Kyparissia: o briză caldă care te înfioară

Kyparissia este un volum de proză scurtă, dar este și un loc geografic și un spațiu mental. Personajele Alexandrei Niculescu se plimbă cu nonșalanță din București în Barcelona, din orgolioasa și superficiala lume literară în la fel de orgolioasa lume a pensionarilor, din copilărie în adolescență, dintr-o Venezuelă imaginară într-o Grecie ireală. Și peste tot pe unde ajung desfășoară realitatea, cu toate potențialitățile ei, ca pe o pânză uriașă, o desfășoară și o observă până la detaliu, până la fibră. 

Pare că nu se întâmplă mare lucru, dat fiind că avem de-a face cu o proză senzorială care mizează pe atmosferă, pe imagine și pe o extraordinară capacitate de sugestie. Dar te fură. Te fură și te transportă, te proiectează în spații cu încărcături energetice intense. Mai peste tot întâlnim stranietate și exotism, dar sunt și locuri banale și experiențe comune care devin altceva prin simpla plasare într-o perspectivă poetică. În fundal e și un soi de liniște, o tăcere complice care inundă totul, lăsând lucrurile așa cum sunt, dar parcă vibrând. 

La lectură senzația este aceea de proză mediteraneeană sau sud-americană. Cel puțin în descrieri. Energie solară, dolce far niente, langoare și melancolie. Dar în substrat totul mustește de tensiune și de sens, totul e cumva încărcat de un sens care îți scapă mereu lăsând în urmă o ușoară căldură în piept și un nod în gât. O briză caldă, care te înfioară la atingere, așa am simțit cartea asta. Ca la Marquez sau Pavese sau la referința de bază a cărții, Pamuk.

Ziceam de tensiune. Fiecare text are o idee, multe dintre aceste idei sunt dure, grele, unele dureroase, drame și impasuri profunde, dar fiecare dintre ele este introdusă și tratată cu rafinament și delicatețe. Nu e pic de violență sau brutalitate în toată cartea. Un soi de chirurgie cu pană de gâscă în loc de bisturiu, dar la fel de eficientă. Cel puțin pe palier emoțional.

Tehnica preferată este plonjeul în lumea intermediară, dintre realitate și proiecție mentală sau reverie. Timpul și spațiul sunt subiective, totul este un joc al percepțiilor, totul este filtrat printr-o hipersensibilitate, printr-o perspectivă acut interiorizată, dar care comunică. Pentru că o simți la un nivel subconștient.

La final mai vreau doar să notez marca tehnică a unei foarte bune prozatoare: trecerile. De la o scenă la alta, de la prezent la trecut, de la realitate la visare, în același context. Toate sunt excelent făcute. Se întâmplă pe nesimțite. Nici nu îți dai seama când se schimbă decorul și miza. Ca o plutire lină a unei bărci pe un lac încremenit. Nu mișcă nicio undă, însă e tot mai departe.

*Alexandra Niculescu, Kyparissia, Litera, 2021