La ce să te gândești înainte să îi iei copilului un cățel

Ioana Epure

Director editorial

Avem, în România, o generație de părinți cărora li s-a refuzat, în copilărie, bucuria de a-și aduce un câine în casă.

Sunt cei care au crescut uitându-se la Buddy, Golden Retriever-ul care juca baschet, visând să aibă și ei un prieten ca Lassie sau ca Beethoven, uriașul Saint Bernard care umple casa de urme.

Această generație știe de ce un copil își dorește un câine − și, ajunsă la vârsta maturității, e gata să spună „da„.

Dar apoi se poate întâmpla așa:

„Avem o fetiță caniche de aproape 8 ani și un băiețel (copil de om) de 11 luni. De la început nu tolerează cățeaua băiețelul, mai nou îl mârâie și scoate colții și de două ori a sărit să-l muște… Help! Nu știu ce să fac…”

„Bună ziua, apelez la voi cu o ultima fărâmă de speranță. Se prezintă următoarea situație: familie cu 2 femele shih-tzu, 5 și 4 ani, și un copil de 1 an. Cățelușa de 5 ani inițial o mârâia, după care a trecut să muște direct, fără avertisment (copilul s-a întins să o apuce de codiță când s-a produs incidentul). Întrebarea mea este dacă mai este recuperabil acest comportament”.

„Bună seara. Am o bișoniță de 4 ani, iar după nașterea celui de-al doilea copil nu mai suportă copii. Capsează… Nu știu ce e de făcut”.

Acestea sunt fragmente din postări de pe grupuri de Facebook destinate celor interesați de dresaj canin.

Iar întrebarea e limpede: ce faceți în asemenea situații?

*

În România, 2014 a fost primul an în care numărul de persoane mușcate de câini cu stăpân (2.588) a depășit numărul de persoane mușcate de maidanezi (2.196) − iar de atunci, numărul maidanezilor a scăzut de mai bine de 10 ori.

„O fetiță fusese mușcată de bichonul ei pentru că l-a luat în brațe, îl ținea suspendat în fața feței, îl zguduia și îi spunea: «Te iubesc! Te iubesc atât de mult!».

Câinele a luat-o razna și i-a sfâșiat fața”, povestește Delia Pîrvu, unul dintre fondatorii Red Panda − asociație care a creat centrul de adopții canine denumit Iubirrre.

Delia Pîrvu. Foto: Lucian Muntean

Pe acea fetiță a întâlnit-o datorită proiectului „Copii și căței”, derulat de asociație în școli din București și din împrejurimi.

„Interacționând cu copii, ne-am dat seama că foarte mulți au fost mușcați de câinele vecinei, al bunicilor sau de propriul câine”, explică Delia Pîrvu.

„Unui adult nu poți să-i spui: «Nu e bine ce faci!» Îl educi direct pe copil, și atunci sunt șanse ca și adultul să primească altfel informația”.

Așa s-a născut campania „Copii și căței”: prin jocuri de rol, folosind păpuși, lese, castroane cu apă și mâncare, dar și instrumente de la cabinetul medicului veterinar, peste 10.000 de copii din clasele I-IV au învățat de la membrii asociației Red Panda cum să aibă o relație mai bună cu câinii lor − și cum să fie niște stăpâni responsabili.

Imagine din proiectul „Copii și căței”. Fotografie din arhiva personală a Deliei Pîrvu

Mulți părinți care decid să le cumpere copiilor lor un animal de companie o fac dintr-o proiecție idilică − alimentată, pe de-o parte, de propriile experiențe ori dorințe neîmplinite, și, pe de altă parte, de presă și cinematografie, care nu arată niciodată cum a ajuns Buddy, de exemplu, personajul principal din Air Bud, să joace baschet.

E ușor să-ți imaginezi, uitându-te la un film artistic, că un câine din rasa Golden Retriever − spre exemplu − ar fi educat și răbdător din naștere; cu alte cuvinte, un câine perfect de familie.

„Mulți părinți iau un animal de companie cedând insistențelor copiilor și se așteaptă ca acel animal să suplinească un rol de bonă sau de jucărie, dar se opresc acolo.

Câinele trebuie să știe singur ce are de făcut, trebuie să vină educat și trebuie să vină perfect”, spune Delia Pîrvu.

Însă, înainte de a ajunge „perfect”, orice câine trebuie să fie educat. Și, în paralel, trebuie educat și copilul cu privire la relația lor.

Altfel, există riscul ca părinții să dea vina exclusiv pe animal și, uneori, să-l abandoneze sau eutanasieze.

„Ne aflam cu proiectul la o școală de top. I-am întrebat pe copii dacă au fost vreodată mușcați sau speriați de căței, pentru a-i ajuta să-și depășească trauma.

Și un băiețel ne zice următoarea poveste:

«Când eram mic, pe la 2-3 ani, eram singur cu câinele și m-a mușcat pentru că nu știam că n-am voie să mă bag în castronul lui de mâncare».

Copilul avea o urmă pe față. Și îl întrebăm: «Și ce s-a întâmplat cu cățelul?». «Nu știm, nu a mai locuit cu noi».

Un an-doi mai târziu, copilului i se ia un alt câine, din aceeași rasă, care îl mușcă simetric, de partea cealaltă a feței, când, lăsat singur acasă cu câinele, copilul se duce să îi ia cu forța jucăria din gură.

Pentru că nu i se spusese că nu este bine să facă așa ceva. Și ce s-a întâmplat cu câinele? «Nu știu, nu a mai locuit cu noi».

«Și acum ai câine?». «Da, al treilea Golden Retriever». «Și te-a mușcat?». «Deocamdată, nu»”.

Imagine din proiectul „Copii și căței”. Foto: Arhiva personală a Deliei Pîrvu

Primul pas pentru a evita nu doar mușcăturile, ci orice incident traumatizant, trebuie să fie făcut înainte ca animalul să ajungă în familie, spune Delia Pîrvu.

Acest pas se referă la însăși decizia de cumpărare: chiar dacă animalul ar împlini o cerere a copilului, părintele trebuie să și-l dorească și el; și trebuie să își asume faptul că nu copilul va fi responsabil de îngrijirea câinelui.

În plus, părintele trebuie să-și asume perspectiva că a avea un câine nu înseamnă doar că acesta trebuie hrănit și scos de două ori pe zi în jurul blocului.

„Mulți dintre noi ne luăm câine de fiță, ca să zic așa, fără să ne documentăm înainte.

Oamenii petrec o săptămână studiind pe net ce fel de telefon sau de cuptor cu microunde să-și cumpere, dar nu fac asta când e vorba de achiziția unui câine”, explică Delia Pîrvu.

„Tonul trebuie să îl dea părintele. Părintele trebuie să înțeleagă angajamentul pe care îl reprezintă un câine − că este o responsabilitate pe viață, nu e o jucărie, nu e o bonă, e un membru al familiei.

Faptul că deținem o ființă vie e un privilegiu. Câinele nu este sclavul nostru, nu este la dispoziția noastră. Trebuie să îl tratăm cu respect”.

Cele mai frecvente situații în care copilul e mușcat de propriul câine sunt acelea în care:

„Câinele are nevoie de spațiul lui personal. Dar nouă ni se năzare − «Eu vreau să mă joc acum cu tine, câine, și tu trebuie să fii disponibil în clipa asta».

Dar poate îl doare ceva, poate îi e somn, n-are chef. Dacă un câine stă liniștit în colțul lui și nu vrea să se joace, trebuie să îl lăsăm în pace.

La fel cum noi dorim să ni se respecte faptul că n-avem chef sau stare de ceva, și câinele vrea același lucru”.

Limbajul corpului la câini:

Limbajul corpului la câini. Sursa: sanantoniopetsalive.org

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€