Minunea de pe Plaja Versova. La nord vest de Orașul viselor

Mustața întoarsă a lui Salvador Dali

Un pește foarte serios și îmbufnat zace lat pe o farfurie. Pare o doradă. Coada îi depășește marginea farfuriei și se odihnește pe masă. Ochiul larg și impersonal țintește vag acuzator privitorul. Titlul tabloului spune limpede ceea ce se vede: “Natură moartă. Pește pe farfurie”. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Realism curat, fără urmă de supra. Stil renascentist flamand, în clarobscur. Pictura aparține lui Salvador Dali, 1922. Artistul avea doar 18 ani.

Trec 10 ani. Rămășițele unui ou atârnă suspendate de un fir ca de plumb atârnând de nicăieri pe fundalul unor tonalități calde sugerând un presupus asfințit. Pare mai degrabă un pește mic, roșu, într-un cârlig. Firul conduce sus, spre nicăieri, unde ți-ai putea imagina o undiță. Iar la capătul ei, un pescar. Șade pe un scaun mic, pliant. În jurul său, lumea întreagă așa cum o știm. Dar mai știm ceva: tot ce se petrece în afara unei rame, fie ea de tablou sau de fotografie nu mai există. Este neant pur. Imaginație, metaforă, vid. În cazul nostru, suprarealism.

Titlul acestei picturi semnate de Salvador Dali este “Ou prăjit pe farfurie fără farfurie”. Ulei pe pânză. Ca să mă lămuresc cât de nebun și de genial poate fi Dali am plecat cândva din Barcelona la Figueres să văd teatrul-muzeu organizat și amenajat de autorul însuși.

Experiența a fost radicală. Mai ales în clipa când, într-una dintre încăperile de la subsol, am dat peste cripta artistului, despre a cărei prezență nu știusem în prealabil. Era cumva integrată în tot ansamblul, exact ca o piesă de muzeu. Numele complet cu datele nașterii și morții era încadrat într-o ramă de tablou strecurată subtil printre multe altele. În afara ei, doar penumbra și iluminatul discret, foarte studiat al încăperii.

Bietul Dali nu s-a odihnit pe vecie nederanjat, după cum se spune la oamenii obișnuiți: „Dormi în pace, suflet blând” și gata. În 2018 a fost subiectul unei povești de-a dreptul suprarealiste. O ghicitoare și cititoare în cărți de tarot pe numele ei Pilar Abel Martinez a pretins vreme de mulți ani că ar fi fiica nelegitimă a pictorului. Mama ei fusese menajera artistului o vreme. Martinez se jura că semăna perfect cu Dali, mai puțin mustața cu vârfurile întoarse în sus.

Drept urmare, a avut loc un proces de paternitate, urmat de o exhumare pentru recoltarea de probe ADN cu scopul efectuării testelor. Au ieșit negative. Probele au fost frumos returnate, iar Dali își continuă netulburat somnul de veci . Însă cu această ocazie, specialista în îmbălsămare a constatat că sub minunata batistă brodată de mătase ce îi acoperea fața, celebra mustață a artistului era intactă. I-au dat lacrimile.

Reflecții despre o absență

Mi-am amintit de Dali și de faimoasele sale picturi într-un sat obscur de pescari la sud-est de Mumbai, nu departe de Digha, Mamaia de vest a bengalezilor. Era o zi cenușie. Peste tot acolo printre colibele acoperite cu frunze de palmier se aflau grilaje din bambus legate între ele cu sfoară, folosite drept suporți pentru uscarea peștilor. Unele erau pline, altele goale. De pe cele pline, pești de argint înșirați ca soldați la raportul de dimineață, cu priviri la fel de acuzatoare precum peștele din farfuria lui Dali, te scrutau oriunde te întorceai.

Senzația de neliniște se amplifica însă atunci când priveai grilajele goale, pe care mai ateriza uneori câte o pasăre neagră în căutare de resturi. Erau grilaje pentru pește fără pești. Ți-i puteai doar imagina sosind dimineața devreme dinspre oceanul opac în bărci grase și obosite conduse de pescari arși de soare, doar piele și os. Un fel de pescuire minunată biblică, însă lipsită de orice exaltare. Doar rutină. Peștii se prindeau cu plasele, se aduceau, se atârnau, se uscau în briza sărată, iar apoi, legați în mănunchiuri, plecau spre piață.

Ceva similar mi s-a întâmplat într-o zonă îndepărtată din nord-vestul marelui Mumbai, cel supranumit „Orașul viselor”, fiindcă are această putere unică de a coagula mereu în plasa lui cu ochiuri mici noi și noi visători captivi ca niște pești naivi, ce vor sfârși atârnând la uscat cu priviri larg întrebătoare, așteptând un răspuns.

Cartierul acela situat parcă la marginea lumii avea un nume irezistibil. Se cheamă Versova și nu bănuiam pe atunci că va deveni faimos în toată lumea. Acolo am regăsit aceeași neliniște stratificată acum sedimentată într-o succesiune de locuri subsumate unei idei – Figueres, Mohana, Versova. Locuri magnetice, unde evidența era înlocuită de o absență ce domnea peste lucruri, la fel ca într-un tablou abstract de Dali din seria ouălor pe farfurie dar fără farfurie.

Tot malul pieței înconjurate de piatră de lângă o șosea aglomerată era decorat cu aceleași grilaje din bambus cum regăsisem la Mohana, destinate fiind uscării unor pești imaginari, absenți, situați în afara ramei reprezentată acum de dreptunghiul aparatului meu foto. Satul acela pierdut mă ajuta acum să înțeleg noul loc, rolul și rostul unor bețe din bambus legate între ele.

Grilajele goale dădeau spre ocean, creând o structură șubredă și labirintică. Același fel de păsări negre le vizitau venind de nicăieri, adăstând nerăbdătoare și zburând mai departe spre un nou nicăieri. Prin vizorul fix al aparatului păsările intrau și ieșeau în voie. În schimb, nici picior de pește. Locul era dominat de o stranie absență.

Povestea de iubire dintre un băiat și o plajă

Întrerupte de o străduță blocată de o barcă din fața unei clădiri pătrățoase adăpostind un butic de cartier cu sticle de suc legate cu sfoară și atârnând de-a lungul zidului galben la fel ca niște osândiți spânzurați, grilajele se prelungeau până departe. Erau înșirate de-a lungul unui ponton din lemn, iar imediat în spatele lor începeau blocurile cenușii, obosite, dar cu vedere la mare. Plaja închidea un golf frumos unde pluteau câteva bărci pescărești.

Iar această plajă modestă, unde chiar acum un băiat sprijinit de o barcă în lumina înserării se străduiește să vrăjească o fată folosind toate tehnicile de Bollywood din dotare, va deveni foarte celebră. De ce?

Fiindcă un alt băiat îndrăgostit, un tânăr avocat pe nume Afroz Shah, și-a propus în 2015 să-și dea în fiecare duminică întâlnire cu plaja copilăriei lui și s-o re-cucerească. Încet, băiatul și plaja au intrat într-o relație de iubire din acea zi de vară când s-a aplecat pentru prima oară să ridice de jos un pet de suc, să-l golească de aer și să-l vâre într-un sac negru.

Shah emana o sfântă naivitate. Gestul lui părea desuet și inutil. Dar a continuat. Seara pândea mașinile de gunoi și implora șoferii nedumeriți să-i ridice grămezile de saci frumos adunați la marginea șoselei. Pe vremea aceea Versova era atât de înecată în gunoaie, încât pur și simplu părea un caz pierdut. Până și autoritățile renunțaseră la luptă. Fusese declarată cea mai poluată plajă din Mumbai. Eticheta sinistră ce i se aplicase amorțise orice speranță sau inițiativă. Mai puțin cea a lui Shah. El era îndrăgostit. Or se știe, dragostea este prin definiție irațională. Însă poate muta munții, fie ei și de gunoaie.

Oceanul scuipa tone de plastic odată cu fiecare maree, iar musonul aducea dinspre oraș prin diverse pârâiașe umflate și canale noi tone de reziduuri care acopereau plaja. Literalmente, nisipul nu se mai vedea, fiind acoperit cu un strat de cam 20 de centimetri de gunoi sedimentat. Iar nisipul de culoarea lutului nears ascundea și el în adânc rezerve aparent inepuizabile de plastic.

Plaja Versova nu este una foarte lungă și lată. Are poate cu totul vreo doi kilometri. Se curbează ca o coasă, în extremitatea dreaptă malul e stâncos ca adesea în Mumbai, iar chiar la capăt, în depărtare, există un fort. A fost populată din vremuri imemoriale de un vechi grup etnic de pescari numit koli. Porțiunea cea mai poluată este cea de nisip care se întinde de-a lungul blocurilor pe o lungime de maximum 500 de metri și care nu e mai lată de 50-100 de metri.

Plaja Versova devenise cu vremea o veritabilă groapă publică de gunoi pe care Shah o vedea de pe geamul apartamentului său dospind zilnic. Neliniștea lui creștea proporțional. Priveliștea îl tulbura fiindcă memoria lui de copil păstra o altfel de imagine – cea a unei plaje relativ curate, cu câțiva palmieri, unde copiii din cartier jucau fericiți cricket sau fotbal.

După o vreme, în efortul lui solitar de curățare s-a alăturat un vecin de 84 de ani. Apoi, într-o duminică, patru băieți au cerut și ei mănuși. Apoi, de nicăieri au venit alți 40 de oameni. Apoi 300 și tot așa. Vreme de 5 ani efortul de curățare a plajei Versova a însumat nu mai puțin de 200.000 de voluntari. Scopul? Suprarealist de-a dreptul. Suna exact ca un tablou de Dali cu titlul „Plajă plină de gunoaie fără gunoi”.

Activiștii au format o asociație, iar autoritățile s-au implicat și ele cu utilaje și suport. S-au identificat sursele poluării și s-a lucrat și acolo. S-au curățat râuri și pâraie. Până în 2021 când plaja a fost declarată curată se adunaseră nu mai puțin de 40 de milioane de kilograme de plastic.

A fost o mișcare socială organică, plecată în cel mai firesc mod – dintr-o reacție a unui om față de o dezordine, urmată de gestul curajos de a îndrepta lucrurile. Frumusețea este că acțiunea a contaminat și alte comunități, cum ar fi cele de pe plajele Juhu și Aksa. S-au format diverse asociații, precum una cu nume simpatic – „Beach Please”. Astfel, s-a intrat într-o competiție sănătoasă. Plajele cândva considerate cele mai contaminate din Mumbai sunt azi declarate printre cele mai curate.

După 30 de ani se pare că broaștele țestoase s-au întors pentru a depune ouăle în aceste nisipuri care au fost răscolite și curățate. Totuși, nivelul de contaminare cu reziduuri netratate corespunzător este în continuare dublu decât limita permisă. Nu departe de Versova se află Dharavi, un slum care adăpostește peste un milion de suflete care trăiesc într-un labirint de barăci improvizate, la limita extremă a subzistenței. Este doar una din sursele majore de poluare. A început și acolo o muncă de educare a populației privind colectarea selectivă.

Prin toate mijloacele posibile, poliția voluntară a plajei încearcă stoparea surselor de contaminare. Lupta de curățare și întreținere a plajelor din Mumbai continuă zilnic cu planul de a fi plantați cândva și palmieri. Această acțiune a fost recunoscută drept cea mai amplă și de mai lungă durată din întreaga lume, iar modestul Shah a inspirat o planetă întreagă. A primit chiar un premiu important și binemeritat cu titlul de “Champion of the Earth”.

Întrebări deschise, în așteptare

E interesant că nu știu nimic despre toate acestea. Mă mișc cu lejeritate și gânduri ușoare într-un spațiu de poveste care mi se va releva doar cândva în viitor ca fiind cu adevărat semnificativ. Acum nu e. Este doar timp trăit, observație cuminte, documentare. În acel spațiu temporal lipsit de contur al viitorului, pe baza informațiilor legate de această uimitoare acțiune civică pornită dintr-un gest banal născut din mintea unui tânăr idealist, derulez totul înapoi și mă întreb.

Ce am căutat acolo, la capătul extrem al orașului Mumbai, după ce m-am mutat dintr-un tuk-tuk într-un autobuz și apoi am făcut un lung drum cu trenul? Ce m-a împins să îmi petrec ziua tocmai acolo? Rămâne un mister. Dar poate fi un bun pretext să refac filmul din fărâmele acelei zile de grație. Ce am văzut, ce am simțit, ce merită povestit? Și mai ales, ce merită trecut sub tăcere?

Nu există nici o strategie. În acest Mumbai tandru ca un animal enorm, blănos și cald nu ți se cere mult. Trebuie doar să fii prezent. Cu mintea. Cu inima. Trebuie doar să îți fixezi un punct de observație în jurul căruia să începi să te miști circular. Lent, fără mișcări bruște. Ca un păianjen care țese o pânză și astfel, oferă sens golului.

Seamănă pe undeva cu wu wei filozofia Tao a non-acțiunii. A fi prezent în prezent fără a face nimic, fără a tulbura echilibrul elementelor naturale. A fi doar o umbră.

Existența unui călător rătăcitor ca mine, fără scopuri concrete, se restrânge la răbdare și așteptare. Devine un soi de trăire foarte intimă în orizontul posibilului. Te prezinți locului, oricare ar fi el și aștepți să ți se întredeschidă. Ca o ușă. La fel ca un cerșetor, ești mulțumitor cu ce ți se oferă. Lași întrebările să curgă peste tine, fără a reclama neapărat un răspuns. Doar cei neștiutori au la purtător răspunsuri ferme, mereu la îndemână.

Ce caută un templu hindus atât de aproape de o moschee? Iată o întrebare cu rădăcini ascunse, ramificate. De dragul credinței, vecinii hinduși și musulmani s-au ucis cândva pe aceste străzi. Iar dacă au făcut-o o dată o pot face din nou.

Tensiunea este încă prezentă în fibra intimă a acestui oraș, dar ea își arată forța întunecată doar de anumite sărbători. Oamenii o iau razna în proximitatea extazului, de obicei la adăpostul nopții atunci când tobele bubuie și băieții dansează frenetic pe camioane cu cămășile descheiate la piept înaintea unui zeu cu privirea fixă. Atunci ți se poate face puțin frică.

Dar ce caută această barcă proaspăt vopsită în alb și galben în mijlocul drumului? Îmi aduce aminte de străzile numerotate ale Sulinei, unde în fața unor garduri ruginite din fier forjat diverse ambarcațiuni păreau să aștepte creșterea apelor, precum corabia lui Noe în deșert aștepta cuminte venirea potopului.

De ce în coasta bărcii există această bancă? Cine oare va veni să se așeze pe ea pentru a contempla spectacolul discret al unei bărci mirosind a vopsea proaspătă așezată în fața unui butic întunecos de cartier blocând drumul și încurcând lumea care execută în jurul ei un dans tematic, un du-te vino puțin haotic și totuși politicos?

O vreme stau locului și doar iau seama de toate acestea. Aștept modificarea decorului, petrecerea unor noi actori. Aștept ca cineva să ia loc pe această bancă, fiindcă nu cumva acesta este sensul ultim al oricărei bănci pe lume?

Dar umbrarul acela baroc și excesiv de sofisticat din pânze colorate fluturând atât de frumos în vânt, sub care un domn privește jucătorii de cricket de pe maidanul prăfos? M-aș putea opri locului și doar privi cum rondeaua creață de pânză, ca o meduză uriașă și colorată, se urcă și coboară, părând că respiră.

Dar pasărea? Pasărea aceea neagră cu ochi mărunței și rotunzi ca boabele de piper care a venit de nicăieri și s-a așezat pe brațul oglinzii retrovizoare a unui scuter chinezesc și, pentru o clipă fugară, s-a privit pe sine în reflexia sticlei, însă doar cu coada ochiului? Pe ea a văzut-o oare cineva în afară de mine? Nu cumva minunea aceasta pasageră mi-a fost pusă deoparte exclusiv, ca o întâlnire de mare taină pregătită încă de dinainte de facerea lumii?

Oare pentru acest moment intim și volatil a trebuit să parcurg exact ca eroii din basme rătăciți prin păduri întunecate un drum întortocheat cu un tuk-tuk, apoi cu un bus rablagit, apoi cu un tren de navetiști?

Acestea au fost doar câteva dintre dilemele acelei zile magice. Interogația este materia primă a reflecției, granița ultimă ale propriilor introspecții. De ce nu m-aș mulțumi cu atât? Când te vizitează câteva întrebări cu adevărat bune, mai merită oare să le risipiești vraja cu niște amărâte de răspunsuri?