La giovinezza

Pentru că a început febra nominalizărilor la premiile Academiei Americane de Film, La giovinezza (titlul englezesc – Youth) este prima mea previziune pentru 2016.

La giovinezza (Tinerețea) e o simfonie vizuală, auditivă, narativă, filosofică și critică – o capodoperă plină de umanitate și o lecție estetică despre esențele cinematografiei. Cine credea că regizorul Paolo Sorrentino nu mai are nimic de adăugat după magnificul La grande bellezza (2013) s-a înșelat. Iar cine spunea că cinemaul nu are aură înseamnă că nu a văzut sau nu a înțeles filmele lui Sorrentino.

Pentru a crea minunatul angrenaj din La giovinezza, Sorrentino este ajutat de Luca Bigazzi (operatorul care a filmat și La grande bellezza) și de David Lang (compozitorul care a scris cvartetul din „Recviem pentru un vis” – și care este preferatul meu pentru Oscarul muzical de anul acesta).

Dacă Bigazzi construiește fantastice compoziții vizuale, uneori la limita suprarealismului, Lang realizează o coloană sonoră perfect adaptată poveștii: muzica ne ajută să înțelegem unde ne aflăm în timp, în spațiu, dar și sufletește.

Doi artiști octogenari își petrec vacanța într-o stațiune montană din Elveția, analizându-și corpurile, dar, mai ales, viețile. Personajul principal e Fred Ballinger (jucat de Michael Caine cu o exemplară autenticitate), un compozitor cinic și ursuz. Adjuvantul său este Mick Boyle (Harvey Keitel), un regizor de cinema care încă visează că va turna cel mai bun film al său.

Cei doi prieteni sunt în opoziție, dar și în convergență – unul a renunțat la arta lui, celălalt se agață cu disperare de aceasta. Caine și Keitel construiesc, de fapt, portrete de neuitat ale artiștilor de orice fel, din orice epocă. În plus – fără să stric plăcerea viitorilor spectatori – cei doi sunt cuscri, iar relația lor ambivalentă este mult mai profundă.

Pe un alt palier, prietenia celor doi bătrâni artiști, ajunși într-un idilic sanatoriu de recuperare din Alpii elvețieni (un fel de Nirvana terestră, bucolică și imposibil de frumoasă), reprezintă o metaforă despre legătura dintre arta văzului și arta auzului în cinema.

Într-o secvență memorabilă – care se va clasiciza curând –, Fred stă în mijlocul unei pășuni montane și începe să dirijeze natura. Vacile, copacii, păsările, totul intră „sub bagheta” sa și execută o piesă muzicală.

Pe parcursul filmului, Sorrentino propune mai multe meditații despre cultura contemporană și despre condiția artistului. Una dintre scene este sugestivă pentru arta cinematografică. Mick se confruntă cu actrița lui favorită, Brenda (Jane Fonda), care îi spune, plină de cruzime: „Viața merge înainte și fără rahatul ăsta de cinema”.

Rachel Weisz a fost elogiată pentru rolul din acest film.

Perfecțiunea unei dimineți oarecare

Uneori, vorba Annei Lamott, "merită să demisionezi de la cârma destinului tău", să accepți absența oricărui control asupra spațiului și contextului, să te abandonezi necunoscutului, să recunoști cu smerenie că nu ești altceva decât un biet orfan rătăcitor într-o lume prea largă. Exiști doar. E și aceasta ceva, dacă nu chiar totul.

Ce faci în primul weekend din februarie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Raionu’ Bucluc în București, seri de stand-up în Cluj-Napoca, show de poezie performativă în Timișoara și concert de metal în Iași. Tu ce faci în weekend?

*

Meditațiile lui Sorrentino despre natura cinemaului și despre esența vieții sunt conținute de titlul filmului, paradoxal de inexact și, în același timp, adecvat cu povestea. Cuvântul acesta – tinerețe – cuprinde esența unor manifestări imposibil de definit. Pentru că totul e vechi și deopotrivă nou, totul e proaspăt și totul e învechit, totul s-a mai văzut, dar totul rămâne a fi descoperit.

Ironia și critica socială sunt mereu prezente în film, dar niciodată nu intervin excesiv. Așa este, de pildă, sugestia tatuajului cu Karl Marx de pe spatele unui fotbalist supraponderal, referința la cultura populară prin baletul învățat de pe calculator de către o maseuză (minunata Luna Mijovic) sau apariția sugestivă a lui Hitler în mijlocul unui banal prânz de la sanatoriu.

De fapt, acest sanatoriu alpin, în cea mai bună tradiție a prozei moderniste europene, este o imagine miniaturală a lumii. Aici, regizorul și muzicianul nostru se întâlnesc cu o fostă muză (Jane Fonda, într-un rol de forță cinică), cu un fotbalist supraponderal (care ne trimite la Maradona), cu un fotomodel care a cucerit titlul de Miss Univers (Mădălina Ghenea, arătând tot ce are ea mai bun), cu un actor în căutarea rolului vieții (Paul Dano, incredibil), dar și cu o fiică aparent iubitoare, dar plină de resentimente și complexe oedipiene (Rachel Weisz, năucitoare).

În această mizanscenă complexă își face loc – și are loc – viața. Iar la Sorrentino, ca la Fellini, scena cinematografică se transformă rapid într-un circ – un carnaval al omenescului. Pentru că Sorrentino practică un gen de cinema care îmbină realismul cel mai brutal cu elemente ale oniricului și fantasticului.

Dar nu așa trăim și noi – mereu prinși de realitate și mereu evadând în visare? Ce face viața să fie viață? Nu știm, dar ea va merge înainte și fără noi. Noi trebuie doar să îi explorăm resorturile.

Ce face cinemaul să fie cinema? Nu știm răspunsul nici la această întrebare, dar de-acum avem o versiune, a lui Sorrentino: cinemaul e o artă care permite explorarea sufletului omenesc prin contemplarea vieții care se petrece în fața noastră.

Trăiesc, privesc, iubesc, îmbătrânesc.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€