Marile bucurii și marile tristeți: o explozie de viață așa cum e ea

Încă de când i-am citit Perforatorii și Așa să crească iarba pe noi am avut convingerea că Augustin Cupșa este unul dintre prozatorii din ultimul val care știu foarte bine să creeze atmosferă. Volumul acesta de povestiri nu vine decât să confirme această senzație. 

Dincolo de personajele lui, care sunt limpezi și convingătoare, dincolo de atenția la detalii care face ca fiecare text să fie un ceas miniatural în care totul are rost și sens și fiecare rotiță se mișcă perfect acordat cu celelalte, Cupșa reușește să îmbibe tot textul cu o atmosferă pregnantă, densă, lăptoasă, provocând o cascadă emoțională în care bucuriile și tristețile din titlu se manifestă în spații verosimile, recognoscibile și tocmai prin această familiaritate minuțios construită reușesc să se transfere direct în cortexul prefrontal aducând cu ele ecouri ale unui spațiu când duios fantomatic, când extrem de crud și concret, dar întotdeauna suficient de intens pentru a provoca empatia și uneori chiar repulsia. 

E multă melancolie, dar și destulă stranietate. Fie că urmărim dialogul și interacțiunea dintre un tânăr și un bătrân scriitor, care surprinde nu doar prăpastia de gândire și raportare la lume dintre două generații, dar insinuează subtil și o problematică estetică și etică mult mai profundă, fie că ne lăsăm transportați în lumea satului unde o urmărim pe Rada într-o încercare disperată de a se agăța de un trecut cert într-o lume care devine tot mai ininteligibilă pentru ea și pe care încearcă să o țină la distanță cu ajutorul prejudecăților și a disprețului pentru toți ceilalți, fie că încercăm cu Rață, Gusti și vărul lui să prindem un tren iluzoriu de Deva sau ne cuprinde încet depresia, deodată cu florăreasa Mira, ca să dau doar câteva exemple, ceea ce te izbește în față este puterea covârșitoare de seducție a personajelor.

Sunt pline, sunt expresive, sunt fragile ca oamenii, sunt „adevărate”. Și totul mustește de viață.

Viață adevărată, așa cum e ea, pe care Cupșa nici n-o surprinde fotografic, nici n-o încapsulează, nici n-o recreează, ci o lasă să curgă și doar prinde valul și-l călărește ca un surfer profesionist al prozei, doar merge cu viața, unde vrea ea, fără efecte căutate de autenticitate, fără naturalețe mimată, ca atunci când stai seara târziu într-o bodegă, bei o bere și te gândești la ce se întâmplă cu tine, cu lumea ta, și se așază cineva la masă și-ți spune-o poveste.

*Augustin Cupșa, Marile bucurii și marile tristeți, Humanitas, 2021