o direct la carceră, îi puneau cătușe pe care le strângeau până când leșina de durere.

Dimineața și noaptea, o îngrozea procesul de predare-primire cu schimbul gardienilor. De fiecare dată, ca măsură asiguratorie, loveau grilajul cu un ciocan din lemn de stejar, să verifice dacă nu cumva fusese tăiat.

Greti cea de azi își amintește că a fost pedepsită crunt chiar și pentru că ascunsese petalele unei flori de cireș.

"O sută și ceva de zile numai cu cătușe am stat, groaznic. Te pedepseau din orice. Într-o primăvară, adia vântul și mi-a suflat în celulă câteva firicele dintr-o floare de cireș. Câteva bucățele.

Când le-am strâns în palmă, m-au văzut pe vizetă: «Ce ai acolo în mână? Să lași imediat jos ce ai în mână!»

Numai asta îmi urlau. Le-am spus că ei o să iasă afară și o să se poată uita la floarea întreagă, iar mie mi-a trimis Dumnezeu câteva firicele."

Majoratul a prins-o în celulă, pe 26 mai 1959. Colegele i-au asamblat un tort din bucăți de mămăligă pe care le adunaseră timp de o săptămână. L-au decorat cu gem și cu o bucățică de vată, decupată în forma unei flori.

"Coca" împlinea 18 ani, dar și 10 luni în detenție.

Între timp, tatăl ei, Sebastian Bader, făcea drumuri la București și trimitea memoriu după memoriu pentru a o elibera. Încerca să pună totul pe seama vârstei.

Cum ar putea un minor să uneltească împotriva siguranței statului?

La sfârșitul lunii februarie 1960, Greti a fost grațiată. Dar nici familia n-a fost informată și nici ei nu i-a spus nimeni, nimic. A fost urcată într-un tren special, alături de o altă femeie, cu destinație necunoscută.

Era îmbrăcată doar în combinezon, pentru că hainele vărgate erau pe inventarul penitenciarului din Miercurea Ciuc și fusese obligată să le lase acolo. Îi era îngrozitor de frig.

Avea niște tălpi de la două sandale. Și le-a legat de picioare cu un cordon, ca să nu fie desculță. Au primit o singură porție de mâncare. Călătoria a durat aproape 48 de ore, cu un ocol prin Moldova.

Într-un final, trenul a oprit. De afară se auzeau voci de bărbați și zgomote de lanțuri care se loveau de caldarâm.

"Mișcați! Mai repede, mișcă-ți labele alea mai repede!"

Un bărbat i-a deschis în cele din urmă vagonul.

– Mă cunoști?

Greti a înlemnit. Era temutul Constantin Istrate, locțiitorul comandantului de la Gherla. Alături de aghiotanții săi, frații Șomlea, instituiseră teroarea în penitenciar. Aveau o vorbă: "De aici ieșiți doar cu picioarele înainte".

Lui Istrate nu-i plăcea să se murdărească de sânge pe mâini. Folosea obiecte contondente. Mai apoi a ajuns și primar în Gherla, dar a fost închis, la rându-i, pentru delapidare.

Înainte să moară, în 2014, retras într-un sat din Timiș, Istrate i-a râs în față unui reporter care îl întreba despre unele acuzații. A insistat să facă o precizare: "Nu l-am bătut cu ciocanul. Am folosit levierul. Știți ce-i ăla, nu?".

Atunci, în '60, Greti a avut puterea să răspundă.

– Da, vă cunosc...

– Atunci știi unde ești!

– Da, sunt la Gherla!

– Atunci mișcă de aici!

Au lăsat-o într-un IMS, singură. Între cele două banchete era o sacoșă burdușită cu dosare. A început să le răsfoiască. L-a descoperit pe al ei. Pe copertă scria mare: Grațiată!

Se aștepta ca mașina să o lase acasă. S-au urcat Istrate, șoferul și doi soldați. Direcția era alta: închisoarea Gherla. Au pus-o într-o celulă la parter. Au mutat-o apoi la etajul doi. De acolo, cocoțată pe niște paturi suprapuse, își putea vedea casa.

"Într-o zi am văzut-o pe mama. Venea de la magazin și a privit lung spre închisoare. Nu știa că sunt acolo, privea doar așa, în zare."

După două săptămâni, au scos-o, într-o noapte. Înaintea ei mergeau vreo zece bărbați în lanțuri. Ea avea cabina ei, specială, într-un microbuz pentru deținuți. Tremura de spaimă.

Știa că, dacă vehiculul o ia la stânga, pe lângă liceu, va merge spre Fabrica de Cărămidă. Acolo erau îngropați deținuții. Printr-o firidă, un bărbat i-a șoptit:

"Să știți că e ultimul drum!"

Când au trecut de liceu, și mașina a luat-o pe drumul spre Cluj, Greti i-a răspuns: "Nu e, nu e ultimul nostru drum".

La Securitatea din Cluj a mai stat încă două-trei zile în anchetă. Când au eliberat-o, la 8 martie 1960, pe hol o așteptau părinții.

Greti Bader, la 20 de ani. Foto: Arhiva personală

Din acea zi, doctorul Sebastian Bader a jurat că poarta casei lor va rămâne închisă în permanență. Măcar să fie pregătiți.

La câteva săptămâni de la eliberarea lui Greti, pe adresa familiei a venit o hârtie de la București: era un răspuns negativ la unul dintre memoriile prin care tatăl cerea ca fiica să fie pusă în libertate.

Când a văzut scrisoarea, Delma Bader i-a făcut fiicei sale bagajul: "Să nu vină iarăși să te ia și să trebuiască să mergi dezbrăcată".

"Păi facem. Ce e sigur e sigur!", a răspuns fata de aproape 20 de ani.

Într-o zi, un ins i-a bătut la poartă. În fața casei era un IMS. I-a deschis Greti.

– Mă cunoașteți?

– Îmi păreți cunoscut, dar nu știu... În ultimii ani am întâlnit foarte mulți oameni.

– Sunt cel care v-a judecat. Am venit să vă felicit.

– Pe mine?

– Da, pentru că ați fost atât de tare. Rareori am avut procese ca al dumneavoastră. Am venit să-l felicit și pe tatăl dumneavoastră. Eu nu am încredere în nimeni. Dar în dumneavoastră am. Nu m-ați văzut aici și nu m-ați întâlnit niciunde în afara procesului. La revedere!

Greti a încercat să-și reia studiile. O arestaseră cu ceva timp înainte de Bacalaureat. A trebuit să se angajeze la munca de jos pentru a se putea înscrie la seral. Așa a intrat la Întreprinderea armenilor și a învățat să țeasă covoare persane.

Părinții o țineau literalmente închisă în casă. "Tu nu ai voie să ieși, nu ai voie să cunoști pe nimeni."

Într-o seară, au ieșit împreună, în familie, la o terasă de vară. Se deschidea un combinat la Gherla, cu mulți tehnicieni și ingineri veniți din toată Transilvania.

La o masă, un străin nu avea ochi decât pentru Greti. A întrebat un chelner cine e fata, iar acesta l-a luat pe după umăr: "Tinere, nu te uita încolo, să nu care cumva să discuți cu ea. A fost închisă politic".

În următoarea zi, Benjamin Czell a insistat să o invite la plimbare. A urmat un lung asediu pentru a-i convinge părinții. Beni nu putea urma o facultate și provenea dintr-o familie bogată, destrămată de comuniști − tatăl și unchiul său achiziționaseră fabrica de bere din Cluj în 1900 și înființaseră marca Ursus. La acel moment, tatăl său era la Canal.

S-au căsătorit, au avut un copil, iar în 1970 și-au depus actele pentru plecarea în Germania. Banii erau plătiți de statul vest-german, între 1.500 și 10.000 de mărci de persoană, în funcție de studii și calificare, și intrau în conturile BRCE (Banca Română de Comerț Exterior).

În '73, anul în care Greti a părăsit România alături de soțul, copilul și socrul ei, fiind obligată să renunțe la cetățenie, statul român ar fi încasat aproape 16 milioane de dolari din astfel de "tranzacții".

Greti și Beni Czell au urmat o școală dentară la Nürnberg, apoi au lucrat în domeniu. Când s-a săturat de "gheboșat deasupra dinților de porțelan", și-a deschis un magazin de antichități la Bamberg.

Acum câțiva ani, s-a întors în țară pentru a-și îngriji soțul. Ultimii doi ani au fost foarte grei.

"Boala asta te dărâmă în picioare. Nu că aș vrea eu un răgaz să scriu o carte, dar aș vrea să mă pot aduna, să mă pot concentra. Acum, norocul lui Dumnezeu că am găsit o femeie care mă mai ajută. E foarte, foarte important să ai un om binevoitor lângă tine."

Rareori, mai ajunge pe la Gherla și când își ridică privirea spre penitenciar, îi vine să aprindă un ghemotoc de hârtie și să-l arunce în sus.

Iar de acolo să se întoarcă o floare de cireș pe care să și-o prindă în păr, cu speranță.

"Este o treabă de care nu poți scăpa toată viața. Nici nu m-am gândit să uit. Așa a fost să fie. La bătrânețe ești deja trecut de anumite vârste și prin anumite lupte. Din unele ieși învins, din altele – mai înțelept.

Dar nici acum nu suport nedreptatea. N-am putut să suport niciodată ca un om să fie tratat nedrept. Comunismul a fost o minciună. Cum să închizi un om pentru simplul fapt că are alte idei decât cele pe care le susții tu?

Într-adevăr, cunoști mai bine oamenii când sunt dezbrăcați de haina lor și ajung în închisoare pentru o idee. În general, am fost cu persoane care au avut o idee despre lumea asta. Fiecare de acolo s-a luptat pentru ceva. Multă lume a trecut prin comunism și poate s-a gândit prea puțin la lucrurile care se întâmplau în jur.

Eu mi-am dat seama când eram un copil ce e bine și ce e rău și mă gândeam că într-o zi voi putea ajuta, că voi putea încerca să schimb ceva în jur, să ajut, să ofer sprijin.

Aveam ceva în mine, o pornire, simțeam că trebuie să urlu și să spun că totul e o minciună."

Gertrud Bader Czell trăieşte la Cluj şi are grijă de soţul ei, bolnav de Alzheimer. Foto: Raul Ştef