Jason Bourne

Al cincilea film din serie, regizat de Paul Greengrass (cel care le-a semnat pe al doilea şi al treilea), îl readuce în peisaj pe Matt Damon, care a făcut celebru personajul Bourne; în al patrulea apărea doar tangenţial, cu numele, amintit fiind într-o discuţie şi, apoi, într-un buletin de ştiri.

Este, aşadar, un comeback tipic pentru industria hollywoodiană, care caută succesul financiar tocmai prin exploatarea starurilor, distribuite atâta timp cât cota lor rămâne ridicată. Concomitent, marile case de producţie încearcă să găsească şi alte imagini posibil iconice, iar prezenţa inedită în cazul de faţă este a Aliciei Vikander, pe post de agent CIA de birou. Învestirea personajului ei este o evidenţiere a faptului că, mai nou, războaiele se duc din faţa calculatorului. Nu masa musculară aduce câştigul de cauză, ci aparatura şi capacitatea de a o folosi la maximum.

Pe această linie a propunerilor noi, Bourne 5 îşi creşte ritmul şi nu mai permite momente de respiro, pune vechiul (Tommy Lee Jones, în continuare şeful CIA) faţă în faţă cu proaspătul (Vikander), în ceea ce înseamnă mai mult decât o predare de ştafetă, chiar o asumare a modificării de paradigmă pe care Greengrass încearcă să o implementeze.

Alicia Vikander întruchipează elementul proaspăt al filmului, personajul Heather Lee

În timp, seria Bourne s-a autentificat drept o propunere uşor diferită a filmelor de acțiune cu spioni, distinctă faţă de imaginea romanţată a lui Bond, de macho-ul din Misiune Imposibilă, ori de altele, majoritatea ratări din cauză că nu găseau dozajul fericit între urmăriri, momente de reflexivitate şi personaje credibile.

Bourne este un singuratic, un fugar în căutarea recuperării, dar şi a înţelegerii propriei identităţi, într-o goană perpetuă de ceea ce înseamnă autoritate şi lege, care nu o dată sunt asumate abuziv de cei care le posedă.

Aliniindu-se tot mai performantelor tehnologii, Jason Bourne – cum se numeşte cel mai recent film al seriei – îşi propune să semnaleze prin deconstrucţie felul în care funcţionează supravegherea făcută de agenţiile guvernamentale, dar şi de hackeri (reversul medaliei). Ambele tabere îşi fundamentează activitatea pe o serie de protocoale stricte şi pe o permanentă cursă a înarmării.

Tommy Lee Jones, în rolul personajului Robert Dewey

În plus, filmul încearcă să explice, mai mult decât a făcut-o până acum, modul în care funcţionează lucrurile la cel mai înalt nivel de spionaj, unde intervin interesele şi înţelegeri care îi privesc pe liderii marilor domenii de activitate: între care se numără, cu un aport semnificativ în direcţia controlului social, reţelele online şi tot ce ţine de acestea.

Greengrass – împreună cu echipa lui de scenarişti – sugerează că siguranţa şi protecţia datelor noastre nu prea există, lucru epuizat în nenumăratele discuţii purtate la nivelul opiniei publice. Pentru că e conştient că nu spune ceva nemaiauzit, regizorul încearcă să treacă peste această limitare prin mutarea conflictului, deci şi a punctului de interes.

Aşa se face că alege să propună o discuţie referitoare la contrastul dintre ce a fost şi ceea ce este (sau ar trebuie să fie) la conducere, oferind, deci, două variante. El subscrie felului de a acţiona al lui Heather Lee (Vikander), aflată în tentativa de a-l îndepărta pe învechitul în metode Robert Dewey (T.L. Jones). Am observat această trecere mai departe şi în alte filme cu spioni, unde şeful s-a schimbat, forţat sau de bunăvoie.

Conflictul între generaţii transpare pe parcurs. Lee prinde curaj, începe să îşi dorească iniţiativa, văzând că se poate, în timp ce Dewey este pus în situaţia de a pierde lucrurile de sub control.

În ansamblul narativ, (re)apariţia de la început a lui Bourne e gândită ca un act întâmplător, forţat de mediul înconjurător (alţi ilegalişti îl trag înapoi în sistem, pentru a-şi realiza propriile planuri, dar apoi sunt repede scoşi din peisaj).

Astfel de găselniţe narative dau senzaţia unui demers inconsistent, tributar tocmai acestei temeri că nu e bine să mai existe timpi morţi – lucru totalmente discutabil.

Dacă înainte seria Bourne includea momente de relaxare, de această dată gradarea este cu totul alta. Lucrurile par să scape de sub control pentru Bourne. Urmăriri, distrugeri, împuşcături populează peste cap firul epic, dar, în fond, sunt destul de previzibile.

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

E posibil ca, eliminând doi-trei oameni, să modifici un sistem? Probabil că numai în lumea lui Greengrass.