Lumina care nu se stinge niciodată

Într-un cătun uitat de Dumnezeu, doi oameni îngrijesc câteva morminte și o bisericuță din lemn în care niciun preot n-a mai slujit de mai bine de 10 ani. Deasupra lor, un cer îndepărtat ține ferecate toate misterele lumii.

Pe pământ, Cornelia Butican (72 de ani) și fiul ei, Marcel (48 de ani), nu așteaptă indulgențe.

Trăiesc după o rânduială superioară contestațiilor pe care le-ar putea formula cei vremelnici. Viața lor a fost și bună, și rea. Nu se plâng, nu așteaptă nimic de la nimeni.

Sunt singurii locuitori din Măleni, un sătuc neelectrificat aflat la granița dintre Sălaj și Maramureș.

Până în centrul comunei de care aparțin, Ileanda, sunt aproape 7 kilometri. De la jumătatea distanței, "domnișorii de la oraș" fac de obicei cale întoarsă. Autoritățile nu ajung nici măcar până acolo.

Fără cizme de cauciuc, riști să intri în noroi până la glezne. Dar Marcel își mână căruța cu doi cai putere pe trasee numai de el știute.

Drumul spre Măleni e brăzdat de un pârâu.

În urmă cu doi ani, un tânăr care făcea pe bicicletă turul României și-a făcut apariția în centrul comunei.

"Domnu' Iulian" de la București întreba de singura familie care mai locuiește în Măleni. A înnoptat în șura familiei Butican și a promis că se va întoarce.

În weekend-ul trecut (24-26 martie), el a revenit în fruntea echipei de voluntari de la Free Miorița, pentru a instala un panou fotovoltaic. Preţ de şapte ore, şase oameni au muncit fără să crâcnească pentru a aduce lumină în Măleni după aproape 50 de ani.

Marcel Butican a venit pe lume în 1970. Se distrează când spune că, practic, a trăit toată viața în întuneric, că bâjbâie, așa, da' de-o ajunge luminat pe deplin "când o cădea cortina".

Pe atunci, în urmă cu aproape 50 de ani, în Măleni erau vreo 100 de fumuri, iar curentul era tras până lângă biserică.

Gheorghică a Găzdacului era stâlpul celei mai bogate familii din sat. Îşi ridicase o casă din cărămidă şi turnase "șapă de beton legată cu hier".

"Bocotanul" satului avea o vorbă: "Pe asta nici Dumnezo n-o strică".

"Dumnezo Sfântul o stricat-o. S-o îmburdat dealul ăla, s-o rupt grozav, de-o venit crăpătura exact prin casa lu' Gheorghică a Găzdacului. Tot atunci s-or rupt fire și stâlpi, și n-am mai avut curent", povestește Marcel, așezat lângă mama sa, în casa lor din lemn și chirpici.

Cornelia și Marcel Butican au asistat uimiți la munca voluntarilor de la "Free Miorița".

Pe perete sunt vase cu motive florale, icoane și un calendar greco-catolic. Femeia croșetează șosete de lână. Mâinile ei, ca niște surori gemene, comunică magistral.

Altfel, Cornelia Butican se mișcă anevoios prin casă, cu un cadru metalic, și mărturisește că e chinuită de spondiloză. Ochii ei sunt de un albastru limpede. Lacrimile după soțul care s-a prăpădit în urmă cu trei ani le-au redat strălucirea.

"S-o dus sărăcuțul, s-o dus în pământ. Ia acolo-i înmormântat, peste drum, sărăcuțul. O murit și m-o lăsat singură în satul ăsta. Face trei ani de zile în 3 iunie. Ce să faci, ne-o lăsat Dumnezo muritori, să murim, nu să trăim. Că de-ar trăi tăți câți se nasc, ce-ar fi? N-ar încăpe' pe fața pământului", suspină femeia.

Îmi arată o fotografie cu Ilie. Înainte de a o reașeza în portmoneu, o sărută ca pe o icoană.

Pe masă e o hârtie lăsată de nepoți, în vacanță, cu conjugările verbelor neregulate în engleză. Primele trei sunt to make, to mean, to meet.

Băieții de la Free Miorița montează tabloul electric al sistemului fotovoltaic. Pentru ei, nu sunt doar cuvinte goale.

Fiul Corneliei, Marcel, a fost obișnuit cu munca de mic. La 13 ani, lucra deja cât șapte. Așa s-a "pricopsit" cu o hernie inghinală, după care a tras toată viața.

Părinții i-au spus că locul lui e acasă, să-i ajute și la bătrânețe cu gospădăria. Ceilalți patru copii s-au dus care-ncotro. Lui Marcel i s-a părut că orice alt destin ar fi neînsemnat.

"«Tu ești cel care rămâne cu noi». Am rămas, bine! Cât o trăit tata, o fost mai bine. S-o dus la 83 de ani, dar el putea mere și putea veni. Până la 80 de ani o lucrat mai cât mine. L-o lăsat inima.

Mama mi-o dat ochii albaștri, el - respectul față de muncă. Acuma-i acolo, într-unul dintre mormintele pe care le grijesc. Eu le grijesc pe toate. Sunt ultimul mohican. Ce să fac?"

În camera lui Marcel e un aparat de radio pe baterii. Omul suspină și acum după "un lămpaș mare cât o carte, care vedea roată 20 de metri și care se încărca tot de la soare".

"Mi l-au stricat nepoții, în joacă", zice Marcel.

Răsfoim un ziar Libertatea din urmă cu exact 8 ani. Subiectul principal e legat de disputa fraților Dolănescu pe avere. Fata de la pagina 5 visa să prezinte știri sportive.

Marcel a făcut opt clase și multă vreme a fost cioban. Acum mai crește vaci, porci, cai și doi mieluți pe care i-a primit de curând.

"Mi-a dat Domnu' doi mieluți, de la ciobani, că o vrut să-i taie și să-i arunce la câini. Și atâta de milă mi-o fost de ei: «Mă, nu-i tăia, lasă, dă-mi-i mie, m-oi năcăji eu». Am avut și eu peste 100 de oi. Problemele de sănătate, ale mele, ale mamii, m-au obligat să le vând și să fac ce mai pot și eu pe aici".

Visul său e să restaureze mica bisericuță de lemn din sat. Bani ar fi, pentru că în proprietatea bisericii este și o pădure de 7 hectare.

"Un leu nu trebuie să puie nimeni. Beserica are pădure, gorun, fag, lemne de valoare. Or fo' mai multe, că le-or tăiat și le-or dus. Mai păzesc eu noaptea cu securea și cu cei patru câini, da' degeaba".

Marcel deschide lacătul de pe poarta bisericii. La intrare, sunt materiale de construcții.

N-a găsit niciodată un meșter serios. Pe ultimul l-a arvunit un preot. A luat banii, dar la muncă n-a prea avut tragere de inimă. Părintele l-a amenințat "că-i citește, că-i face".

Muncitorul a picat de pe o schelă și și-a rupt piciorul. "Îți tihnește acum că am pățit ce-am pățit", i-a reproșat preotului.

"Eu n-am făcut nimic, dar Dumnezo Sfântul e sus, numa te-o avertizat". Nici așa nu l-a înduplecat să se întoarcă și să termine treaba.

Marcel șterge de praf icoanele, care au "cam o sută de ani". Doi fluturi, atrași de lumina ce pătrunde printr-o ferestruică, patinează pe luciul sticlei.

Îi adună în șapcă și-i eliberează. "Da' de-i poci prinde, îi scot afară, să trăiască. Ia, zburați, că-i primăvară! S-or dus. Ai văzut? Să trăiască și ei, dă-i în viața lor".

"Știu io când a mai sosi și ceasul ăla când o să văd bisericuța asta vătălită? Și asta m-o țânut aici, da' de om putea-o face. Am vrut să rămâie monument istoric, că tare mi-o fost dragă. Mai drag nu mi-o fost nimic pe suprafața pământului."

Sunt cuvintele unui om în fața unei biserici unde nu s-a mai ținut nici o slujbă de 13 ani.

Stă și se gândește la viața lui. Zâmbește și spune că, uneori, crede că viaţa lui a trecut fără niciun rost.

Nu a fost căsătorit niciodată și i-a lipsit mereu "o chiele de femeie". Dar poate asta-i soarta unui lup singuratic.

"Am avut grijă de părinți, de beserică și de animale. Astea m-or ținut. Știi care-i baiul? Singurătatea ca singurătatea, că tare gre' mai îi.

Da' mă gândesc așa, un lup crescut în pădure, dacă-l iei și-l bagi într-o cușcă și-l ții la oraș, ăla moare. Exact așa, mă iei și mă ții într-o cușcă. Io-s învățat la libertate".

Marcel crede că femeile n-au făcut casă cu el pentru că o mătușă pe care o vizitase diavolul i-a pus gând rău. I-a mărturisit-o și un preot din Săcălaia. L-a lăsat "afiș" când i-a spus amănunte din viața lui pe care nu le mai cunoștea nimeni.

"N-o să te însori veci. Ești legat la mormânt și s-o țâpat țarină de om mort pe tine, ca să nu dai două cu două în veci, să nu te poți însura. Asta mi-o zâs părintele.

Cu orice fată vorbeam, doar o săptămână-două era bine, dup-aia, gata. E greu și rău, dar la fiecare cum i-i scris acolo, sus. Dacă asta e, asta e. Mie mi-o fo' scris să rămân un lup singuratic".

Băieții de la Free Miorița au terminat "instalația" undeva înainte de lăsarea serii. După aproape 50 de ani, în casa ruptă de lume din Măleni, Sălaj, s-a făcut din nou lumină.

Tanti Cornelia s-a oprit din croșetat.

"Să vă deie Dumnezo sănătate. N-am crezut niciodată c-o să mai apuc vremea în care să văd lumină în casa asta."

Oamenii și-au încărcat sculele în căruța lui Marcel, ca să-i ducă până la locul din care n-au mai putut înainta cu mașinile. A doua zi, au dus lumină într-o altă casă din Sălaj, la o familie cu patru copii.

Free Mioriţa a dus lumină la 78 de familii

Domnu' Iulian este Iulian Angheluță, omul cu ideile la Free Miorița. Un tip solar, dacă tot instalează panouri solare.

"Pentru cei care nu au aflat despre ce este vorba, ducem lumină la familiile care trăiesc la lumânare sau lanternă, în zonele unde stâlpii de curent electric nu au ajuns și nu vor ajunge, sau acolo unde oamenii nu au bani pentru racordare și plata facturilor la electricitate."

Iulian Angheluță (cu brațele ridicate) și echipa de voluntari de la Free Miorița.

Voluntarii de la Free Mioriţa au ajuns până acum la 4 școli şi la 78 de familii din 21 de localități. Vorbim despre România nimănui, acolo unde, în ultimii 27 de ani, singura schimbare majoră a constat tocmai în trecerea voluntarilor de la Free Miorița.

Iulian e un fost publicitar: și-a dat demisia în 2014 și, vreme de 5 luni, a pedalat prin România invizibilă. Așa a ajuns și la nea' Marcel Butican.

De atunci, s-a dedicat sută la sută grupului Free Miorița, de la strângerile de fonduri până la pregătirea acțiunilor. Dacă-l întrebi de ce, răspunde încurcat că vrea să facă bine. Proiectul pe care l-a iniţiat acum se numeşte Lumină pentru România

"Miorița este un basm frumos, totuși doar un basm. Și așa vrem să rămână. Un basm.

FREE MIORIȚA înseamnă ce vrei tu să însemne. Sau ce vrei tu să simți. Ar putea fi «Miorița liberă», «Elibereaz-o pe Mioriţa!» sau «Eliberează-te de Mioriţa!».

Dar înseamnă mai ales ce faci."

Lumină în casa familiei Butican, după 50 de ani.