Israel și Palestina - ciclul urii care ne poate pierde pe toți

Acum două zile, două sute de jurnaliști de la publicații internaționale au fost invitați de armata israeliană într-o sală de cinema. Pe ecran s-au desfășurat, timp de 43 de minute și 44 de secunde, zeci de filme produse de Hamas cu ocazia asaltului asupra civililor din Israel, de acum două săptămâni.

Camerele GoPro pe care le aveau asupra lor teroriștii palestinieni erau destinate filmării în detaliu a măcelului: fetițe și băieți uciși cu sânge rece; părinți și bătrâni care cădeau sub rafalele de arme automate, în fața copiilor și nepoților lor. Trecători ciuruiți de gloanțe. O grenadă aruncată în camera de refugiu în care încerca să intre un tată cu băieții lui. Cadavre arse, decapitate. Armata israeliană a refuzat să arate și scenele de viol, dar a confirmat că acestea au avut loc.

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Jurnaliștii n-au putut filma nimic, din respect pentru memoria victimelor. Dar au fost puși, pentru prima oară, în fața ororii care a declanșat ultimul conflict fierbinte dintre Hamas și Israel. Până atunci existau doar câteva filmulețe difuzate chiar de Hamas pe rețelele de socializare. Bucuria și sângele rece al celor care comiteau aceste atrocități depășesc orice închipuire.

„Nu cred în Hamas sau în Israel”, spunea pentru reportera PressOne unul dintre participanții la mitingul de susținere a palestinienilor din Fâșia Gaza, supuși unor bombardamente continue de către armata israeliană. Punea astfel semnul egal între o organizație teroristă care-și folosește civilii drept scut și vrea să extermine toți evreii, și un stat democratic în care trăiesc liber 2 milioane de arabi, 80% dintre ei musulmani.

„Hamas nu e ISIS”, susținea și o palestiniancă stabilită în România, pentru că „protejează pământul Palestinei”. „IDF (armata israeliană) sunt teroriști, Hamas sunt teroriști”, îmi scrie, obsedant, un cunoscut de pe Facebook pe care a trebuit, în cele din urmă, să-l blochez, atât era de insistent în a-mi demonstra că fac parte din presa aia care urăște palestinienii și iartă evreii de toate crimele din lume, imun la răspunsul meu că o crimă de război nu poate fi niciodată reparată cu o altă crimă de război, iar asaltul nediscriminatoriu asupra infrastructurii civile este o crimă de război.

Nu știu ce ar răspunde la întrebarea „cum i-a ajutat pe palestinieni omorârea cu sânge rece, filmată în detaliu și cu bucurie, a peste 1300 de civili evrei în 48 de ore?”. Cu ce ajută cauza palestiniană tragerea a mii de rachete asupra țintelor civile din Israel? Sunt curios și de ce se feresc să condamne vehement organizația teroristă care a instituit o dictatură islamistă în Gaza din 2005 încoace, de când Israelul s-a retras din Fâșie și care s-a preocupat doar să se înarmeze, iar nu să ușureze viața conaționalilor.

Miile de rachete care zboară acum spre Israel – sute dintre ele căzând înapoi peste casele din Gaza – sunt școlile, spitalele și investițiile lipsă. Chiar și în prezența politicii ilegale și inumane de blocadă din partea Israelului, contrară normelor internaționale, autoritățile din Gaza puteau folosi banii pe care-i primesc din tot felul de surse internaționale pentru a îmbunătăți traiul celor de acolo, dar au preferat să se înarmeze. Iar Israelul acum poate arăta spre aceste mii de rachete ca să justifice politicile din trecut, dar și asaltul asupra „celei mai mari pușcării în aer liber din lume”, cum a fost numită Fâșia Gaza – „iată, de-aia i-am blocat, ca să nu facă ceea ce au făcut acum.”

Nu știu ce mi-ar răspunde nici susținătorii intervenției militare covârșitoare asupra fâșiei Gaza – cum scoți terorismul din capul unor oameni cărora le ucizi familii întregi, care nu mai au nicio perspectivă, cum reușești să-i convingi să nu-și mai pună încrederea într-o organizație teroristă, cum mai poți repara ce s-a stricat în zeci de ani de ocupație sau blocadă?

Însă nu despre cele două părți direct implicate în conflict vreau să scriu, pentru că ele sunt iremediabil pierdute în acest moment într-un ciclu al urii. Vreau să scriu un pic despre noi, privitorii de pe margine.

Fluxul neîntrerupt de atrocități care ni s-a scurs în retină, în minte și-n inimă în ultimii doi ani, dar mai ales în ultimele două săptămâni, nu va rămâne fără urmări. Aceiași oameni care ridicau din umeri la imaginile cu civili israelieni măcelăriți în casele lor de către trupele de asalt ale teroriștilor Hamas plâng acum privind imaginile cu civili palestinieni sfârtecați în casele lor de bombele armatei israeliene. Aceiași oameni care plângeau privind imaginile cu copii israelieni împușcați de la mică distanță de militanții Hamas ridică acum din umeri la imaginile cu copii palestinieni spulberați de la mare distanță de bombele și rachetele IDF.

Taberele s-au trasat deja și tranșeele se sapă cu sârg – aceleași imagini, analizate cadru cu cadru, cu o rachetă care se face bucăți în aer, urmată la câteva secunde de explozia care a ucis zeci sau sute de oameni în parcarea unui spital palestinian sunt invocate pro sau contra Israelului, pentru sau contra palestinienilor, ca scuză pentru alte atrocități care vor urma și pe care le vom privi fără îndoială în direct, din toate unghiurile posibile, pe micile și marile noastre ecrane, în timp ce vom da click obsesiv pe like, dislike sau vreunul dintre emojiurile puse la dispoziție ca să ne cuantifice ura.

În lipsa Iron Dome, rachetele trase din Gaza ar avea același efect asupra civililor din Israel pe care-l au bombele israeliene asupra civililor din Palestina. În Gaza, lipsită de acest scut antirachetă, civilii sunt cei folosiți cinic de Hamas drept scut uman în fața unei armate care nu ezită din păcate să-i lovească, chiar cu prețul unor crime de război – pentru că fiecare copil, femeie sau bătrân omorât cu lejeritate pentru că era lângă un loc de lansare de rachete este, de fapt, victima unei crime de război.

Comentariile de pe social media sunt, în acest context, doar o continuare a unui ciclu al urii care este stârnit și alimentat voit: ceilalți nu sunt umani, ceilalți merită distruși, ceilalți nu-și apără copiii, ci doar vor să comită genocid. Tocmai pentru acest motiv, un genocid împotriva lor este justificat, nu-i așa?

Sunt stupefiante imaginile cu palestinieni sau chiar cetățeni nativi ai țărilor vestice care rup afișele cu copiii luați ostatici de teroriștii Hamas, care desenează steaua lui David pe ușile evreilor sau care se iau la bătaie cu poliția în țările în care au fost primiți de multe ori ca refugiați.

De aici și până la un nou val de atentate mai e doar un mic pas. De aici și până la venirea la putere a unor guverne de extremă dreapta, ai căror politicieni își freacă acum mâinile de bucurie, mai e încă un alt mic pas. De acolo și până la implozia celei mai tolerante și pașnice construcții suprastatale din istorie – Uniunea Europeană – nu mai e mult. Deja libertatea de mișcare în interiorul Uniunii este pusă în discuție, iar curentele suveraniste vor prinde și mai mult avânt pe măsură ce ura față de străini – principala lor monedă – va crește.

Israelul însuși a fost dus în această poziție în care s-a trezit în fața celui mai mare pogrom de după nazism tocmai de către niște partide iresponsabile, de extremă naționalistă, în frunte cu un prim-ministru care a luat cu asalt exact instituțiile fundamentale ale singurului stat cu adevărat democratic din Orientul Mijlociu. Nu că Hamas avea nevoie de vreo invitație pentru a comite atrocitățile pentru care a devenit celebru, dar i s-a oferit o scuză de care acum militanții săi profită la maximum, câștigând minți și conștiințe peste tot în lume – inclusiv la marile universități progresiste ale lumii.

S-a ajuns până acolo încât studenți care pretind că sunt progresiști să manifesteze în acord cu propaganda unei organizații islamiste misogine, homofobe, obscurantiste și care urăște, de fapt, tot ceea ce reprezintă ei. Și care i-ar elimina fizic din primul moment în care ar pune piciorul în Gaza, așa cum au făcut-o de-a lungul timpului cu sute de oameni.

La polul opus, oameni care arătau cu degetul spre crimele de război comise de armata rusă în bombardamentele ei asupra țintelor civile ucrainene refuză să arate cu degetul crimele de război comise de armata israeliană atunci când pentru un grup de teroriști care trag rachete nivelează un cartier întreg, cu tot cu civilii din el.

Scuza rușilor pentru ridicatul din umeri cu privire la civilii ucraineni uciși e simplă: sunt naziști, suboameni, ne-ar omorî dacă i-am lăsa în viață. Curios, e fix aceeași scuză pe care am văzut-o zilele astea pe buzele multora cu privire la copiii palestinieni de sub dărâmături. Sigur, e mult mai ușor de acceptat, având în vedere radicalismul unora dintre ei și refuzul lor de a condamna faptele atroce comise de teroriștii Hamas. Dar nu e suficientă, pentru că atunci când judeci în masă o populație diversă riști să nu fii cu nimic mai bun decât rușii dezumanizați pe care-i arătai cu degetul. Un copil mort e un copil mort, indiferent de care parte a baricadei se află părinții lui.

Nu am, sincer, vreo rezolvare de propus pentru un conflict care durează de un secol și care mă tem că nu se va sfârși nici anul ăsta și nici în următorii 50. Ura de acolo este suficient de mare de ambele părți pentru ca extremiștii să aibă numai și numai de câștigat, mereu și mereu. Așa cum spunea și Jon Stewart într-un scheci de acum 10 ani, orice ai spune pe tema dată îți va fi răstălmăcit ad nauseam de ambele tabere.

În alte circumstanțe, doar o armată învingătoare care a nivelat totul în calea ei a putut îngenunchia un popor smintit de o ideologie nazistă, însă a făcut asta cu niște pierderi umane uriașe, comițând niște crime de război halucinante. Sper să nu fie cazul aici. În alte circumstanțe – Irlanda de Nord, Țara Bascilor – doar prosperitatea economică și o uriașă voință politică de ambele părți au dus la oprirea ciclului urii. Nu sper că așa ceva se va întâmpla prea curând în Israel și Gaza.

Dar aș spera că noi, cei care stăm și comentăm de pe margine, ne vom feri cât putem de acest vârtej al urii. Cu cât ne vom lăsa dezumanizați mai mult, cu atât și calitatea democrației pe care zicem că o iubim atâta se va deteriora și va face loc celor foarte abili în a stârni ura și a-i recolta roadele. E ușor să arăți vinovații. E ușor să te sperii. E ușor să te aprinzi imediat ce mai vezi o atrocitate, apoi încă una și încă una. E ușor să votezi rapid cu cei care promit soluții simple la situații complexe. Apoi să te miri că lumea îți ia foc sub picioare.

E mult mai greu să te dezlipești de această furtună de ură propagată de rețelele sociale. Dar e vital. E mult mai greu să clădești încredere și înțelegere și să încerci să arăți compasiune și empatie față de oameni, iar nu față de nații sau tabere, ca singură cale reală la un început de soluție pentru această tragedie. Dar nu imposibil. Aș spera că nu imposibil.