Minunea

Ana-Maria Brezniceanu avea 24 de ani când o durere curioasă, care pornea din degetele de la picioare, a trimis-o la medic.

Specialistului i-au fost suficiente 5 minute să pronunțe un diagnostic ca o condamnare la moarte lentă:

"Ai poliartrită reumatoidă. Până la 40 de ani o să ajungi în scaun cu rotile. Să nu-ți treacă prin cap să faci copii!"

De atunci au trecut aproape 20 de ani. Ana-Maria a devenit mamă, profesoară şi antreprenor: este directoarea primei grădinițe autorizate Montessori din România şi a şcolii Montessori din Bucureşti.

În 2007, la mai puţin de două luni după deschiderea grădiniţei, Ana-Maria s-a trezit ţintuită la pat de boala ei autoimună, a cărei cauză nu este cunoscută. Situaţia i s-a tot înrăutăţit, în ciuda diverselor tratamente pe care le încerca.

A ajuns să nu se mai poată întoarce singură de pe o parte pe alta. Ştia că nu există vindecare şi că, teoretic, boala se agravează.

Şi totuşi, într-o zi, uimindu-i pe medicii care o tratau...

"Cu mine s-a petrecut o minune", spune ea, astăzi.

*

"Eu provin dintr-o familie de profesori care nu cred – și nici eu nu credeam –, dar boala asta m-a adus pe calea credinței. Am trecut de la frustrarea: «De ce mi se întâmplă mie așa ceva, eu, care sunt un om activ și am atâtea planuri?» la «De ce li se întâmplă celor dragi mie așa ceva?»." (Ana-Maria Brezniceanu, profesoară)

*

"Am în mâini puterea unui copil de 9 ani"

Ana-Maria Brezniceanu e o femeie veselă, de o energie molipsitoare. Când vorbește despre copii, chipul se luminează.

Boala i-a afectat mâinile și picioarele, i-a alterat dexteritatea și i-a îngreunat mersul. Totuși, conduce o mașină cu o cutie de viteze automată, are grijă de fiica sa adolescentă și administrează o școală și o grădiniță la care învață sute de copii.

"Am în mâini puterea unui copil de 9 ani", spune ea. Şi zâmbeşte de parcă ar vorbi despre vremea de afară.

În alte împrejurări, Ana-Maria ar fi putut să devină unul dintre acei profesori datorită cărora studenţii merg cu drag la cursuri și pentru care învaţă ca să nu îi dezamăgească.

Nu a fost să fie așa.

La doi ani de la momentul când părăsea cabinetul medicului care îi prezisese un viitor în scaun cu rotile, Ana-Maria își făcea bagajele pentru Canada.

Avea 26 de ani.

Înainte de a pleca, ea era asistent universitar la Universitatea Româno-Americană și preda la Facultatea de Limbi Străine. Ajunsă în Canada, a obținut un post de secretară la departamentul de resurse umane al unui inspectorat școlar.

"Am nimerit bine cu serviciul. Acolo, românii – orice-ar fi fost în țară – pornesc de cele mai multe ori făcând sandvișuri la Subway."

Pentru că în ţară absolvise cursurile unui masterat, a vrut să se înscrie la doctorat.

"Nu m-au primit din prima. Trebuia să bifez trei facultăți din universitatea aceea. Am bifat întâi Lingvistică-Franceză, doi – TESL (Teaching English as a Second Language – n.r.), iar la trei… am avut o revelație în noaptea aceea.

Mi-am zis: «Măi, până la urmă, îmi place să predau engleză sau franceză, dar mie îmi place să predau și punct! Orice fac, știu să mă cobor la nivelul copilului sau al adultului și să pasez informația într-un mod potrivit».

Am bifat Educație la a treia opțiune, pur și simplu. Și la Educație m-au primit! A fost superb. Am mâncat pe pâine ce am făcut acolo."

Cine este Ana-Maria Brezniceanu

Ana-Maria a crescut și a studiat în România. În 1997 a terminat Facultatea de Limbi Străine, secția Engleză-Franceză, iar în 2001 a obținut un masterat în Studii Canadiene la Universitatea din București.

Și-a continuat studiile doctorale la Institutul pentru Studii în Educație din Ontario, până în 2005.

Revenită în România, în 2007 a pus bazele primei grădinițe autorizate Montessori din ţară și, mai târziu, a fondat Montessori School of Bucharest. 

"Nu ştiam cum la ora 1 eram frântă și la 8 eram atât de energizată!"

Dimineața, Ana-Maria petrecea 4 ore lucrând ca secretară la inspectorat. După-amiaza mergea la cursuri.

Povestește că, la început, a nimerit o șefă care i-a intuit potențialul, deși acolo "nimeni nu îți ia în considerare diplomele". În cele din urmă însă, șefa ei a demisionat, iar locul ei a fost ocupat de un bărbat mai conservator.

"A venit un tip care mi-a dat să introduc date în calculator. Erau niște coduri numerice care țineau de tipul de concediu pe care și-l luaseră angajații.

Consiliul acela coordona 36 de școli, deci toți angajații din 36 de școli erau plătiți prin acest consiliu școlar, erau angajați, iar eu – fiind la Resurse Umane – trebuia să mă ocup de concedii.

N-am putut să rezist mai mult de trei luni. Îmi utilizam doar mâna dreaptă și introduceam cifrele cu acele nouă-zece taste, timp de 4 ore pe zi. La ora 1, plecam de acolo frântă. Îmi venea să dorm și atât. Mă duceam la biblioteca facultății și mă odihneam o jumătate de oră cu capul pe masă."

La ora 17.30, Ana-Maria începea cursurile doctorale. Epuizarea de la prânz se pierdea între paginile cursurilor, în discuțiile cu ceilalți colegi, iar la 20.30 "zbura" către casă, cum singură spune.

"Nu știam cum la 1 eram frântă și la 8 eram atât de energizată! Era așa o bucurie! Uneori, stăteam cu colegii de doctorat în fața facultății, vorbeam și nu mai terminam! Asta a fost o revelație, pur și simplu."

Între timp, a rămas însărcinată. Fiica ei, Teodora, s-a născut în Canada, înconjurată de teancuri de cursuri universitare.

"Am făcut propunerea de teză de 70 de pagini, am trecut prin comitetul de etică, pe 17 septembrie am avut întâlnirea cu comitetul de teză – acolo ai nu doar un coordonator, ci un comitet întreg –, iar pe 29 septembrie am născut-o pe fetița mea."

A revenit în România la scurt timp după nașterea fetiței, din cauza unor probleme în familie. Acele probleme, care s-au soldat cu un divorț, dar și clima din Canada îi agravaseră boala.

Astăzi, când își amintește perioada petrecută peste ocean, are totuși puterea să se amuze.

"Noi locuiam la trei minute de metrou. Eu nu puteam să conduc. Ne-am luat casa foarte aproape de metrou, dar în acele trei minute... Doamne, era cumplit! Îți intră vântul ăla peste tot, indiferent cât de bine te-ai îmbrăca – sunt minus 24 de grade și cu vântul se simt minus 33! Chiar nu cred că mă mai duc vreodată în frigul ăla!"

"Spuneau cuvântul «paralelipiped» la 5 ani"

Copiii care învață la școala și la grădinița Montessori nu sunt împărțiți în clase, ci în comunități: de la 0 la 3 ani, de la 3 la 6 ani, de la 6 la 9 ani și de la 9 la 12 ani. Odată ce împlinesc 6 ani, merg de obicei la școală.

"Clasa" arată ca o sufragerie spațioasă, iar fiecărei materii îi corespunde o mică bibliotecă în care se găsesc materialele specifice metodei de predare: "plăcinte" colorate cu "felii" care pot fi dezasamblate – și care le demonstrează copiilor principiul fracțiilor –, litere colorate, hărți sub formă de puzzle, cărți și, desigur, proiectele elevilor, ținute la mare cinste.

Materialele arată ca niște jucării, dar sunt gândite potrivit vârstei și pentru ca fiecare copil să învețe cu ajutorul lor alfabetul, biologie, geometrie, sintaxa frazei sau istoria unei civilizații din secolul al XV-lea.

În plus, copiii sunt învățați, treptat, să se gospodărească: au mașină de spălat vase chiar de la 3 ani, ajută la așezarea tacâmurilor sau șterg mobilierul.

Pe măsură ce cresc, sarcinile se diversifică. Ana-Maria Brezniceanu povestește că, în Statele Unite, copiii din liceele Montessori au propriile ferme, sere sau fabrici în miniatură: ei învață, practic, să administreze afaceri și să devină antreprenori.

Nouă ne arată, mândră, proiectul unui băiețel care a desenat, pe un sul de hârtie de câțiva metri, o istorie a aparatelor de zbor. Dedesubtul fiecărei mașinării desenate de elev apare o scurtă descriere copilărească, fermecătoare în simplitatea ei.

"Noi le-am spus să le descrie în cuvintele lor, să nu copieze din carte. Îi învățăm de la vârsta asta ce înseamnă plagiatul", spune ea, mai în glumă, mai în serios.

Metoda Montessori pleacă de la ideea că un copil nu trebuie forțat să învețe, fiindcă el are un interes natural de a descoperi lumea. Din acest motiv, copiii nu primesc note, nu dau teste și nu au teme pentru acasă.

Totuși, o dată la două săptămâni, fiecare copil are o discuție cu profesorul său și este evaluat pe baza unor proiecte. În urma acestei discuții, părinții primesc acasă o scrisoare în care pedagogul relatează evoluția copilului.

Astfel, profesorii evită să îi compare pe copii, să le furnizeze o educație standard sau să îi umilească prin note mici.

Pentru că sistemul de învățământ românesc nu permite absența totală a notelor, la finalul anului profesorii Montessori elaborează, totuși, o foaie matricolă.

"Meritul este în primul rând al metodei, dar și al tipului de oameni pe care îi atrage metoda", spune Ana-Maria.

Harta Europei - un puzzle distractiv.

A vrut să deschidă o grădiniță pentru fetița sa

Anul acesta se împlinesc 10 ani de când Ana-Maria Brezniceanu a înființat grădinița Montessori – fără de care, poate, nici școala nu ar fi existat. Ea își amintește primul său contact cu educația alternativă, de pe vremea când se afla încă peste hotare.

Un moment care i-a schimbat tot cursul vieții.

"De metoda Montessori dădusem în Canada când, la cursuri, observasem la clasă o profesoară Montessori. Şi m-am îndrăgostit de ea, pur și simplu. Erau copii care lucrau cu poliedrele și spuneau cuvântul «paralelipiped» la 5 ani...

Două fetițe făceau harta Europei, acea hartă tip puzzle și puneau Polonia, Danemarca, Germania... Mă gândeam: «Doamne, dacă cineva mă întreabă acum vecinii Danemarcei, nu știu dacă îi știu!». (râde)

Am rămas total impresionată de acei copii și mi-am zis: «Când o să am eu un copil, la doamna aceasta o să îl aduc!».

Între timp, nu am mai fost atât de impresionată, fiindcă am văzut că și copiii noștri fac lucrurile acestea, iar meritul este în primul rând al metodei și al tipului de oameni pe care îi atrage metoda."

Când a revenit în țară, Ana-Maria și-a amintit că ar fi vrut ca fetița ei să învețe după metoda Montessori. Numai că, din păcate – sau din fericire? – pentru ea, nu exista nicio astfel de grădiniță.

O singură femeie încercase ceva similar: fără să reușească să obţină autorizaţie pentru o astfel de grădiniță, strânsese o grupă de copii în propria sufragerie.

Ana-Maria s-a hotărât să înfiinţeze propria grădiniță Montessori după o discuție la masa de Crăciun. Plănuia ca, odată întoarsă în țară, să continue să predea la universitate, însă și-a dat seama că salariul nu îi va ajunge pentru ea și pentru educația pe care voia să i-o ofere Teodorei.

"E adevărat că eu plecasem din România tot de la un salariu mizer, dar suplimentam cu meditații la engleză. Sunt și divorțată, și bolnavă, ce fac?

Dintr-una într-alta, după aceea, mă împrietenisem cu un olandez, Marcus, care mi-a spus: «Da, da, poți să deschizi o grădiniță privată!». De Crăciun mi-a spus așa, iar de pe 1 ianuarie încolo mi-am făcut planurile.

M-am întâlnit cu Marcus și mi-a spus: «Ah, te ajut eu! Sunt prieten cu cineva din Elveția care se ocupă de fondurile pentru educație pe care le dă unor diferite țări, tu fă proiectul!»."

Ana-Maria nu a stat prea mult pe gânduri: deși nu știa să elaboreze un astfel de proiect, a învățat și l-a făcut. Apoi a creat Asociația Montessori.

În șase luni, făcuse cam tot ce trebuia, doar banii mai lipseau. Amicul ei olandez a sfătuit-o să mai aștepte până în toamnă, dar la începutul verii a avut o epifanie. 

"În iunie, am avut deodată revelația că nu vor veni niciodată banii ăia. Marcus zicea: «Ah, nu, poate vin prin septembrie sau mai încolo, nu știu». 

Nu sunt supărată pe Marcus, pentru că, dacă el nu îmi promitea banii ăia, probabil nu m-aș fi apucat. Dar eu ajunsesem în punctul în care trebuia să închiriez un sediu, aveam nevoie de profesori Montessori și în țară nu se găseau…"

Ca să nu renunțe la visul ei, Ana-Maria a împrumutat bani de la trei prieteni. Ultima sumă datorată a achitat-o la finalul lui 2010, după trei ani de la deschiderea grădiniței. În 2011, a deschis și școala – o nouă investiție.

"În ăștia 10 ani am gâfâit în permanenţă, dar nu îmi pare rău."

Înainte de a deschide grădinița, a mers chiar la un Congres al Asociației Internaționale Montessori, în speranța că ar putea să primească un sprijin. Pentru asta a călătorit tocmai la San Francisco.

"Deja aveam un genunchi dublu față de celălalt. Era un butuc aici (n.r. – arată genunchiul stâng). Mi-am zis: «Nu contează, șchiopăt un pic, dar mă duc».

Mi-aduc aminte că la congresul acela i-am zis unei doamne cum eu sunt din România... Șchiopătam și eram așa, ușor adusă de spate și toată înțepenită... Doamna aceea mi-a zis: «Bine... noi nu vă putem ajuta cu nimic, dar mult succes!»."

"În septembrie am deschis grădinița. În noiembrie eram la pat"

Cu bani împrumutați de la prieteni și cu eforturi greu de socotit, Ana-Maria a reușit, în cele din urmă, să deschidă grădinița, în toamna lui 2007. Avea 33 de ani, dar boala ei nu mai avea răbdare.

După mai puţin de două luni, a căzut la pat.

"În septembrie am deschis grădinița. În octombrie eram în cârje. În noiembrie eram la pat. Am stat la pat, cu 37 de kilograme, încercând tratament după tratament..."

În cazul poliartritei reumatoide, fiecare tratament presupune o așteptare de cel puțin trei luni: atâta durează până când medicii constată dacă acel tratament e eficient sau nu.

Multe nu funcționează, pentru că vorbim despre o boală autoimună cu o cauză necunoscută. Așa-zisul tratament este, de fapt, o metodă de a încetini evoluția bolii. În plus, medicamentele pentru poliartrită reumatoidă au efecte adverse.

"Câte trei luni, trei luni, trei luni... de fiecare dată. A fost absolut îngrozitor. Părinții mei au fost minunați. S-au mutat la București și au avut grijă de mine."

Ana-Maria nu ne mai spune şi că, în starea ei, orice om ar fi trebuit, teoretic, să dedice tot timpul recuperării. Pentru că, pe lângă terapia medicamentoasă, bolnavii de poliartrită reumatoidă duc o muncă de Sisif: încearcă continuu, prin kinetoterapie, să repare ceea ce boala a distrus.

Ea, în schimb, a continuat să lucreze.

"Tata mă punea în mașină şi mă ducea la grădiniță. Pe părinții care mă vedeau și veneau să mă viziteze îi primeam în birou. Le povesteam care sunt principiile Montessori, de exemplu.

Se plimbau prin grădiniță și apoi veneau înapoi în birou. Puneau întrebări și eu le răspundeam. Așa își înscriau copiii. Eu nu mă ridicam de pe scaun, fiindcă nu puteam. În momentul ăla, trebuia să mă ridice cineva."

Câțiva oameni au ridicat-o pe Ana-Maria: prieteni şi părinți s-au adunat în jurul ei şi au ajutat-o să nu abandoneze. 

"Arătam ca la Auschwitz. La un moment dat, am avut o perioadă foarte grea, de vreo două-trei săptămâni, în care am luat un tratament care m-a pus și mai mult pe butuci.

Nu aveam energie nici să citesc în pat. O prietenă mi-a adus un mp3 cu înregistrări de la conferințe, iar o altă prietenă mă suna, intra pe adresa de e-mail şi-mi zicea: «Uite, ți-a scris tăticul cutare. Ce să-i răspund?». Eu îi spuneam ce să răspundă și ea semna: «Ana-Maria».

Prietenii chiar s-au strâns foarte tare în jurul meu. Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu. Fetița mea se juca pe burta mea. Cum venea de la grădiniță, lua păpușile – îi plăceau foarte mult păpușile Barbie – și ne jucam în pat. Eu nu mă puteam întoarce singură de pe o parte pe alta. Eu stăteam pe spate, iar ea se juca pe burtica mea."

Ana-Maria nu are o explicație pe care s-o putem numi rațională pentru ce i s-a întâmplat ulterior. Şi nici medicii nu au avut.

În acea perioadă, căuta alinarea tot în cărți: a citit psihologie, filosofie, religie. S-a oprit la religie și spune că atunci a început să creadă. Şi, apoi, să se roage să se facă bine.

"Bunul Dumnezeu m-a ajutat. Suntem frunze în vânt, de fapt. Oricând ni se poate întâmpla ceva rău. Credința e un stâlp.

Eu provin dintr-o familie de profesori care nu cred - și nici eu nu credeam -, dar boala asta m-a adus pe mine pe calea credinței.

Am trecut de la frustrarea: «De ce mi se întâmplă mie așa ceva, eu, care sunt un om activ și am atâtea planuri?» la «De ce li se întâmplă celor dragi mie așa ceva?»."

Ana-Maria a încercat tratament după tratament împotriva inevitabilului care îi fusese prezis în urmă cu aproape 20 de ani.

Astăzi, ea spune că Dumnezeu a salvat-o.

Statisticile medicale nu o contrazic: pentru poliartrita reumatoidă nu doar că nu există vindecare, dar invaliditatea ajunge să distrugă viețile a până la jumătate dintre bolnavi.

Până când...

... în 2012, într-o zi ca oricare alta, Ana-Maria s-a trezit, s-a ridicat din pat și a constatat miracolul: nu mai avea dureri.

Nu știe când au dispărut, dar știe precis când și-a dat seama că nu o mai chinuie. Tot de atunci, în ciuda insistențelor medicilor, a întrerupt orice tratament.

Tot medicii i-au spus că, într-adevăr, cu ea s-a petrecut ceva rarisim: boala a început să dea înapoi. Corpul ei a încetat, practic, să se autodistrugă. 

Ceea ce medicii au numit "remisie", Ana-Maria numește "minune".

"Cu mine s-a întâmplat o minune. De atunci, din 2012, slavă Domnului, sunt bine."

Într-un mesaj ulterior întâlnirii noastre, Ana-Maria mi-a scris:

"Aceasta reprezintă una dintre minunile din viața mea, pentru care sunt recunoscătoare Bunului Dumnezeu, și cred că oamenii au nevoie să devină conștienți de minunile din propriile lor vieți și să fie recunoscători pentru ele."

În loc de epilog

La finalul interviului, cercul se închide: într-o sală de clasă, pe unul dintre pereţi este înrămat un citat din Maria Montessori. Îl citim împreună:

"Întâmpină fiecare copil ca și cum ai crede, în adâncul inimii tale, că el este cel care poate salva lumea."

Astăzi, Ana-Maria își continuă studiile doctorale în domeniul educației. Visează să deschidă un institut de formare a unor educatori Montessori diferit de tot ceea ce există în prezent, un institut în care componența dezvoltării personale să fie importantă și speră, ca orice profesor dedicat, ca elevii ei să facă o lume mai bună.