Ismail, primar pe viață

Iulia Marin

Redactor

La începutul anilor ’80, când Mircea Ismail ajungea stăpân peste Doicești, ţara avea cu totul alt chip.

Întreprinderea Textilă din Pucioasa, unde lucrase tânărul primar, exporta pânze și țesături în toată lumea. Termocentrala Doicești era un monstru care, îndopat cu cărbune, duduia zi și noapte.

Elevii purtau cravate roșii și cântau în fiecare dimineaţă „Trei culori cunosc pe lume”.

Nicolae Ceaușescu era „preaiubitul conducător”, iar Ion Dincă, zis Teleagă, era prim viceprim-ministru, al doilea om în guvernul Republicii Socialiste România şi tartore peste administraţia locală.

Mircea Ismail avea 35 de ani, era membru al Partidului Comunist Român și, o dată la trei luni, răspundea în fața activiştilor de la judeţ: câți nou-născuţi, câte vaci cu viţel, câte tone la hectar.

Între timp, ţara s-a schimbat. Dictatorul a fost executat. Imnul este altul. Cravatele de pionier au rămas o amintire. Termocentrala Doicești nu mai răsuflă.

Însă Ismail a rezistat.

Acum e membru PSD şi face 34 de ani de când e primar. Iar în iunie candidează din nou.

"Mai e și partea ailaltă: banul"

Vineri, 20 mai 2016. Mergem la Doicești ţintit: au trecut 26 de ani de la Duminica Orbului, când Ion Iliescu a fost ales preşedinte cu peste 85% din voturi, iar alegerile locale de luna viitoare cad tot în Duminica Orbului.

Istoricul Mădălin Hodor: În 1989 a avut loc o diversiune militară executată de "armata secretă" a Partidului

Conspirațiile Revoluției: "turiștii sovietici" sau "Ceaușescu, vinovat pentru tot". Dar Securitatea?

Tatiana Niculescu: "Dacă n-ar fi fost asasinat, Codreanu ar fi rămas în istorie cel mult ca un personaj excentric"

INTERVIU. Autoarea recentei biografii a lui Codreanu vorbește despre legionarul care a ajuns idolul unui protestatar din orașul american Charlottesville.

Este, deci, o zi cum nu se poate mai potrivită să-l cunoaştem pe cel mai vechi primar din ţară, unul pe care nici revoluţia, nici ideologiile, nici timpul nu l-au clintit din funcţie.

La intrarea în sat o întâlnim pe tanti Maria, care se îndreaptă spre casă. O întrebăm dacă știe că ei, doiceștenii, au stabilit un record electoral.

Tanti Maria zâmbește, sfioasă. „A făcut treabă”, ne spune. Apoi se lasă tăcerea preț de câteva momente, iar ea adaugă: „La început, a făcut treabă. Acum, de ani de zile, nu a mai făcut nimic. Da’ o fi altul mai bun?”

Ajungem la casa femeii. Își ia sacoșele și intră în curte: „Toți sunt la fel. Toți fură.”

Comuna Doicești, aflată la vreo 7 kilometri de Târgoviște, e compusă dintr-un singur sat omonim. Are aproape 5.000 de suflete, majoritatea copii și vârstnici. Adulții în putere au plecat să își câștige pâinea în alte țări, iar bunicii au rămas acasă cu nepoții.

Oamenii îi zic Colonia, pentru că, în vremea comunismului, localitatea a fost colonizată cu sute de muncitori aduși să lucreze la termocentrală.

Istoricul comunei coboară însă până pe la 1700, când Constantin Brâncoveanu cumpăra aceste pământuri. Oamenii spun că, încântat de frumuseţea zonei, domnitorul venea aici să-şi tragă sufletul.

Din Doiceşti se trage și unul dintre cei mai bogaţi oameni de afaceri din România – Gabriel Comănescu, a cărui avere era estimată de Forbes la 350-380 de milioane de euro.

În urmă cu câțiva ani, Comănescu şi președintele CJ Dâmbovița, Adrian Țuțuianu, au sponsorizat amenajarea în Doiceşti a unui parc dedicat domnitorului Brâncoveanu și celor patru fii ai săi, cu toţii canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română în 1992.

Parcul comunei Doicești, amenajat în cinstea domnitorului Constantin Brâncoveanu.

În inima Coloniei, chiar înainte să ajungem la primărie, tot soiul de afișe ne arată că, și aici, campania electorală e în toi.

Ne fură privirea Casa de Cultură, care e nouă, dar are lacătul pe uşă. E încadrată de două clădiri: una e refăcută doar pe suprafața unde o localnică a deschis un magazin universal, cealaltă aparține organizației UNPR Doicești și a rămas, la fel ca partidul-mamă, în paragină.

Drumul dintre Casa de Cultură şi Primărie este, și el, o ruină.

Chiar în faţa clădirii Primăriei – proaspăt construită şi aceasta -, alături de băncile pe care câteva bunici şi-au scos nepoţii la soare, se întinde o băltoacă formată într-o groapă lată de vreun metru.

Suntem poftiți să aşteptăm în biroul primarului. „E pe teren”, ne explică o secretară.

Biroul lui Mircea Ismail e plin de catastife, cu o hartă a zonei pe un perete, două fotolii negre din piele și o masă din sticlă.

Într-un cuier, primarul și-a agățat un sacou și eşarfa tricoloră pe care o poartă când e şi ofițer al stării civile. Pe un alt perete, un tablou îi înfățișează pe mucenicii Brâncoveni.

Mircea Ismail ajunge repede. E sprinten, dar şi ușor suspicios.

Discuția se leagă repede însă, iar primarul ne spune, franc, ce l-a ținut în funcție atâta amar de vreme: banul.

„Da, eram membru de partid în 1982. Nu zic că nu mi-a fost frică, mai ales că toată viața mea am fost un emotiv (râde). Dar, vedeți, mai e și partea ailaltă: banul. La funcția de tehnician pe care o aveam, nu ajungeam la un salariu foarte mare. Se plafona la 2400 de lei la vremea aia. Or, aici am câștigat niște bani la vremea respectivă. Aveam familie, aveam copii, trebuia.”

"Sunt Balanță, o fire statornică"

Mircea Ismail lucra la Întreprinderea Textilă Pucioasa când PCR l-a făcut primar peste Doicești. Salariul era dublu, iar el era un bărbat foarte ambițios. Avantaj reciproc.

Acum, recunoaște că, de fapt, voia să câștige mai mulți bani. Pentru asta, a acceptat să fie verificat și paraverificat de către partid, să îi fie interogată familia și să dea raportul cu vrednicie, la fiecare trei luni.

„Trebuia să știi, să fii pe fază, că altfel te ridica în picioare. Cam așa răspundeai: raportai. Erau indicatori pe care nu îi realizai și te ridica-n picioare.

Dar erau și niște întrebări de-alea că te blocai, nu știai să răspunzi. Dacă-mi permiteți să vă zic o întrebare: Doicești, spune de ce nu te-ai încadrat în procentul de natalitate al județului?

M-am blocat, nu știam ce să răspund. Mă întrebase secretara pe probleme sociale a județului. M-am uitat lung, așa, și li s-a părut dânșilor că zâmbesc. A fost o apostrofare. Eu sunt de-ăsta, așa, mai tâmpit. Dar nu, n-aveam de gând, frate. Și mă compara cu o localitate unde avea… În sfârșit.”

Când povestește despre trecutul său comunist, Ismail îşi alege cu grijă cuvintele. Mai ales când e întrebat cum a ajuns primar în 1982. În încăpere se lasă o tăcere grea, până ce răspunde: Știți, atunci metodologia era alta.

Când vorbește despre experiența de la Ștefan Gheorghiu, ne asigură că diploma sa este acreditată de Ministerul Educației: „Iar eu, pe diplomă, am Academia de Studii Social-Politice și Economice, nu scrie Ștefan Gheorghiu”.

Nicolae Ceaușescu nu a călcat în Doicești după 1982. În schimb, Ismail îl primea adesea pe Ion Dincă. Porecla Te-leagă, atribuită celui care a fost prim viceprim-ministru în ultimii 9 ani ai regimului comunist, pare să îl deranjeze pe veteranul edil.

„Dincă venea și de două ori pe săptămână. Nu mergea cum trebuie termocentrala, nu avea cărbune, erau defecțiuni mari, și venea omul cu suita, ne plimba după el, vizita secțiile. Venea – Ce probleme aveți? -, apoi aproviziona cu tot felul de bobinaje şi utilaje.

Era un tip deștept, recunosc. Te uitai cu stimă la el – îmbrăcat impecabil! Degeaba i s-a găsit numele de Ion Teleagă și nu știu mai ce. Mi se pare că a fost chiar primar la Argeș. (Ion Dincă a fost primar al Capitalei – n.r.). Era un tip deștept, de aici, din Dâmbovița. Dar, poreclit Ion Teleagă.”

Căderea comunismului și, în general, principiile democrației par să îl încurce pe Ismail. Când îl întrebăm cum a rezistat în funcție, murmură înecat: Domnișoară… mi-am făcut treaba.

Apoi vine cu o explicație mai sentimentală: era fiu al satului.

„Nu sunt rudele mele 50% plus unu, cum s-a zis. Mă mai cheamă și Ismail, deci suntem singura familie Ismail din Doicești. S-a mai vorbit că am multe neamuri, că pe ajutor social, au fost răutăți din astea. Sunt o Balanță și, îmi permit să adaug, o Balanță coaptă, spre sfârșit. Sunt un tip din ăsta – să nu folosesc cuvinte mari -, dar înainte de a țipa, de a striga… mă gândesc.”

În 2008, Mircea Ismail a fost cât pe ce să piardă. Alegerile locale se derulau în două tururi, iar în primul tur ar fi trebuit să se prezinte la vot jumătate plus unu dintre alegători. Nu s-au prezentat, așa că s-a organizat al doilea tur.

Primarul spune că, în al doilea tur, contracandidatul său s-a declarat zdrobit.

„Am avut 1400 de voturi eu, iar el, 500 sau 600. Dar se fărâmițează, vedeți, cu cât sunt mai mulți candidați. Nu ai cum să convingi neamurile, prietenii, vecinii…

În ziua votului, omul merge, se împiedică și dă-ntr-o groapă. Sigur că îmi transmite ceva de sănătate și, până la urnă, (râde) își schimbă opțiunea. În sfârșit. Dar e democrație. Acum își arată importanța și alegătorul, pe bună dreptate. Sunt mulți cetățeni care urmăresc activitatea primarului, a primăriei. Sunt.”

Mărturiseşte că s-a gândit să renunţe, însă a intervenit partidul: Nea Mirceo, te rugăm noi…

Ba l-ar fi rugat și oamenii din sat.

„Chiar ieri am avut pe cineva, zicea: Mereu mă uitam. Când vii la poartă? Când vii la poartă? Au și pretenția asta, să ajungi și la poartă. Îți cădeau galoanele?, mi-a strigat o creștină care e mai mare ca mine cu un an.

Ce, bă, îți cădeau galoanele dacă nu veneai la poartă? Madam, știam că mă vrei la poartă… (râde)

Aia e moda acum, să îl mobilizezi pe alegător. Nu e de acord cu ce ai de gând să faci sau mai ai și din ăștia pe care vechimea în funcție îi deranjează. Numa’ ăsta? Având în vedere că democrația asta lăbărțată și-a spus cuvântul…”

*

În cazul în care nu va câștiga un nou mandat, Ismail spune că se va apuca de agricultură. Însă, pentru că pensia nu îi surâde, ar  mai îndulci-o cu salariul.

– Ce faceţi dacă pierdeţi?

– Ce să fac? Rămân acasă.

– Vă mai imaginați viața fără să fiți primar?

– Da, îmi imaginez că nu stau locului. Fac ceva agricultură, cu toate că sunt sărac vizavi de pământul pe care îl dețin. Acum plâng că am pus porumb și n-a ieșit. Mai aștept. Mâine, dacă n-o mai ploua, îl întorc, să văd. Am animale…

– Vi se pare mulțumitoare pensia?

– Nu, nu e mulțumitoare deloc. Mă faceți să mă descarc. Am vechime, am 51 de ani de vechime, nu am grupă, nimic. După 51 de ani îmi dai 16 milioane? Mi-ai dat 13 milioane prima dată, 15% mărirea asta… Prea au tocat mărunt cu acele pensii speciale pentru unii, alții. Nu sunt de acord. Un motiv pentru care am mai rămas e și ăsta. Mai îndulcesc oleacă.

– Și salariul?

– Mmmm… față de acum 2 ani, când luam 17 milioane salariu în mână, acum s-a ridicat la 30. Dar, vizavi de pensie, ați atins un punct sensibil. Asta-i viața, ce să-i facem? Păcat de țărișoara asta a noastră.

"La ce să votez? Primarul se pune din oficiu!"

Când să plecăm din Primărie, Mircea Ismail ne indică o uliță – pe acolo e ieșirea. Numai că noi vrem să mai rămânem prin localitate.

„Bine. Cum vreți.” Şi se întoarce în clădire.

Pe drumul spre Casa de Cultură, în plin centru, îl întâlnim pe nea Ion, care sapă într-o grădină din faţa blocului său. E un bărbat topit, adus de spate, care se sprijină în cârje şi îngână cu greu cuvintele.

Nea Ion se dovedește însă expert în tainele discursului care nu  supără pe nimeni.

De pildă:

– Știați că aici, la Doiceşti, e cel mai vechi primar din România?

– L-a votat lumea.

– Dumneavoastră?

– L-oi fi votat.

– De ce? A făcut treabă?

– A făcut. La început.

– Adică nu mai face?

– Ar putea să lase pe unul mai tânăr.

– Problemele vi le rezolvă? Vă primește în audiență?

– Da. La orice problemă ne primește. Dar fără rezultat.

*

Dialogul ne e întrerupt de Georgiana – o femeie zdravănă şi guralivă care, cu vesta plină de cârlige, a ieşit să întindă rufe la uscat.

A auzit frânturi din discuţia cu nea Ion și intervine furioasă:

–Ce-a făcut, mă, Ismail? Zi tu!

Nea Ion se enervează și el: N-a făcut, mă! Asta vrei să zic? Așa e, n-a făcut. Dar noi ce să facem?

Să-l schimbăm!, zice Georgiana, întărâtată.

Cum? Are el pe-ai lui și aia e, se plânge bărbatul.

Georgiana ne arată drumurile stricate. Apoi ne spune de blocurile cu aspect de mozaic – pentru că numai unii au avut bani să-şi reabiliteze apartamentele; de Casa de Cultură – închisă, şi de buruienile care năpădesc împrejurimile; ba ne amintește și de groapa din fața Primăriei.

Cu ce ați trecut pe acolo? Cu barca?, ne întreabă nea Ion, aprins dintr-odată.

Georgiana spune că oamenilor le e frică să îl dea jos pe Ismail. Ne indică grădina în care sapă nea Ion – Nu e a lui, e spațiu public, dar oamenii nu țin cont”.

Și, într-adevăr, în fața fiecărui bloc vedem astfel de grădini.

„Oamenii nu plătesc impozit. Îi șantajează și cu asta. Zi, bre, plătești ceva pentru grădina asta? Spune cinstit!”

Nea Ion – care e nervos în continuare – recunoaște pe același ton revoltat: „Nu plătesc!”

O poștăriță trece pe lângă noi, pe bicicletă. Georgiana o strigă să se oprească – Hai, fată, vino şi vorbeşte cu presa! Femeia zâmbește, dar pedalează mai departe.

„Așa sunt toți”, ne spune Georgiana. „Știți ce ne caracterizează pe noi? Suntem niște lași. Aia e.”

Într-o altă grădină, doamna Gae îngrijește usturoiul verde. Nici ea nu se declară încântată de primar, dar spune că nu are ce face.

„Se pune din oficiu, doamnă”, ne răspunde când întrebăm de ce nu pune ștampila pe altcineva.

„Pun ei pe cine vor. Acum câțiva ani a câștigat Ismail la 3 voturi distanță. Ce rost are?”

Lângă noi, Georgiana spumegă: „Eu m-am mutat aici în 2011, nu știam ce găsesc. Oamenii ăștia așa sunt de zeci de ani.”

Doamna Gae o ignoră: „Dacă se pune din oficiu, ce vreți să facem? Aia e.”

În timp ce vorbim, apare un cuplu. Georgiana îi trage de mânecă: „Voi, ăștia cu ajutoare sociale, voi pe cine votați, mă?”

Bărbatul vede doar cu un ochi – celălalt e acoperit de un pansament. „Mi-a sărit un șpan în ochi”, ne spune, neîntrebat.

„Mergeți la vot în Duminica Orbului?”. Nevasta chicoteşte. Bărbatul ne privește cu ochiul zdravăn.

„Merg. Și tot pe domnu’ Ismail votez. Atât.”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€