La Haine. Întotdeauna relevant

Sebastian M. Ceolca

Colaborator

Filmul alb-negru din 1995, scris, regizat și montat de Mathieu Kassovitz, actorul devenit cineast, e dedicat celor dispăruți în timpul filmărilor. Imaginile unor violențe stradale, ale conflictului dintre minorități și poliția franceză, așază terenul acțiunilor ulterioare ale unui grup format din trei prieteni: Vinz (Vincent Cassel), Hubert (Hubert Kounde) și Said (Said Taghmaoui).

Primul este evreu, al doilea este un afro-francez, al treilea este de origine arabă. Tot ceea ce urmează să facă, în post-protest, se întâmplă între orele 10:38 – 06:00. 

Kassovitz îi urmărește sistematic pe acești trei tineri dintr-o suburbie franceză, acolo unde forțele poliției și presiunea pe care o exercită ajung să atingă un punct critic. Vinz, Hubert și Said reacționează – sau, cel puțin, se tot pregătesc să o facă. La Haine documentează frântura asta din viața lor, de după tulburările din noaptea precedentă, în care un bun camarad din gașcă, Abdel, fusese grav rănit.

Sunt puși pe harță, cu nervii întinși la maxim, ca niște bombe cu ceas. Nu se întrevede nimic bun, deși motive de detensionare există – atât prin felul în care ei se raportează uneori la ceea ce-i înconjoară, cât și felul prin care anumite segmente se raportează la noi.  

Asta pentru că, în ciuda atitudinii ostile a tinerilor față de orice, Kassovitz nu e tocmai un prăpăstios. Se mai și amuză (și ne amuză) uneori prin scurte episoade din peripețiile celor trei, care, chiar dacă au mesaje puternice de dus în spate, sunt pline de glume intenționat proaste și de întâmplări privite cu umor.

De exemplu, în jurul orei 18:00, ei întâlnesc într-o toaletă un bătrân care are o istorie personală și istoric-politică despre defecare. De ce ne-a povestit asta? Nu știm, nu știe nici Said. Mai târziu, în noapte, recalcitranții de serviciu dau peste cap un eveniment de la o galerie de artă.

Sigur că vorbim despre conflictul dintre clase sociale și nepotriviri culturale, dar felul prin care ei ratează orice tip de comunicare cu două tinere aflate la expoziție (urmând să fie scoși cu forța din încaperea de unde au mâncat și au băut mai tot ce se afla pe mese), tot o hărmălaie vulgar-amuzantă rămâne.

Ulterior, întâlnesc un bețiv simpatic, chiar în momentul în care se pregătesc să fure o mașină. Le vorbește verzi și uscate printr-un geam întredeschis, ajungând mai apoi să-i anunțe de apariția unei mașini de poliție, în vreme ce ei tot nu reușesc să pornească rabla aia. Astfel, e foarte limpede că filmul găsește loc să se mai și distreze pe seama lor.  

În rest, tot ceea ce-și vorbesc sunt nimicuri. Kassovitz face aici un portret fidel al unor tineri din banlieue-urile franceze, dar nu numai – mereu în alertă, puși pe scandal, neliniștiți, tensionați, excesiv de zgomotoși, dialogând fără rost, ocazional agresivi etc.

Dar de aici se naște și ura din titlu, alimentată tocmai de persecuții și de felul în care sunt situați social. Maniera prin care filmul rămâne în permanență cu ei, mai ales în condițiile date, e una care întoarce pe toate părțile tot soiul de tensiuni. Întâlnim un interogatoriu brutal la care doi dintre ei sunt supuși, o armă pierdută de un polițist în urma protestului (găsită, purtată și arătată în fața oricui și oricând de către Vinz – o armă despre care știm că, în cele din urmă, va fi folosită), tonul cu care se adresează altora (uneori polițiști și alți indivizi înarmați și/sau violenți); în fine, situațiile în care se pun adesea cu bună știință.  

Nici prietenia lor nu-i tocmai lipsită de tensiuni. Își vorbesc răstit, se comportă imprevizibil unul față de celălalt, se jignesc, iar uneori se calmează doar pentru a relua de unde au rămas. În sensul ăsta, filmul se mai joacă și cu ideea că înainte ca ei să întreprindă ceva – orice –, e foarte posibil să nu mai apuce, tocmai din cauza micro-conflictelor din grup.

Prin acest tip de grilă, Kassovitz mai trece și felul în care se influențează reciproc – desigur, nu într-o manieră pozitivă (episodul conflictului nocturn cu grupul de neo-naziști e destul de grăitor în acest fel). Nu sunt buni prieteni, sunt doar solidari unul cu celalalt în fața rasismului și a persecuțiilor polițienești.  

Fără niciun dubiu, atât social cât și politic, La Haine e un film încă relevant. De fapt, s-ar putea să nu-și piardă niciodată din relevanță. Abuzul de putere și de forță armată al poliției a depășit demult granițele franceze. Are o semnificație culturală și politică deosebit de profundă, una care trasează gros și cu pertinență condiția în care se află unele minorități de pretutindeni.

În plus, la nivel estetic, Kassovitz zdruncină serios. Inițial fusese filmat color (din varii motive un film alb-negru nu fusese văzut ca o opțiune viabilă), dar după câteva teste tehnice și niște decizii luate cu greu, La Haine produce un alt tip de receptare a imaginilor și, implicit, a evenimentelor.

Scenă după scenă, atât frumusețea cât și oroarea ghetoului dau claritate spațiului în care se mișcă cei trei – adesea aflați în lungi plimbări. Aventurile lor de-o zi și-o noapte lasă în fundalul cadrelor mișcări și acțiuni, dacă nu importante, măcar de o largă expresivitate. 

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Disponibil pe MUBI, în secțiunea „Festival Focus: Cannes Film Festival”.