Ioșca: omul care n-a avut treabă cu lumea

Cosmin Perța

Colaborator

Cristian Fulaș este tipul de prozator chitit să scrie romanul mare, complet și cu acest volum reușește într-adevăr să intre într-o categorie foarte rară de romancieri pe care eu îi numesc povestași, cei care nu doar că spun povești, dar le și vrăjesc astfel încât lumile lor devin un soi de miraje, adevărate capcane în care cititorii se scufundă și trăiesc catatonic.

Citind Ioșca, urmărind fluxul narativ, mi-a venit în minte un mare prozator, Adam Bodor, aceleași spații stranii, neprietenoase, același tip de personaje aspre și fascinante, aceeași umanitate care izbucnește din fiecare gest acoperind totul, aluvionar.

Subliniez cuvântul umanitate, pentru că despre asta este vorba în Ioșca,  o poveste fără început și fără sfârșit despre viață și om. Lumea, ca și discursul, nu este văzută liniar, ci ramificat și în multe straturi, senzația de autentic rezidând tocmai din complexitate scenică și predilecția spre nuanțare până la disoluție. Practic Fulaș despică mereu firul în patru, în șaisprezece, în treizeci și doi până epuizează subiectul, fără a-și epuiza însă și cititorul.

Nu e un roman cinematografic, așa cum m-aș fi așteptat raportându-mă la forța expresivă a frazei lui Fulaș, care este impresionantă (modul în care descrie corporalitatea cred că este unic în literatura română), ci e un flux de conștiință și memorie, o singură, uriașă, frază, cu secțiuni bine definite, dar care nu se finalizează propriu-zis, ci se estompează unele în altele. Constanta o dau planurile temporale care se succed cu rapiditate.

Tinerețea, maturitatea și bătrânețea lui Ioșca se suprapun, se amestecă, sunt una și aceeași. Dar e un scop în toată această aparentă învălmășeală, a acestei relativități a timpului, asemănătoare cu prezentul continuu al memoriei. Ioșca este un individ fără așteptări și năzuințe, care ia totul așa cum este și creează fără efort cea mai bună variantă a poveștii sale, singura poveste. Trece prin toate fazele, are toate puterile și toate neajunsurile, toate calitățile și toate viciile. Până și excesele lui sunt fără finalitate pentru că Ioșca nu este un personaj, este un arhetip. El nu se poate nici împlini și nici rata, el poate doar să existe și la un moment dat să se  termine.

Contextul social și politic în care se desfășoară totul este unul lucid, credibil, dar el funcționează strict ca un mise-en-place pentru manifestarea lui Ioșca. Senzația e că Ioșca s-ar fi descurcat la fel de bine și sub Fidel Castro sau sub Pinochet, cum s-a descurcat sub Dej și Ceaușescu. Asta pentru că are ceva din puterea aceea a personajelor grave central și sud-americane, forțele exterioare, istoria, nu reușesc să îl constrângă, ci doar să îl erodeze, iar capacitatea sa de a își urma propriul fir în cadrul unei narațiuni distopice mai mari este absolut admirabilă.

Personajele din jurul lui Ioșca, Ilona, maistrul, mai ales aceștia doi, dar și Ileana, popa, doctorul și alții, sunt realizate impecabil, cu biografii in extenso, cu profiluri psihologice minuțioase, fiecare dintre ele putând oricând să sară din pagină și să devină personajul principal al propriei sale povești. Interacțiunile dintre ei transmit un sentiment de încredere și căldură, indiferent de duritatea situațiilor. Apropo de interacțiuni, de remarcat substratul erotic al romanului, ceva între cruzime și candoare, de o frumusețe rece, dar totuși foarte plastică și sugestivă.

Cel mai pregnant însă, de-a lungul întregii cărți, este sentimentul de om singur al lui Ioșca, om singur în fața intemperiilor, a vremurilor, a lui Dumnezeu. Nelegat de nimic, închis într-o capsulă indestructibilă, aneantizat, viu, dar și mort, prezent, dar și absent, prizonier al unui spațiu dispărut pe care îl conservă în interiorul său, creator și sclav al acestuia. Spațiu care la final îl va consuma, totuși.

Filosofia lui Ioșca asupra morții este că toate sunt deșertăciune, dar odată cu moartea Ilonei, Ioșca decolează cu totul din realitate. Nu mai e nimic care să-l țină acolo, cercul se închide. Valea, azilul, cabana, devin una. Ioșca nu moare pentru că asta ar însemna să fi fost viu. Ioșca se retrage. Și tăcerea aceea din final, care îți dă fiori pe șira spinării, acoperă totul.

*Cristian Fulaș, Ioșca, Polirom, 2021