Mia are sute de copii

− Ce te-a învățat tanti Mia?
− Să fiu un copil bun, să trăiesc. Mai multe. 

(Costin, 12 ani)

*

Într-o casă cu cinci etaje din comuna Chiajna trăiesc 40 de copii care au aceeași mamă: tanti Mia, o femeie blondă şi cu ochi albaștri care îți inspiră blândețe din primul moment în care îi auzi glasul.

Datorită ei, aceşti copii se vindecă încetişor de un trecut în care nu au cunoscut decât suferința. Fiindcă toţi au trăit pe stradă, în subterane, lângă ghene de gunoi sau, oricum, în familii unde violența le-a lăsat cicatrici adânci.

De profesie psiholog, Mia Scarlat (63 de ani) a luat în grijă, la început, șase suflete. De atunci au trecut peste 20 de ani, iar ea a crescut peste 170 de copii.

I-a educat, le-a oferit un acoperiș, o masă caldă şi, cel mai important, afecțiune. Practic, le-a dat o nouă șansă, investindu-se pe sine în vieţile lor.

Astăzi, mulți dintre copiii Miei au terminat o facultate, unii și-au întemeiat propriul cămin, însă niciunul nu a uitat cui îşi datorează salvarea. Toţi dau mai departe ce au învățat de la ea − cum să prefaci răul în bine.

Ei şi familiile lor, cercuri concentrice ale bunătăţii, sunt sutele Miei.

*

Ușa casei din Chiajna e deschisă, semn că Mia Scarlat ne așteaptă. Intrăm şi ne luăm după glasul ei molcom, care vine de undeva de sus.

Urcând treptele, oriunde te uiţi, dai ba peste un desen, ba peste o pictură, o diplomă sau portretul unui copil care zâmbeşte cu ochii.

Toate exprimă bucurie.

Pe măsură ce descoperi casa celor 40 de copii, valuri de culoare te copleșesc din toate părțile. Albul pereților e invizibil sub peisaje înrămate, fluturi agăţaţi peste tot şi vaze pline cu flori.

Mia ne aşteaptă înconjurată de copii cărora le citeşte dintr-o carte cu poveşti.

Nu apucă să se ridice bine, sprijinindu-se într-un baston, că încep să sosească şi alţii, de la școală. Se reped la ea, o îmbrățișează și îi spun că o iubesc, prin cuvinte, prin gesturi, prin tăceri.

Unul dintre ei, un băiat tuns frumos, care poartă un pulover bleu, îi dă Miei o scrisoare:

"Pentru cea mai bună mamă,

Dintre toate mămicile!

Vă iubesc din inimioară".

De după ochelarii pătrățoși, ochii albaștri ai Miei se umezesc.

"Uite ce scris are...", ne arată, emoționată, după ce ne poftește în biroul ei.

Niciun perete nu e gol în casa Miei. Și în birou sunt poze cu ea și cu soțul său, picturi, articole decupate ori simple cuvinte care umplu spaţiile dintre diplomele și trofeele obținute de copii.

"Din cauza durerii, am încercat să mă sinucid prima oară la 12 ani"

Cum a început totul?

Mia suspină. Ea nu e străină de încercările acestor copii. A trăit propria dramă, despre care ne povestește cu greutate.

"Am fost unul dintre acești copii, am trăit o viață foarte grea… O copilărie în care nu sunt multe amintiri frumoase, ci foarte multă durere".

Tonul i se schimbă când în cameră intră o fetiţă vioaie, cu părul prins în coadă, care îi sare de gât și o pupă.

"Asta e iubire", zâmbeşte Mia.

"Dumnezeu m-a format în timp, cumva, îngăduind să trec prin anumite încercări pentru ceea ce fac astăzi.

Din cauza durerii, am încercat să mă sinucid prima oară la 12 ani, pentru că era atât de multă suferință în jur, iar eu nu o mai puteam purta.

Dar acum lucrez cu copii care au încercat să o facă la 7 ani și cumva știu ce înseamnă să ajungi într-un astfel de moment. Peste ani, făcând și psihologie, am înțeles.

Natura mea a fost aceasta, de a ajuta întotdeauna pe cel mai sărac, pe cel mai neajutorat, asta pentru că și acasă eram nevoită să o apăr pe mama, pe fratele meu, care mi-era frate doar după mamă, să îi apăr, să îi protejez de bătăile pe care le primeau − știi, de mică mi-am exersat lucrul ăsta".

 "A existat o anumită zi în care am simțit o chemare"

Și totuși, nu traumele din copilărie au făcut-o pe Mia să ia atitudine şi să îşi asume această uriaşă responsabilitate, ci imaginile pe care le-a văzut în orfelinatele din țară în anii '90, când era cadru didactic − imagini pe care nu le poate uita nici astăzi.

Atunci a hotărât, alături de soțul său și cu sprijinul unor prieteni din țară și din Statele Unite, să îi ajute pe acei copii.

Dar nu avea să fie suficient.

"Corupția era atât de mare, încât foarte multe dintre lucrurile pe care noi le duceam nu ajungeau la copii. Am imagini ale copiilor care se uitau cu durere în ochii tăi și îţi făceau semne să nu laşi bunurile pe care le aduceai, ci să le dai atunci, pe loc, să le mănânce.

Mă duceam a doua zi și... îți dădeai seama cu durere că acei copii nici măcar nu se atinseseră de lucrurile sau de bunurile pe care le dusesem".

Înţelegând că misiunea sa era una mult mai mare, a înfiinţat fundația Mia's Children, menită să ajute o altă categorie de copii foarte săraci.

Mia ne arată două portrete înrămate într-o vitrină: sunt Joan și Darrell Castle, cei doi prieteni care, în 1998, au ajutat-o să pună pe picioare organizația umanitară, în America.

"Ei au înțeles drama copiilor, în mod special a copiilor gipsy, care sunt atât de discriminați, și au zis − «Ok, Mia, hai să facem ceva pentru acești copii».

Întorcându-mă în România, a existat o anumită zi în care am simțit o chemare cu totul aparte. O voce m-a întrebat: «Ce faci pentru cei ce sunt în jurul tău?».

Atunci am încercat să-mi dau seama care sunt primele percepții pe care le am, și au fost cele auditive: eram acasă şi am auzit de afară niște țipete de copii, a căror existență o cunoșteam. 

Știam că sunt copii care, legal, nu erau considerați a fi abandonați, pentru că aveau un membru al familiei, dar care în mod real trăiau ca și când ar fi fost abandonați.

Am știut în acel moment că trebuie să fac ceva, să investesc în acești copii care nu au nicio vină că se nasc în familii foarte sărace.

Mulți dintre ei trăiau pe lângă ghena de gunoi ori pe stradă. Sau, chiar dacă trăiau într-o familie ori într-o casă, erau întotdeauna foarte murdari, întotdeauna flămânzi, şi nu știau cum să se joace − pentru că, de fapt, cui îi păsa de jocul lor?".

 "Dacă nu ne-au vrut, de ce ne-au făcut?"

De acolo, totul a continuat ca un joc: pe o pajiște, între blocuri, în cartierul unde locuia Mia.

A cumpărat șase saci cu jucării, apoi i-a invitat pe copii să învețe să se joace împreună, zilnic, de la 9 dimineața până la 6 seara.

"Le-am zis copiilor: «O să învățăm să ne comportăm, să ne jucăm împreună, să desenăm, să vorbim despre oameni, despre comportare»".

Și au venit, iar numărul lor a crescut de la an la an.

Treptat, Mia a început să le afle dramele de acasă. Așa a aflat că mulţi dintre ei își condamnau părinții, punându-și obsesiv întrebarea: "Dacă nu ne-au vrut, de ce ne-au făcut?"

"Mi-am dat seama că nu pot să-mi permit să răspund la o astfel de întrebare, dar că pot să schimb sensul întrebării, ajutându-i să își înțeleagă condiția şi să înceapă a schimba ceva în viața lor − prin educație.

De aceea, când a venit 1 septembrie, le-am zis copiilor: «Uite, facem o înțelegere: eu vă cumpăr tot ce aveți nevoie, caiete, cărți, haine de școală, ghiozdane, și merg cu voi în prima zi la școală. Mergem și vă înscriu la școală, pe cei care au acte, bineînțeles, și mergem la școală împreună»".

 "Oamenii spuneau: «Nu, nu, nu vă vrem aici, pentru că sunt prea mulți»"

De la şase copii, Mia a ajuns să aibă în grijă 16 suflete, chiar la ea acasă.

Unii nu mai voiau să plece, seara, după terminarea lecțiilor, astfel că Mia a decis să doarmă pe jos, alături de soțul său, pentru a-i lăsa pe cei mici în paturile lor.

"Pentru că numărul creștea, am început să închiriem apartamente. Am închiriat vreo nouă apartamente, pe care le spălam, le despăduchiam, le curățam, după care vecinii spuneau: «Nu, nu, nu vă vrem aici pentru că sunt prea mulți»".

Astăzi, toți acei copii au o facultate terminată și propriile familii. Mia spune despre ei că sunt "copii cărora li s-au deschis ochii minții".

Se oprește din povestit când un băiat cu ochi albaștri intră sfios în cameră:

− Doamna Mia, pot să ies și eu afară dacă mă îmbrac gros?

− Dacă te îmbraci bine. (Se întoarce spre noi): El a avut varicelă. Ai grijă!

După el, alți doi băieți, cam de aceeași înălțime, vin să primească acelaşi acord, adresându-i-se Miei cu "dumneavoastră".

Ea le zâmbește blând. Ei o îmbrățișează.

La doar câteva secunde distanță, o copilă cu breton se apropie și ea de Mia, ținând în mână un desen.

− Pentru dumneavoastră.

− Foarte frumos, pupă mama. (Către noi): Ea este o viitoare balerină. Fratele ei cel mare o învață. O să o punem la expoziție, da? Dansează modern cu fratele ei.

 "Pentru ei, durerea este ceva normal"

Casa în care ne aflăm a fost ridicată în doar trei luni, grație ajutorului primit din partea unei familii pe nume Zmaranda, care își dorea foarte mult să facă o casă de copii, dar nu știa cum să procedeze.

Soții Zmaranda i-au promis Miei, în ziua în care și-a înmormântat soțul, că nu o vor lăsa singură și că cei mici vor avea un acoperiș.

Mia spune însă că banii reprezintă doar o parte din nevoile copiilor și că o simplă vorbă bună poate să însemne enorm pentru ei.

"Se întâmplă să văd că au febră, ajung la un moment dat cu temperatura la 39, și atunci le zic: «Te doare ceva?». «Da». «Păi de ce nu spui?».

Fiindcă, pentru ei, durerea este normalitate. Cine îi întreba pe ei, acolo unde erau, te doare, nu te doare?".

Chipul Miei se luminează din nou la apariţia unui alt copil. E Matei, un băiat înalt şi subțirel, cu ochelari și părul creț.

− Marele meu dansator! Ce ați făcut azi?

− Am vizitat șase muzee și mâine mergem la Grădina Botanică și ne va face doamna de biologie niște experimente. Și o să ne ducă într-un loc unde sunt mulți fluturi.

− Vreți să îl vedeți dansând?

Urmează o demonstrație de dans contemporan pe care Matei ne-o oferă împreună cu alţi doi copii − Flori şi Albert, în camera unde se pun la cale coregrafiile şi spectacolele de teatru.

*

În paralel, într-o altă încăpere din casă este în toi pregătirea ouălor de Paști.

Așezați la o masă lungă, plină de cărţi, cutii cu jocuri şi creioane colorate, copii de mai multe vârste îşi văd de treabă vegheaţi de o icoană a Mântuitorului.

"Să respectăm regulile, să fim cuminți, să ne purtăm frumos"

Senini, vorbăreți, dornici să cunoască şi să se prezinte, copiii Miei se completează reciproc când le pui o întrebare.

Programul lor de zi cu zi nu se deosebește de cel al unei familii mici.

"Colorez, pictez ouă, fac curățenie, ajut la bucătărie şi pe cei mici la teme. Deci, îmi fac temele, dup-aia fac activitățile și după, învăț", ne spune Mona, care e în clasa a VII-a.

Ea şi ceilalţi copii ai Miei merg la biserică vinerea şi duminica, spun o rugăciune la fiecare masă, precum și seara, înainte de culcare.

− Ce v-a învățat tanti Mia?

− Să respectăm regulile, să fim cuminți, să ne purtăm frumos, să nu ne certăm unul cu altul, ne spune Lucian, în vârstă de 9 ani, în timp ce studiază cu atenţie reportofonul.

Lucian are grijă să îi predea ștacheta prietenului său: "Haide, Costi mic, e rândul tău!"

"Costi mic" e, de fapt, mai are decât el. Are 12 ani și îi place fotbalul.

− Ai un fotbalist preferat?

− Stanciu, Budescu și Ronaldo, și Messi. Și Nedelcu joacă bine!

 "Am niște verbe pe care le repetăm: vreau, trebuie, poți!"

În relația cu copiii, Mia Scarlat insistă asupra a trei verbe pe care ea le consideră esențiale: vreau, trebuie, pot.

Pentru ea, nu există copil care să nu aibă potențial. Astfel că fiecare dintre cei 40 îşi exersează talentul la una sau mai multe acvitivăţi: canto, sport, teatru, pictură, dans sau altceva.

Toate sunt trecute într-un tabel bine organizat.

"Îi examinez psihologic, îi urmăresc, notez. Fiecare are dosar cu plan de intervenție pentru diverse nevoi. În felul acesta stabilesc și îmi dau seama ce îi trebuie.

E simplu pentru un om care face psihologie și care e cadru didactic. Așa ar trebui să meagă și învățământul nostru", explică Mia.

Mâna ei dreaptă, Oana, ne arată tabelul în detaliu.

Modelul japonez: fiecare copil contribuie la curăţenie

Deși are prea puțini oameni care să o ajute, Mia nu se plânge.

Spune că aplică sistemul japonez: fiecare copil contribuie cum poate la curățenie, la pregătirea mesei sau la strângerea ei. În plus, cei mari au grijă de cei mai mici.

În felul ăsta, explică Mia, fiecare "învață să prețuiască curățenia și lucrurile".

"Nu avem posibilități financiare ca să angajăm mai mulţi oameni, iar sponsorizările sunt în declin formidabil, mai ales în perioada asta tulbure prin care trece țara", spune ea.

În ceea ce privește voluntariatul, Mia afirmă cu o ușoară mâhnire că este "doar așa, o poveste frumoasă".

"Mulți vin și spun − «Vreau să fac voluntariat». Vin o dată, de două ori, de trei ori, după care dispar, deși faci contract cu ei.

Aici trebuie să ajungi cu o mașină. După aceea, gândește-te că majoritatea oamenilor termină serviciul seara, când sunt deja obosiți, se duc acasă și a doua zi o iau de la capăt.

Deci, treaba este cum dezvoltăm noi ideea de voluntariat în România. La noi, oamenii sunt concentrați încă pe asigurarea existenței lor. Dacă lucrurile acestea ar fi mai așezate, ai avea timp să te uiți în jurul tău".

Vorbele îi sunt întrerupte de Nicoleta, care se pregăteşte să plece la o repetiţie pentru primul său concert cu Corul Conservatorului.

Mama şi fiica se îmbrățișează.

− Vă iubesc.

− Și eu te iubesc!

*

− O iubim foarte mult. În fiecare seară îi zicem «Noapte bună», iar după ce mâncăm îi zicem «Săru'mâna pentru masă».

(Costin, 12 ani)