Margareta noastră: cântecul de lebădă al unei specii dispărute

Cel mai recent roman al lui Dumitru Crudu este unul sentimental-ironic și vine să reconstituie ultimele zile din viața unui scriitor aflat pe o pantă ireversibilă a degradării. Personajul din volum, Marius Terebnea, îl are ca model pe emblematicul scriitor basarabean Eugen Cioclea și chiar dacă Terebnea nu este Cioclea împrumută destule episoade biografice din viața acestuia și, de fapt, recreează imaginea unui tip de scriitor extinct sau aflat pe cale de.

Vorbim despre unul dintre modelele dominante de autor din secolul XX, boem/alcoolic, animalic, lipsit de morală și misogin. Asta în aspectele sale negative, există și unele pozitive, eleganță, forță, inteligență și putere de seducție, dar acestea se estompează odată cu trecerea timpului și adâncire în vicii și nu le scuză nicidecum pe cele dintâi.

Titlul ne trimite cu gândul la capodopera bulgakoviană și există, într-adevăr, un punct comun: registrul grotesc-parodic în care este descrisă societatea scriitorilor chișinăuieni. Și poate povestea de dragoste dintre maestrul Terebnea și Margareta lui, dar la un nivel caricatural. În rest avem o captivantă poveste despre prietenie (devotamentul față de un prieten este motorul întregii acțiuni) și despre lumea culturală și politică din Republica Moldova în anii 90-2000. 

E și o carte despre destin, despre frivolitatea și efemerul faimei literare, despre mutația valorilor în timp și schimbări de paradigmă. Nu doar la scară societală, ci, uneori, chiar individual, în interiorul unei singure persoane. O astfel de persoană este personajul narator, Colea (care, la fel ca în relația Terebnea-Cioclea, este și nu este un alter ego al lui Crudu), a cărui mentalitate se transformă în urma unui proces de revelație cvasi-mistică prilejuită de observația lucidă a lumii pervertite din jur și a plasării sale în context. Acțiune care va provoca un proces moral al actualului „eu” față de fostul „eu” ce se va solda cu renegarea trecutului, aruncând în urmă priviri pline de mânie și rușine.

Totuși, apropo de relații și dinamica acestora, problematica cea mai importantă atinsă de volum este aceea a raportului dintre ucenic (Colea) și maestru (Terebnea). Asistăm la un demers de dezvrăjire. Magia e în ochii celui sedus, însă când mirajul „învățăturilor” se termină maestrul apare gol, murdar și neajutorat în fața ucenicului. Vrăjirea intelectuală cedează în fața micimii morale a unui om supus vremurilor. Privit cu luciditate, maestrul devine un măscărici tragic.

Sunt imagini foarte puternice în cartea aceasta, unele violente, altele repulsive, dar toate sunt „îmblânzite” de graduale doze de umor și de o viziune poetică a ansamblului, specifică literaturii ruse din care Dumitru Crudu își trage esența narativă vitală. Și e multă, foarte multă autoironie.

*Dumitru Crudu, Margareta noastră, Cartier, 2021