Martin, polițistul român din München: ”Am plâns de furie și frustrare”

După alegerile pentru Parlamentul European, ne-a rămas imaginea unui polițist münchenez în lacrimi în fața consulatului român din orașul german. Făcea parte dintr-o echipă a Forțelor Speciale Bavareze chemată să reinstaleze ordinea în jurul instituției unde câteva mii de compatrioți au încercat să voteze, mulți fără succes.

Jurnalistul Vlad Ursulean a scris, duminică seară, că polițistul li s-a adresat celor din coadă în limba română pentru a-i organiza în interiorul unui perimetru trasat cu ajutorul unor garduri, în așa fel încât să se considere că sunt pe teritoriul consulatului și să poată vota mai târziu. Postarea s-a viralizat în câteva ore.

Planul a reușit doar parțial și a fost zădărnicit când procesul electoral s-a oprit de la București.

Am discutat cu Martin la două zile după alegeri. Între timp, două localuri din Brașov au anunțat că agentul va avea parte de tratament preferențial de fiecare dată când le va trece pragul: adică nu va trebui să achite nota.

Născut în orașul de sub Tâmpa, într-o familie de sași, Martin a venit la doi ani în Germania. Familia lui a emigrat după Revoluție, pentru că tatăl și-a dorit "mai multă democrație și mai puțină corupție". Polițistul a explicat reacția lui de duminică. În 2014, la alegerile prezidențiale, așteptase timp de 8 ore alături de soția sa pentru ca ea să poată vota. N-a reușit.

"Cinci ani mai târziu, mă uitam la aceiași români stând la coadă fără să-și poată exercita un drept elementar. Colegilor mei nemți nu le venea să creadă că așa ceva e posibil".

Să-l ascultăm pe Martin.

Reacția lui Martin, de la secunda 55

"Sunt Martin, am 31 de ani. O să vă rog să nu-mi cereți numele de familie, am o soție, un copil și vreau să-i protejez.

S-o luăm cu începutul. Familia mea se trage din minunatul Viscri. Eu m-am născut la Brașov și mi-am petrecut primii doi ani din viață acolo.

După Revoluție, părinții mei au decis să emigreze în Germania. Și-au făcut bagajele și au plecat cu cei patru copii în speranța unei vieți mai bune. Tatăl meu spunea, pe scurt, că își dorea mai multă democrație și mai puțină corupție.

N-am discutat niciodată cu ei dacă a fost o decizie greu de luat. La acea vreme, întreaga populație se afla într-o situație critică, iar părinții mei nu au făcut altceva decât să încerce să ne ofere nouă, copiilor, un viitor mai bun cu toate libertățile pe care le avem astăzi în Europa, fără represiunea statului.

Pe la 6 ani am început să cuprind și să înțeleg câte ceva din dimensiunea emigrării. Până atunci, nu aveam nici cea mai mică idee că ne-am mutat dintr-o țară în alta. Copil fiind, am descoperit România în vacanțele mele la Viscri. Pe atunci era un loc care promitea aventură și mistere la tot pasul.

N-a existat acea nostalgie pe care s-o fi preluat din poveștile părinților. Mergeam aproape în fiecare an, am putut să-mi fac propria imagine și să sap adânc după rădăcinile mele. Așa a redevenit România o parte din mine, și sunt fericit că părinții mi-au oferit această experiență.

Ca adolescent am început să mă identific mai mult cu satul meu și să încep să am sentimentul că la Viscri sunt acasă. Am crescut în Germania, am o mulțime de prieteni aici, am fost tratat bine și corect toată viața mea. Datorez enorm Germaniei și sunt mândru că am putut să trăiesc aici. Dar rădăcinile mele sunt românești.

De fiecare dată când trebuie să mă prezint cuiva, adaug imediat după ce-mi rostesc numele faptul că vin din România. Sunt mândru de legăturile mele cu o țară atât de frumoasă și prietenoasă.

Părinții mei au lăsat în urmă, la Viscri, mulți prieteni și membri ai familiei. Așa că, o dată la două veri, avem o întâlnire în sat. Aproape toți cei emigrați de-a lungul vremurilor se întorc acasă să sărbătorească împreună apartenența la acea comunitate.

Eu ajung în România o dată sau de două ori pe an. Sunt căsătorit cu prietena mea din copilărie. Ea e din Viscri. La nunta noastră, din 2014, mulți dintre colegii germani din Poliție au ajuns să cunoască acest loc din Transilvania. S-au întors apoi cu familiile lor în vacanțe.

Din păcate, nu vorbesc prea bine limba română, dar fetița mea primește o educație bilingvă, mulțumită soției, așa că știe de unde sunt părinții ei.

Sora mea s-a întors la Viscri cu trei ani în urmă, alături de soțul și copiii ei. Și eu simt, de ani buni, dorința de a mă întoarce acasă. Cred că acest vis va mai trebui să aștepte o vreme.

Sunt în poliție din 2007. Nu mi-am închipuit niciodată că voi face altceva. Am simțit mereu nevoia să ajut oamenii și am detestat nedreptatea. După câțiva ani de experiență, am intrat în Forțele Speciale Bavareze.

Din această postură am ajuns duminică la consulatul din München alături de colegii mei. Însă doar eu aveam tabloul complet. De ce? La alegerile din 2014 așteptasem, în aceleași condiții, alături de soția mea, mai mult de 8 ore. Ea nu a mai apucat să voteze pentru că a trebuit să plece la muncă. Duminică, când mi-am dat seama că scenariul se repetă, am simțit frustrare, furie.

Știam că mulți oameni nu vor mai apuca să voteze. Eram frustrat și nervos că nu se schimbase nimic de la ultimele alegeri. Colegii m-au întrebat ce se întâmplă în România și de ce e atât de greu pentru oameni să-și poate exercita niște drepturi elementare. Le-am explicat în mare despre ce e vorba, iar multora nu le-a venit să creadă că așa ceva e posibil într-un stat democratic.

Aveam misiunea să apărăm consulatul, dar în același timp am știut că era ceva în neregulă cu modul în care autoritățile române au organizat alegerile. Neutralitatea ne-a obligat să încercăm să facem dreptate ambelor părți.

Toată situația creată m-a afectat. Am izbucnit în plâns la final pentru că le promisesem compatrioților mei că vor ajunge să voteze și o vor face toți. Le văzusem speranța, bucuria și eram încântat că noi, poliția müncheneză, puteam da o mână de ajutor. Când a trebuit să le spun că votarea a fost oprită și că nu mai pot vota m-a emoționat tristețea lor, reacția lor.

Am fost dezamăgit și trist, dar asta e de multe ori parte din job-ul meu. Apoi, oamenii aceia și-au exprimat recunoștința și aprecierea, chiar dacă erau furioși și triști. Mi-a mers direct la inimă, deși nu cred că meritam valul acesta de simpatie. Ca membru al unei unități speciale de poliție ajungi foarte rar în situația când cineva îți mulțumește. Apari de obicei în momente dificile, dramatice, explozive, unde nu vei putea mulțumi pe toată lumea.

Eu și colegii mei nu ne bucurăm întotdeauna de respect. Am prieteni și în poliția din România. Pentru ei pot băga mâna în foc, sunt oameni buni și cinstiți care vor să se asigure că românii trăiesc în siguranță. Sunt mulți polițiști care-și fac treaba acasă și mulți compatrioți care uită asta.

Și polițiștii sunt oameni. Facem greșeli, nu suntem perfecți, dar dăm totul pentru a vă proteja drepturile și viețile".

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.