Locked Down. Măsuri disperate

Evenimentele filmului regizat de Doug Liman, cu un scenariu semnat de veteranul Steven Knight, au loc în Londra anului trecut, la începutul pandemiei generate de coronavirus. Un actual fost cuplu, format din Linda (Anne Hathaway) și Paxton (Chiwetel Ejiofor), este blocat în aceeași casă, din cauza carantinei.

Cei doi trec prin diferite stări (evident, nu foarte plăcute) care însumează frustrări, lamentări, ironii și un pachet generos de nervi. Scenariul lui Steven Knight încearcă să facă din această situație, după cum o spune Paxton la un moment dat, „o expresie comică a disperării”. Doar că hainele comice nu i se prea potrivesc acestui tip de disperare. Îi sunt cam mici.  

E limpede că scenariul încearcă să așeze o comedie romantică pe un teren nou. La fel de limpede este că reușește să găsească acest teren, însă nu prea știe cum să se descurce pe el. În zadar pune bazele unor situații mai mult sau mai puțin comice – impresia pe care o lasă scenaristul este că s-a distrat mai mult decât am putea s-o facem vreodată noi.  

În imobilul londonez sunt tensiuni mari. El nu poate să doarmă (aflăm că este un fost recidivist în șomaj tehnic – concediat temporar de la o firmă de securitate), iar ea este pusă în fața unor situații inconfortabile la o companie de lux în care ocupă o funcție importantă.

Între ședințele de pe Zoom și Skype (care aduc după ele o serie de concedieri și diferite alte conversații) și după alte interacțiuni video cu un cuplu apropiat lor, Linda și Paxton, în frenezia discuțiilor despre orice, își tot plâng de milă atunci când n-au micro-conflicte care duc spre nicăieri.

După nesfârșite șarje de reproșuri spuse în ritmuri și maniere diferite – unele care, efectiv, amețesc atunci când nu bulversează –, Locked Down decide că e timpul să devină și un heist movie. Dar pâna cand ajunge și-n acel punct, filmul rămâne aproape fără suflu – de fapt, ajunge acolo târandu-se pe coate.   

Motivul pentru care Locked Down poposește deja epuizat în momentul în care hotărăște să devină și „altceva”, este tocmai schimbarea unor priorități care ar fi trebuit să producă niște maniere diferite de stil corespunzător îmbinate. Altfel spus, filmul se folosește de acest prilej pentru a-i mai scoate pe cei doi din casă și din certuri.

Desigur că și reușește, doar că tot ce mai are de adăugat în ultima parte nu face decât să alimenteze o serie de conjuncturi neverosimil de favorabile. E ca și cum scenariul încearcă să le salveze relația când nu mai știe ce să facă cu ei.  

N-ar fi această manieră a schimbării registrului totalmente greșită, dar pleacă de la o coincidență găsită de scenariu tocmai la ei în casă. Probabil că ăsta este cel mai hilar de disperat lucru pe care-l face filmul.

Eforturile de a deveni amuzant continuă – de ex., Knight pare să se distreze pe cinste cu personajele lui (printre care se află și șeful lui Paxton, Malcolm, interpretat de Ben Kingsley pe Skype). După ce toți acești oameni sunt învăluiți în ignoranță, degeaba mai încearcă scenariul să simuleze oareșce tensiuni (căci e tot ceea ce poate face) în clădirea care miroase a identitate falsă de la o poștă, a trei milioane de lire sterline și caviar de morun.  

N-aș spune nici că filmului i-ar fi stat mai bine doar „în casă” – acolo unde Linda și Paxton par să facă parte dintr-o piesă de teatru chinuitoare, așezată pe o scenă montată de pandemie. Însă scoaterea lor dintr-un mediu într-altul are același iz al disperării întâlnite și în existența celor doi.  

Dar ceea ce ar fi putut face filmul – și probabil că ar fi făcut-o destul de bine – era să-i consume total pe Hathaway și Ejiofor, în interiorul câtorva camere. Înconjurați de alcool, hârtie igienică și „droguri organice” descoperite accidental în grădină, paturi nefăcute, pijamale și haine înșirate la vedere pe umerașe, rezolvarea tuturor problemelor n-ar fi trebuit să-și găsească loc într-un pont – unul care le-ar fi îndeplint, printre altele, visul de a se transforma în viitori artiști amatori neplătiți (pictoriță, respectiv poet).

Cu riscul de a fi devenit și mai extenuant, și mai neplăcut de familiar pentru unii dintre noi, Locked Down ar fi avut mai multe șanse să pice în picioare decât în genunchi. Părăsește însă, literalmente, domiciliul, pentru a-și căuta scop și sens într-o dilemă vag morală. E un soi de ironie circulară care pătrunde până în măduva oaselor filmului ăsta – în loc să repare niște stricăciuni care se aflau la îndemână și cu care ar fi putut lesne lucra, produce altele, într-un spațiu la care aderă când consideră că a ajuns într-o aparentă înfundatură.

Nici măcar în privința asta nu este foarte hotărât; mai face, din când în când, opriri la lucruri pe care obișnuiau să și le spună, (și) sub forma unor avalanșe de mărturisiri. Lasă impresia că uneori se întoarce de unde a plecat.   

Disponibil pe HBO GO.