Mă plâng, deci exist

Iulia Marin

Redactor

– Ai un obicei tare prost – te plângi întruna, mi-a spus cineva de curând.

– Nu mă plâng decât atunci când vorbesc cu tine, am răspuns, deși nu era adevărat.

– Ia încearcă să nu te mai plângi deloc.

Să nu te plângi deloc? Când trăiești în România, codașa tuturor topurilor de bunăstare și fericire din Uniunea Europeană, aparții și genului feminin pe deasupra – deci, te simți mai vulnerabilă și mai expusă prejudecăților dacă faci sau nu copii, te măriți sau nu, te vopsești sau nu –, iar meseria ta presupune, printre altele, să iei contact cu tragedii colective, drame personale, fapte de corupție ș.a.m.d.?

Să nu te plângi deloc?

Bineee, poate că are dreptate, mi-am zis. Hai să încerc. 

„Încearcă să te abții puțin”

Până de curând, aveam impresia că toți ne plângem. Cred că, de fapt, era modalitatea prin care creierul îmi spunea că nu fac ceva ieșit din comun, că e perfect normal, ca și cum aș bea apă sau aș respira.

În ultimele zile însă, am început să observ că nu e tocmai adevărat și că există oameni care au un obicei din a se plânge și alții care, dimpotrivă, nu vorbesc despre problemele lor.

Crescută cu mentalitatea că e bine să discuți problemele, mi-a fost ușor să suprapun ideea asta peste o înclinație naturală spre – să-i zicem văicăreală, victimizare, lamentare etc.

Sigur, nu le manifest cu oricine – am nevoie să simt empatie, apropiere, să plac persoana din fața mea. Deci, dacă te plac, pregătește-ți nervii și șervețelele.

Apoi am început să întâlnesc oameni care nu se plângeau de nimic. I-am zis cuiva, la un moment dat, că am chef de un umăr pe care să plâng și mi-a răspuns:

– Nu văd rostul. Nu găsești soluții așa.

Cred că am spus ceva dramatic, cum ar fi că uneori nu există soluții sau că viața m-a obosit, după care m-am simțit și mai nedreptățită.

Nu era prima persoană la care am întâlnit atitudinea asta.

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

O prietenă pe care pusesem ochii mai demult ca să mă plâng m-a oprit și mi-a zis:

– Nu acum. Hai să ne bucurăm de petrecere. 

– Dar… 

– Hai, încearcă puțin să te abții, mi-a zis, iar eu simțeam o nevoie teribilă de a bolborosi niște cuvinte. ?

Natura îi sabotează pe „plângăcioși”

Oamenii care m-au împiedicat să mă plâng, oricât de tentant era, au avut dreptate.

O spun cercetătorii de la Stanford, la finalul unei cercetări datorită căreia au descoperit, printre altele, că obiceiul de a te plânge sporește stresul și afectează capacitatea de a lua decizii.

Tot ei ne învață cum să ne plângem proactiv, dacă nu ne putem abține: totdeauna cu un scop în minte. Să te descarci nu este, de regulă, tocmai scop.

De cele mai multe ori, nu am reușit să identific ce vreau atunci când mă jeluiesc. Pentru că mă apăsau lucruri pe care nu aveam vreo șansă să le schimb: vremea de afară, politica, sedentarismul meu, care s-a dovedit și el, în timp, ireversibil.

Sigur, aș minți să spun că viața mi s-a părut mai dulce cât nu m-am plâns, ba chiar uneori eram în lipsă acută de idei când purtam vreo conversație.

Dacă nu mă plâng de nimic, ce să fac? Să râd?

În cele din urmă, chiar asta am făcut. Sigur, uneori a fost un râs pasiv-agresiv, alteori un haz de necaz, cert este că am scos-o la capăt.

Îndată ce scapi de acest cerc vicios – mă plâng, deci nu e nimic de făcut, deci nu fac nimic, deci situația continuă și eu mă plâng iarăși –, pornești un soi de filtru interior. Cumva, când încetezi să dai vina pe vremea de afară pentru starea ta de spirit, îți dai seama că e ceva ce poți schimba – pe tine.

Sună ca un pasaj din The Secret, știu, dar adevărul e că procesul are o logică a lui și, în timp, generează și alte schimbări.

Una dintre cele mai interesante schimbări în relația cu cei apropiați a fost că, într-un fel, au început să mă asculte mai mult. Probabil că fiecare lamentare a mea era înregistrată ca un soi de zumzăit enervant pe care nu îl percepeau, iar când zumzăitul a încetat, au devenit atenți.

Te plângi de relația sentimentală, fiindcă partenerul nu vrea să se schimbe? Schimbă tu câte ceva. Tot nimic? Schimbă partenerul.

Nu îți convine țara în care trăiești? Ai încercat să faci ceva? Nu? Ai încercat, dar ți se pare că eforturile tale sunt zadarnice?

La capitolul ăsta, probabil că oamenii de știință ne-ar permite o sesiune de lamentare terapeutică.

Altminteri, să te plângi de lucruri pe care le poți schimba cu un mic efort e ca în povestea cu Petrică și lupul. Riști ca, atunci când strigi „Lupul!” din motive întemeiate, nimeni să nu te ia în seamă.