Microb și Gazolină

Filmele lui Michel Gondry sunt ca prima dragoste. Memorabile și fermecătoare. Cea mai recentă realizare a regizorului francez, Microbe et Gasoil (2015), reprezintă o șarmantă întoarcere la universul copilăriei.

La fel ca filmul său din 2012 despre liceeni americani – Noi și eul (The We and the I), Microb și Gazolină este doar aparent un road movie. Trebuie să fim mereu atenți cu cineastul francez, pentru că, uneori, ceea ce vedem nu este ceea ce e și important.

Gondry se implică întotdeauna: chiar și când asistăm la nostalgice episoade juvenile, în fundal se află inegalitate socială, intoleranță și rasism, comercialism și sexualizare excesivă. La fiecare pas există semnificații ascunse sau accente politice pe care regizorul le amplasează cu maximă grijă, ca să ne determine să gândim mai mult și să trecem dincolo de percepția imediată.

Veselia aparentă nu face decât să estompeze tragedii cumplite; cancerul și boala de inimă a celor două mame, absența taților din viața copiilor, arderea unei tabere de țigani sau exploatarea sexuală sunt numai câteva elemente. Dar această combinație între abstinența cinematografică și discretul mesaj social este trăsătura caracteristică a unui remarcabil povestitor.

Microb și Gazolină sunt doi colegi de clasă care vagabondează pe drumurile lăturalnice ale unei Franțe încremenite, camarazi într-ale descoperirii de sine. Copilăroși și visători, naivi, dar și curajoși, uniți prin legături ce depășesc barierele sociale, cei doi puști vor să își construiască propria mașină.

Și pentru că autoritățile ne le omologhează proiectul, se decid să își facă o casă pe roți. Și aici, ca în toate filmele lui Gondry – care a debutat chiar cu o poveste despre copilărie (Vingt p’tites tours) -, simțim o imensă nostalgie pentru vârsta inocenței. Uneori această legătură este transparentă, ca în filmul de față, alteori este ascunsă.

Energia nestăvilită a filmului vine din relația pe care o emană cei doi actori. Ange Dargent și Théophile Baquet sunt impecabil distribuiți în roluri contrastante. Și dacă alegerea omului potrivit pentru rolul potrivit este o calitate imperativă a unui mare regizor, atunci Gondry trebuie să fie un model pentru orice aspirant la această meserie.

Modul în care el i-a ales pe cei doi băieți devine extrem de sugestiv dacă ne gândim că Ange (în rolul lui Daniel) este chiar angelic și are un nume angelic, în vreme ce Théophile (în rolul lui Théo) este abraziv fără a fi antipatic și meditativ fără să fie fals.

Cei doi protagoniști sunt versiuni contemporane ale lui Tom Sawyer și Huckleberry Finn. Provin din contexte și din medii diferite, dar asta nu îi împiedică să fie uniți prin legea nescrisă a prieteniei adolescentine. Mai mult, ei se influențează reciproc și își schimbă pentru totdeauna viețile.

Sunt influențabil?, se întreabă la un moment dat Microb, iar Gazolină îl influențează să nu mai fie influențabil, sfârșind el însuși prin a fi influențat. Aceasta e esența filmului – explorarea limitelor și a nelimitărilor naturii umane.

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

*

Fie că e vorba despre filmul cu care a câștigat Oscarul (Strălucirea eternă a minții neprihănite) sau despre tentativa eșuată de a face comedie de acțiune (Viespea verde), Michel Gondry are o predispoziție către personaje binomice, către construcții narative binare.

La fel ca Stéphane și Stéphanie (din Știința viselor) sau ca Joel și Clementine (din Eternal Sunshine…), Microb și Gazolină ne fac martorii transformărilor emoționale și comportamentale prin care trec concomitent. Din această camaraderie fără condiționări sociale între un timid și un impulsiv, noi, spectatorii, deprindem valorile libertății și ale fraternității.

Așa cum a făcut-o și în documentarul Spinul din inimă (L’épine dans le coeur), Gondry explorează propriile dileme și caută să descifreze secrete intime. Și povestea lui Microb și a lui Gazolină este una autobiografică: până și localizarea la Versailles este personală. Poate de aceea filmul ne oferă o imagine autentică a vieții celor doi băieți.

Ei nu sunt adolescenții din filmele mizerabiliste, preocupați de droguri, violență gratuită ori maturizare prematură. Deși temele și referințele sexuale nu lipsesc și nici incidentele naturale ale vârstei nu sunt edulcorate, Gondry rezistă tentației de a ne arăta fața urâtă a adolescenței. De pildă, când Microb se decide să-și tundă pletele angelice (pentru că este asociat prea des cu o fetiță) și intră într-un bordel coreean, pățaniile sale nu sunt aruncate în derizoriu sau vulgaritate.

Gondry lucrează aidoma unui pictor stăpân pe de-a-ntregul pe instrumentele sale. Nu folosește tușe groase, nu caricaturizează, nu vrea să fie excesiv. Niciodată nu alunecă în prost-gust; ironia sa este subtilă, iar critica – tandră. Mai mult, ambivalența relației dintre personaje (masculin-feminin), precum și brutalitatea relațiilor sentimentale sau intra-familiale sunt bine dozate.

Totul este autentic fără a fi brutal. Și acest efect narativ este accentuat de tehnica cinematografică.

După ce, în Știința viselor sau în Spuma zilelor, a mers pe traseul inspirației onirice, acum Gondry evită cu bună știință artificialul. Pentru a accentua naturalețea poveștii, el înregistrează evenimentele cu o singură cameră, elimină orice surplus de experimentalism și se bazează pe metoda clasică a filmărilor în locație.

E drept, Gondry nu renunță complet la efectele speciale, așa cum e scena reveriei erotice. De fapt, singurul „defect” pe care pot să îl găsesc acestui film remarcabil este scurtul derapaj înspre zona fantasticului: după momentul de climax prin care trece Microb, urmează o nejustificată escapadă suprarealistă – oarecum similară cu cea din Spuma zilelor.

Aici am simțit lipsa lui Charlie Kaufman, care i-a fost co-scenarist lui Gondry la majoritatea filmelor de succes. Dar e vorba despre o imperfecțiune minoră, care i se poate ierta unui regizor matur, pentru că el reușește să ne reamintească lungul drum al copilăriei, starea aceea imponderabilă când am trecut de la adolescență la viața adultă.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€