Marguerite

Marguerite (2015) este o farsă comică înscrisă în cea mai bună tradiție a umorului francez, transferabilă cu ușurință de pe scena teatrului pe ecran (sau invers).

În ultimul timp, fie sub forma vodevilului cinematic, fie în filmul burlesc, umorul unor regizori din Hexagon, precum Dany Boon, Patrice Leconte sau, mai recent, Martin Bourboulon, a făcut să renască un stil specific ce părea pierdut.

Extrăgându-și resursele din piesele lui Molière, comicul acestui gen de filme decurge aproape întotdeauna din incapacitatea unui personaj (sau a unui grup) de a-și înțelege limitele și de a fi în legătură directă cu realitatea.

Filmul își are rădăcinile în așa-numitele„faits de société”, narațiuni critice la adresa societății, dar în care satira socială și ironia cu conținut politic sunt bine deghizate în fapte aparent banale.

Aceste povești, dincolo de faptul că se inspiră din cazuri reale, au o semnificație mult mai profundă la nivel social, pentru că ne dezvăluie defectele lumii din care facem parte și slăbiciunile firii omenești.

Imagine din film.

*

Marguerite a lui Xavier Giannoli este și ea inspirată de un personaj real, Florence Foster Jenkins, o doamnă din lumea bună americană care a vrut cu tot dinadinsul să devină soprană de operă și operetă.

Numită de presa nemiloasă de peste Ocean „cea mai proastă cântăreață a tuturor timpurilor”, Lady Florence, cum îi plăcea să i se spună, și-a folosit întreaga moștenire pentru a-și construi o iluzorie carieră muzicală.

Când a ajuns în „culmea” reușitei profesionale, la numai două zile după concertul memorabil (în sens negativ) de la Carnegie Hall, Jenkins a murit în urma unui atac de cord.

Și Marguerite Dumont (referință indirectă și comică la Margaret Dumont, considerată „al patrulea dintre frații Marx”) este tot o „interpretă” fără talent, doar că face parte din lumea bună pariziană.

La fel ca în alte comedii franțuzești centrate pe contradicția dintre individ și lumea în care acesta trăiește (mai ales memorabilul Mon Oncle, al lui Jacques Tati), filmul lui Giannoli se întemeiază pe comicul care derivă din viața unui personaj inadecvat.

Principala sursă a ridicolului este, aidoma „burghezului gentilom”, faptul că eroina face eforturi supraomenești de a fi altceva decât este. Într-una dintre cele mai hilare secvențe, Marguerite apare pe scenă punând la cale o intepretare „avangardistă” a imnului Franței, cu proiecția cinematografică a unor imagini de război pe veșmântul ei alb.

Într-o suită de triluri asurzitoare, încheiate cu o bătaie în toată regula, versiunea pe care ea o dă patrioticului îndemn La Marseillaise poate fi comparată cu derizoria variantă manelizată a imnului nostru, concepută și difuzată de ProTV în urmă cu câțiva ani.

Imagine din film.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

*

Povestea din Marguerite are loc în era jazzului, anii ’20, însă relevanța ei este orientată spre prezent. În vremea unor programe precum „Românii au talent” sau „X-Factor”, în care persoane hrănite cu iluzii mediatice acceptă să se facă de râs la televiziunea națională, filmul ne face să realizăm mai bine superficialitatea lumii noastre.

Așa cum a fost oricând de la începuturile epocii mediatice și până azi, putem să vedem cariere construite din articole plătite, povești de succes bazate pe publicitate și minciună, vedete fără talent care ne sunt prezentate ca și când ar fi admirabile.

Așa că, uitându-ne la film, deși ne vine să râdem, ar trebui să chicotim doar cu jumătate de gură, pentru că personajul este deopotrivă trist – cum tristă este existența noastră într-o lume a ipocriziei – și comic. Catherine Frot, actrița din rol principal, face deliciul multor scene tocmai prin prezența ei simultan naivă și enervantă, inocentă, dar și plină de îngâmfare.

Marguerite este o victimă și totodată un rezultat al propriei iluzii de sine. Iar ea nu e singura impostoare. Înconjurată de oameni care îi spun ce vrea să audă și mințită de cei în care are încredere, „vedeta” este rezultatul amestecului dintre orgoliul orb și mediul social în care evoluează.

Trailer-ul filmului:

*

Regizorul (și scenaristul) Xavier Giannoli nu este la prima producție de acest gen. Filmele sale anterioare (À l’origine, 2009, și Superstar, 2012) erau centrate și ele pe un personaj (masculin, în aceste cazuri) care se afla la limita dintre patetism, dramă și derizoriu.

În această nouă dramedie însă, Giannoli adaugă un plus de satiră socială problematicii imposturii individuale.

Și, pentru că se pare că anul viitor va apărea și o versiune americană – regizorul Stephen Frears lucrează cu Meryl Streep în rolul principal, susținută de Hugh Grant –, vom avea un nou termen de comparație între umorul cinemaului francez și cel al industriei americane.

Și poate că, văzând Marguerite, vom înțelege că încasările de box-office nu sunt singurele care trebuie să ne convingă de valoarea unei opere.