Luna nouă: America din spaţiu

Mihnea Măruță

Redactor

Ce a fost la început: profeţia sau împlinirea ei?

În 1865, un scriitor francez în vârstă de 37 de ani pe nume Jules Verne publică al patrulea său roman, intitulat „De la Terre à la Lune”. El îşi imaginează construirea în Florida a unui tun uriaş, denumit Columbiad, care este atât de puternic, încât expediază pe Lună un „obuz” cu un echipaj încapsulat format din trei persoane.

104 ani mai târziu, naveta Columbia, lansată din Florida, ajunge pe orbita Lunii, de unde doi dintre cei trei membri ai echipajului „coboară” într-un modul fragil şi devin primii homo sapiens care calcă pe suprafaţa selenară.

A fost romanul o profeţie? Sau au vrut responsabilii de la NASA să onoreze viziunea celui considerat întemeietorul literaturii SF?

Primesc unii oameni străfulgerări despre ceea ce va să vină sau viitorul, bietul de el, are nevoie să se inspire de undeva? Trăim şi visăm ca într-o nesfârşită bandă a lui Möbius sau timpul are hub-urile lui, precum orice reţea aflată în expansiune?

*

Unul dintre bunicii mei, care luptase în primul război mondial la 21 de ani şi care avea să trăiască o viaţă-ntreagă în satul natal − pentru că, vorba unui călugăr de la Athos, „de ce să pleci de acasă?” −, nu credea că omul a ajuns pe Lună.

Probabil că văzuse şi el la televizor, în ziua de Sfântul Ilie a anului 1969, creaturile acelea care, deşi echipate greoi, săltau ca nişte balonaşe într-un deşert prăfos, dar nici imaginile, nici comentatorii nu-l convinseseră că o descindere, hăt, pe Lună e în puterea omului.

Acest „scepticism selenar” nu a dispărut: fiecare dintre noi are măcar un cunoscut care nu acceptă că omul ar putea păşi pe solul misteriosului obiect nocturn.

Poate şi pentru că raporturile noastre cu Luna nu prea ţin de domeniul raţiunii.

Luna este, la nivel popular, sursă de umori şi stimulent oniric, nicidecum o posibilă destinaţie. La limită, nu o percepem drept corp ceresc, ci ca pe un duh pământesc – mai degrabă o influenţă decât o realitate.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în ultimul weekend înainte de Crăciun în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, târg de designeri în Cluj-Napoca, Seri de TraIARNĂ în Timișoara și concert de colinde în Iași. Tu ce faci în weekend?

*

Din aceste motive, unui autor de SF îi este foarte dificil să conceapă o Lună nouă* şi să răstoarne astfel tot ceea ce ne aşteptăm să citim când vine vorba despre satelitul natural al Pământului.

Să ne gândim doar la câteva întrebări pe care trebuie să şi le pună un asemenea autor, când se apucă să imagineze o terraformare a Lunii.

Cam de când am putea să o colonizăm şi cine să fie primii colonişti? Cu ce să semene această colonizare, astfel încât cititorul să nu o resimtă complet străină? În ce relaţie s-ar afla civilizaţia selenară cu planeta-mamă?

Cum să fac viaţa posibilă pe Lună? Cât de avansaţi ar fi selenarii din punct de vedere tehnologic? Ce efecte are gravitaţia mai mică asupra organismului uman?

Ar exista bogaţi şi săraci? Cine ar conduce Luna? Dictatură sau democraţie? Cum s-ar soluţiona conflictele? S-ar forma familii, ca pe Pământ? Monogamie sau poligamie? Ordine, anarhie? Ce, cât, cum?

Care ar fi asemănările şi care ar fi diferenţele?

Răspunsurile pe care scriitorul britanic Ian McDonald le dă acestor întrebări sunt entuziasmante prin prospeţime şi coerenţă.

Pentru că Luna nu are o atmosferă protectoare şi, deci, respiraţia la suprafaţă este imposibilă, el construieşte aşezări subterane, perfect etanşeizate, unde recreează traiul de pe Pământ: cu cât eşti la o adâncime mai mare, cu atât eşti mai ferit de radiaţii.

Există patru elemente pe care orice selenar trebuie să le procure: aer, apă, carbon şi acces la reţea (noi îi spunem internet). Nivelul fiecăruia dintre aceste elemente este afişat permanent pe un ecran minuscul montat înăuntrul ochiului, ca o lentilă de contact care nu mai poate fi îndepărtată.

Fiecare om care a ales să se „mute” de pe Pământ este dotat cu un avatar holografic situat deasupra umărului (ca un înger virtual), care-l însoţeşte mereu (dacă nu e deconectat intenţionat) şi îl ţine informat asupra realităţii (degrevându-l inclusiv de probleme birocratice).

Luna este condusă de Compania de Dezvoltare Selenară, însă este dominată de cinci familii, pe care McDonald le denumeşte Cei Cinci Dragoni.

Mackenzie sunt australieni de origine şi primii care au aselenizat. Aroganţi şi neîndurători, ei controlează extracţia şi vânzarea către Pământ a metalelor rare.

Familia rusească Voronţov deţine mijloacele de transport, dintre care cele mai spectaculoase sunt capsulele „aruncate” de la o staţie la alta, precum nişte proiectile de catapultă medievală: călătoria durează puţin, dar, dacă eşti sensibil, îţi întoarce maţele pe dos.

Tehnologia şi inovaţia sunt în mâinile familiei Sun, care perpetuează şi pe Lună intrigile cu bătaie lungă ale chinezilor dintotdeauna, iar agricultura e în mâna ghanezilor Asamoah, care n-au renunţat nici ei la tradiţiile şi simbolurile de acasă.

Dar cei pe care autorul i-a ales drept protagonişti şi cu care vom ajunge să ţinem noi, cititorii, sunt ultimii (par)veniţi la acest nivel – familia Corta, al cincilea şi cel mai surprinzător Dragon, un imperiu răsărit din ambiţia şi curajul unei tinere brazilience care şi-a lăsat toate neamurile la Rio şi a zburat, ca să devină (alt)cineva, pe Lună.

Seamănă cu ceva?

Da, Luna este, în romanul lui McDonald, Noua Lume Nouă, o Americă din spaţiu, unde totul este clădit de la zero: localităţi, instituţii, putere.

La fel ca în America reală, dar mult mai intens şi mai cinic, societatea selenară se bazează pe contracte. Totul este decis în termeni contractuali, inclusiv căsătoriile sau disputele penale.

Există avocaţi şi judecători, dar nu există închisoare. Dacă nu se înţeleg, părţile dintr-un proces îşi pot desemna reprezentanţi care să se dueleze, în numele lor, până la moarte. La limită, se duelează ei înşişi, acuzatorul cu acuzatul.

Cei cinci Dragoni nu se încuscresc decât între ei, dar nu există restricţie la numărul de căsătorii simultane. Şi acestea sunt doar nişte contracte, la fel cum sunt şi procedurile de reproducere.

Femeile din cele cinci familii dominante nu trebuie să nască: plătesc mame-surogat, cărora le este implantat, de pildă, ovulul unei Asamoah fecundat de un spermatozoid de la Corta sau al unei Sun cu un Mackenzie.

Numai că, deşi înrudiţi prin toate firele posibile, Dragonii continuă să se duşmănească între ei. Mai ales Mackenzie, primii colonişti, nu suportă expansiunea familiei Corta, care extrage şi exportă heliu-3, indispensabil reactoarelor ce furnizează energie pe Pământ.

Şi, la fel ca în orice teritoriu colonizat, nu există doar bătălia internă pentru putere, ci şi, crescândă, o mişcare de independenţă. Cum sună asta: aspiraţia Lunii de a nu mai depinde de Pământ?

Şi, ducând gândul mai departe, cum ar suna asta: şantajarea oamenilor de pe Terra de către oamenii de pe Lună? Dacă, într-o zi, selenarii, vorba românului, vor uita de unde-au plecat?

De-asta e frumos să te gândeşti ce efecte poate avea, pe termen lung, o carte bună, adică un om, unul singur. Dacă, într-o zi, colonizarea Lunii va fi posibilă, acel viitor se va inspira, parţial sau total, din ficţiunile gata pregătite.

E în legea evoluţiei: conştient sau nu, acele soluţii vor fi fost deja implantate, ca într-un Inception peste timp, în minţile conducătorilor de atunci.

Iar urmaşii lor le vor considera, uimiţi, drept profeţii inexplicabile.

*

Ian McDonald, Luna Nouă (primul volum din seria Luna), traducere de Ruxandra Toma, editura Nemira, 2017.

Ian McDonald a promis o trilogie. Al doilea volum, Wolf Moon, a apărut anul trecut şi încă nu a fost tradus în româneşte.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€