Medic infecționist din Botoșani: Doare să stai în fața unui sicriu închis și acolo să fie o colegă și o prietenă.

Lenuța Buta a fost înmormântată marți, 26 mai, în satul bunicilor ei. A fost condusă pe ultimul drum de câțiva colegi și o parte din familie. Soțul ei, pompier, e internat la Iași și se luptă încă cu boala.

Asistentei medicale de pe secția de Boli Infecțioase a Spitalului Județean Mavromati din Botoșani i s-a alocat inițial numărul 1178 în statistica Ministerului Sănătății care cuprindea decesele cauzate de Covid. Câteva zile mai târziu, numărul era realocat, iar motivarea autorităților a fost că femeia avusese deja două teste negative, ultimul cu puțin timp înainte să survină decesul (23 mai). Concluzia: nu virusul i-ar fi cauzat moartea.

Colegii ei și cadre medicale din toată țara au reacționat și cer reevaluarea situației. O formă de miopie birocratică, o palmă dată decenței, a comentat medicul și senatorul USR Adrian Wiener. Ministrul Sănătății Nelu Tătaru a dispus și el îndreptarea lucrurilor, astfel încât băiatul asistentei să poată beneficia de o pensie de urmaș mai mare.

Conform unei legi adoptate în timpul pandemiei, urmaşii cadrelor medicale decedate, ca urmare a desfăşurării activităţii medicale în lupta cu Covid-19, au dreptul la o pensie de urmaş egală cu 75% din cuantumul salarial pe care cadrul medical l-a avut la data decesului.

Am discutat cu șefa secției de Boli Infecțioase Botoșani, medicul Valentina Morcov. A lucrat cu Lenuța Buta timp de aproape 20 de ani. Au prins împreună și perioada de dinaintea renovării din 2017, când era mozaic pe jos și tremurau de frig în spital, iernile, dar și ultimii ani, în care au beneficiat de condiții mai bune de lucru.

De la începutul lui martie, de când au primit primul pacient COVID, a fost vorba despre viață și moarte. Și, între ele, o linie foarte subțire.

– Ați înțeles felul în care au tratat autoritățile cazul colegei dvs.?

– Nu știu care a fost ideea, de ce au scos-o de la deces Covid. Doar pentru că avea două teste negative? Era și de așteptat, cumva, să iasă teste negative la o lună de evoluție a bolii. Organismul s-a debarasat de virus, a și avut tratament antiviral.

Inițial a fost tratamentul acela cu tocilizumab care este pentru reacția inflamatorie exagerată pe care a avut-o organismul ei la infecția cu virus.

După aceea, văzând că evoluția nu era suficient de bună, a primit și Remdesivir și a scăpat de virus. Problema e că ea, în acea fază, avea deja plămânul foarte afectat.

Remdesivirul a ajutat-o să scape de virus, dar reparația țesutului pulmonar n-a mai avut loc. Dacă arunci o bombă și distrugi un oraș, nu poți veni de a doua zi să reclădești. Au plecat inamicii, dar orașul e distrus.

Ea, după ce a ajuns la reanimare, n-a putut respira nici măcar o zi fără două surse de oxigen. Cum încercau să-i reducă din doza de oxigen cum îi scădea saturația.

– Care e atmosfera în spital, printre colegi?

– A fost și este o atmosferă apăsătoare, am plâns mult. Păream să fim împăcați cu ideea că luptăm cu acest virus. Nu ne temeam atât de mult, știam că trebuie să avem grijă de pacienți, de noi. Moartea ei ne-a făcut să conștientizăm și mai mult pericolul la care suntem expuși.

Am văzut că nu ești ferit de forme grave nici dacă n-ai alte boli. Noi aveam grijă în special de colegii cu alte afecțiuni, încercam să-i protejăm mai mult și să le delegăm atribuții în zona verde sau la calculator, iar cei mai tineri să intrăm în zona roșie.

N-avem o explicație. De ce o persoană tânără poate să facă o formă gravă?! Am avut internate persoane în vârstă, am externat recent și un bunic de 92 de ani. S-a vindecat, deși la un moment dat nici nu mai speram.

Nu că nu mai speram, dar nu aveam siguranța că putem să-l salvăm A stat o lună și jumătate în spital și uite că a plecat bine acasă. L-am văzut într-un reportaj, la televizor, era în grădinuță, dădea cu sapa. Și când era în spital, mă rugam de el să se ridice din pat. Îl ajutam să se ridice, să facă câțiva pași, pentru că la un moment dat avusese și o cădere fizică.

Marea majoritate a pacienților făceau și această afectare fizică, dublată de depresie. Au momente când nu mai vor să lupte, iar în tratamentul acesta contează foarte mult și tratamentul psihologic. Trebuie să le adresezi pacienților câteva cuvinte de încurajare, să le spui că totul va fi bine. Sau poate nu chiar totul, dar va fi bine.

E important să nu se lase doborâți, să se gândească la momentul în care vor fi din nou acasă, sănătoși. Am avut impresia că cei care s-au sprijinit și pe o gândire pozitivă s-au vindecat, s-au negativat mai repede.

Cumva are și o explicație medicală. Dacă ești stresat și supărat se descarcă o cantitate mare de cortizol, un hormon care are influență negativă asupra imunității.

– Ați reușit să comunicați în ultima perioadă cu Lenuța Buta?

– Am comunicat numai prin mesaje. Ea a stat 29 de zile pe terapie intensivă la Iași. Nu putea vorbi, avea o mască cu două surse de oxigen. Mi-a scris de câteva ori, a comunicat mai mult cu colegele asistente. Încerca să fie optimistă și își dorea să ajungă acasă. Spunea că luptă ca să ajungă la fiul ei.

La început fusese mai agitată, din cauza spaimei, vedea cazuri mai grave în jurul ei, care s-au și pierdut acolo la terapie și cumva conștientiza cât de serioasă e treaba.

Când starea ei se mai îmbunătățise scria despre planurile ei, despre ce o să facă atunci când va ajunge acasă. Că o să încerce să aibă mai multă grijă de ea… Și uite că n-a mai ajuns acasă.

Rămâne un mare gol. Rămân niște regrete. Am pierdut trei cadre medicale din Botoșani din cauza virusului, trei colegi. Lenuța e chiar din secția noastră. Am muncit împreună aproape 20 de ani. E o stare de consternare și senzația că nu poate fi adevărat.

E foarte dureros să nu-ți poți lua rămas bun cum se cuvine. Stai în fața unui sicriu închis. Parcă nici nu-ți vine să crezi că acolo este o colegă și o prietenă. E dureros. Soțul ei n-a putut participa, încă mai are nevoie de tratament, nu putea fi externat.

– Știți cum s-a îmbolnăvit?

– Nu știm. De câte ori am văzut-o intrând la bolnavi era bine echipată. Noi am avut aproape două săptămâni la dispoziție să ne pregătim până la internarea primului pacient COVID. În toată perioada aceea am exersat dezbrăcare, îmbrăcare, circuite. Chiar era receptivă și a învățat foarte bine toți pașii. Nu cred că a greșit în vreun moment la pacient.

Noi, fiind secție de boli infecțioase, am și avut echipament de la început, din donații, de la spital. Toată lumea era atentă. Nimeni nu intra pe fugă, nu există o urgență mai mare decât să te îngrijești pe tine.

Sectoarele erau foarte bine delimitate, numărul de intrări în salon era redus la minim, tratamentul era administrat în așa fel încât să se poată face mai multe manevre în același timp.

– Sunt încă oameni care găsesc exagerate toate măsurile din aceste luni…

– Sigur acești oameni nu au avut în familie un caz. Doar așa poți avea “curajul” să emiți asemenea inepții. E plin Facebookul și toată presa de oameni care-și dau cu părerea fără să aibă o pregătire medicală. Sunt tot felul de conspirații în capul lor.

Am văzut atâtea cazuri în care pacienții veneau pe picioarele lor, iar câteva ore mai târziu situația lor se agrava, în ciuda tuturor manevrelor pe care le aplicam. E o boală care ne surprinde prin felul în care evoluează. De multe ori este imprevizibilă.

În momentul în care tu, ca specialist, vezi că armele pe care le deții sunt ineficiente, începi să te îndoiești de tot ceea ce știi, de tot ce ai învățat. Iar îndoiala poate veni la pachet cu deznădejdea. Câteodată ai impresia că e doar o chestiune de șansă, de noroc că ești încă în viață.

Ca medic e însă important să comunici cu pacientul. Unde a fost lipsă de comunicare, din teamă, necunoaștere sau lipsa timpului, acolo pacienții au mers din rău în mai rău. Când a fost timp să stai de vorbă cu fiecare în parte – chiar dacă nu e bine să te expui foarte mult timp – au contat un cuvânt cald de susținere și o explicație. Sunt foarte multe necunoscute în jurul acestei boli, iar pentru pacienți e și mai greu de înțeles ce se întâmplă.

– A apărut un material de presă cu o familie de lângă Botoșani care pretinde că i s-a cerut bani pentru a declara că unul dintre membrii ei a murit de COVID, deși cauza decesului ar fi fost alta. Cunoașteți cazul?

– Am citit despre acest caz, se pare că nu s-au putut proba acuzațiile. Au fost luați la întrebări de ziariști și au dat înapoi. Nu au nici martori. Nu cred așa ceva, este dezinformare pură.

– Știu că secția în care lucrați n-a fost renovată vreme îndelungată. S-au mai schimbat lucrurile?

– Înainte a fost spital de sine stătător, apoi a ținut de Spitalul Municipal Sfântu Gheorghe, ca să treacă în final sub oblăduirea Spitalului Județean. Suntem secție exterioară a Spitalului Județean, la aproape 4 kilometri de acesta, în aceeași curte cu Secția de Boli infecțioase Copii și Dermato-Venerologie.

Timp de 30 de ani această clădire nu a fost renovată. Am prins renovare în 2017.

S-au schimbat geamurile, ușile… Nu s-a putut face din păcate și izolarea termică pe exterior pentru că nu se îndeplineau niște criterii impuse de cei de la ISU. Astfel că n-am putut accesa niște fonduri europene pentru a face și această lucrare. În rest, s-au schimbat și instalația electrică, și cea termică.

E mult mai bine. Adică e mai cald și condițiile în saloane sunt mai bune. Pe vremuri era un mozaic pe jos, acum e linoleu antibacterian. Băile s-au renovat – gresie, faianță – s-au amenajat dușurile. Sunt condiții mult mai bune și pentru personal , după ce s-au amenajat și camerele de gardă, dar și pentru pacienți.

Sunt prize de oxigen în salon, deși nu am reușit să punem la fiecare dintre cele trei paturi. E una în fiecare salon. La nevoie mai avem niște concentratoare de oxigen pe care le-am primit din donații. Și putem suplimenta dacă avem două cazuri grave pe salon.

– Câți medici aveți?

– Avem patru medici, din care trei sunt pe perioadă nedeterminată și un medic pensionar cu contract individual de muncă, în așteptarea unui alt specialist. Poate că o să vină, că doamna doctor care e pensionară face la anul 68 de ani. Nici nu știu cât o să mai poată face față fizic tuturor solicitărilor.

– Fuge lumea de Botoșani?

– Nu prea sunt rezidenți pe specializarea asta. În momentul în care a fost cineva interesat nu știu de ce nu s-a considerat că e momentul să se scoată post la concurs. Sunt mai multe posturi vacante în spital. Mai important a fost considerat a fi cel din cadrul Serviciului de prevenire a infecțiilor asociate asistenței medicale.

Acolo aveau nevoie de doi infecționiști. Așa că celui care a venit pentru Boli Infecțioase i s-a sugerat să meargă în acel serviciu. A refuzat și a plecat în alt oraș, în Rădăuți.

La noi e deficit mare și de medici de interne. Asta s-a văzut cel mai tare odată cu epidemia. De acești bolnavi se ocupă infecționiștii, pneumologii și interniștii.

La noi sunt puțini specialiști, dintre care unii se află și în prag de pensionare, cu afecțiuni cronice. Am și pierdut o colegă, pe doamna Andreoaie, 71 de ani. S-a infectat într-o gardă și din păcate nu s-a putut face nimic pentru ea.

– Vă mai amintiți ziua în care ați avut primul pacient COVID?

– Cred că în prima săptămână din luna martie. Nu mai țin exact minte. 6-7 martie, cam pe acolo. Inițial, îi internam și pe cei suspecți, apoi, odată cu înmulțirea cazurilor, ne-am ocupat doar de cei confirmați. S-au transformat mai multe secții din Spitalul județean în secții Covid. La un moment dat am avut peste 200 de pacienți internați. Erau multe etaje cu pacienți Covid.

– Cum a arătat cea mai complicată zi din lunile acestea?

– Au fost câteva mai delicate, dar două le voi ține minte toată viața. Într-una am avut foarte, foarte multe salvări. Nu mai puteam merge, am făcut febră musculară în 24 de ore.

Salvările tot veneau, erau 8 la un moment dat în curtea spitalului. Nu mai reușeam să fac față, să-i văd pe toți, să decid care trebuie internați, care trebuie dirijați în altă parte. Cred că au fost peste 50 de consultații.

Tot ca efort fizic extrem am mai avut o zi de luni cu o gardă foarte grea, cu consultații zi și noapte. A doua zi, după gardă, am rămas să fac treabă pe secție. La ora 13:30 am fost anunțată că trebuie să fac niște consulturi la nivelul unor secții chirurgicale.

A fost un colaps, spitalul Județean avusese contract pentru două săptămâni cu doi pneumologi care se ocupau de pacienții Covid de acolo. Luni s-a încheiat contractul lor, marți n-au mai venit și a trebuit să suplinesc eu. Am terminat munca seara, pe la 19:30. Se încheiau 36 de ore fără somn, de muncă la foc continuu.

Am clacat. Când am ieșit din ultima secție pe care am văzut-o, am izbucnit în plâns. Am plâns tot drumul, ăia patru kilometri pe care i-am făcut de la Spitalul Judeațean până la mine la secție. M-am descărcat nervos, a fost un efort enorm.

– Bănuiesc că v-ați săturat de combinezoane, de purtat măști…

– Vai, dar este sufocant să-ți pui masca și să o aplici bine, să o lipești de nas. Simți la un moment dat cum respiri propriul dioxid de carbon. M-am obișnuit, dar la început aveam senzația că mă sufoc și simțeam o durere în piept, o apăsare. Ziceam că inima mea țipă după oxigen.

Cel mai mult am stat 6 ore non-stop în combinezon. A fost o perioadă în care ne-am ocupat de prea mulți bolnavi, în condițiile în care noi aveam doi medici internați. Din 7, doi infectându-se, am rămas cinci, din care o colegă mai în vârstă pe care ne temeam s-o expunem prea mult. Și mulți bolnavi, prea mulți bolnavi, peste 200 la un moment dat.

– V-ați văzut familia în această perioadă?

– Da, dar foarte puțin. Am avut colegi care au ales să stea la hotel. Știind de la început că situația va fi de lungă durată nu m-am izolat de familie. M-am dus acasă. De cele mai multe ori ajungeam oricum foarte târziu acasă și nu apucam să-mi văd copiii decât câteva minute. Mergeam direct în pat, mă întindeam și picam ca un bolovan.

Nici nu îndrăzneam să mă apropii foarte mult de ei. Îmi era frică să nu le dau ceva, văzând că în jurul meu totuși s-au mai infectat colegi. Aveam grijă când intram în casă, să-mi schimb hainele. Mi-am pus un dispenser cu alcool. I-am învățat să aibă grijă cu igiena mâinilor. Am avut noroc cumva, soțul, fiind profesor, a stat și el acasă, a suplinit absența mea. Ne-a făcut și de mâncare, a făcut teme cu copiii.

Altfel, nu mi-am mai văzut părinții din ianuarie.

– V-ați gândit care va fi primul lucru pe care-l veți face atunci când situația o va permite?

– Oh, daaaaaa… Vreau să plec. Nu știu unde… Undeva. M-aș duce oriunde, numai să pot să plec. Un weekend, 3-4 zile, oriunde, pe un munte, în zone rurale, să fie liniște.

E nevoia de a pleca pur și simplu, să nu te mai oprească nimeni să dai declarații, să nu mai vezi suferință în jurul tău.

Să te duci să asculți o pasăre cum cântă, un greiere și să respiri în voie aerul ăla curat de munte și de pădure.