Primul feribot pe care m-am urcat vreodată a traversat Canalul Mânecii între miezul nopții și ora 2 și 34 de minute, pe ruta Dover-Calais.
Nu mai fusesem niciodată pe un feribot, dar pentru că aveam douăzeci de ani, mi-l imaginam ca pe o barcă uriașă, pe care îți urci mașina și stai înfofolit în frig, afară, până vezi malul celălalt la orizont.
Ca bacul de la Brăila.
Închide ochii și numără bărcile
Viața
22/06/2023
M-a luat, în schimb, tot o barcă uriașă, dar cu magazine și fotolii din piele roșie, pe care am dormit învelită într-un sac de dormit verde, pe o canapea prea mică, în valurile canalului, pe furtună.
Noaptea, feriboturile au o liniște de apartament de bloc cu pereți subțiri și vecini gălăgioși, dar cu care te-ai obișnuit, punctată de zgomote de pahare și de tăvi, ca un vis cu cantine studențești și furculițe scăpate pe jos. De dincolo de geamurile zgâriate nu vezi decât marea, și marea pare mâzgălită.
Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, alătură-te susținătorilor presei independente! Orice sumă contează. Ne ajută dacă donezi acum.
Dar, mai ales, feriboturile au niște apusuri minunate, care vin împachetate în promisiunea unui loc în care nici măcar nu trebuie să ajungi - promisiunea îl leagă deja într-o fundă de perfecțiune, o patină de nostalgie față de ceva care nici nu s-a întâmplat, dar care nu vrei să se termine.
Somnul către nicăieri și oriunde
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Crezi că e nevoie de presă independentă? Dacă da, cu doar 5 euro pe lună poți face diferența chiar acum!
În feribotul de Lesbos m-am urcat într-o după-amiază de aprilie, când soarele încă nu ardea opresiv, iar apusul din Pireu era o combinație bizară de raze aurii și romantice și miros de benzină. Țara era încă în lunga și nemiloasa carantină de șase luni a iernii pandemice și feribotul era aproape gol, ca o navă fantomă condamnată să facă drumul de 13 ore Atena - Mytilini și retur în fiecare zi, fără sens.
Punțile erau goale, furculițele se așezau politicos pe șervețele, iar când s-a așternut noaptea, cei câțiva pasageri se plimbau dintr-un salon în altul ca niște suflete damnate, fără vreun gând la clasa cu care călătoresc sau la locul pe care l-ar fi avut. Ca într-un mall post-apocaliptic, în care gențile scumpe nu mai contează decât dacă poți să înghesui conserve în ele, dar nu te poți abține să nu le admiri, din inerție.
Cea mai mare teamă a candidaților la Cotroceni. 3 lucruri pe care ar trebui să le înțeleagă viitorul președinte al României despre droguri
Candidații la președinție se feresc să abordeze cu adevărat problema drogurilor și se ascund în spatele unor răspunsuri vagi, deși susțin că înțeleg problema cu care se confruntă România.
Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică
România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.
Mi-am întins un sac de dormit pe podea, într-un colț unde nu mirosea a mâncare de care nu se atinge nimeni și unde nici nu se putea împiedica nimeni de mine în mijlocul nopții. Am citit, cu capul pe rucsac, învelită și pe pace, ca un om care nu vrea să stingă încă veioza.
În lungul nostru drum către civilizație, am uitat cum să stăm pe vine, fără scaun, și cum să dormim pe jos, fără pat.
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curios
Am dormit visând, din când în când, oameni care cereau sendvișuri la bar.
În miezul nopții, o oprire în Chios a umplut aerul cu arome de mastic de la vânzătorii ambulanți de dulciuri care se urcau la bord în cele zece minute de andocare. Soldații în permisie, adolescenți proaspăt intrați în armata obligatorie, târau după ei genți cu camuflaj și râdeau anxios, urcându-se pe vaporul care urma să îi ducă la unitate pentru următorul an din viața lor.
Crescuseră în oraș, iar acum statul grec îi smulgea din bucătăriile mamelor lor, dintre plăcinte cu spanac și iubire, de pe canapele barurilor și mâncătoriilor cu souvlaki la 1 euro 80 în miez de noapte, și îi arunca pe o insulă de care n-auziseră niciodată nimic bun, pe deasupra căreia treceau elicopterele care păzesc granița cu Turcia.
O insulă în care, în fapt, nu se întâmplă niciodată nimic.
Închisoarea de un an a băieților aflați în permisie avea deja aromă de mastic.
Nu număra oile, numără bărcile
Feriboturile sunt bucurie, mai ales la răsărit, când la ora 5 dimineața cauți, cu ochii cârpiți de somn, poarta E4 sau E8 din Pireu, sau autobuzul care te duce la porțile alea exotice, din capătul celălalt, la kilometri de intrare și te întrebi: oare ce barcă mi-a picat?, ca atunci când desfăceai surprizele de la Turbo. Când urci și te prăbușești pe una din canapelele din cafenele, cu haina sub cap, la un loc cu ceilalți cinci oameni care s-au nimerit la cursa asta păcătos de matinală odată cu tine.
Și te trezești, o oră sau două mai târziu, în razele soarelui care se izbesc aproape violent de o Egee atât de albastră, încât nici măcar geamurile zgâriate ale bărcii nu reușesc s-o urâțească, mai degabă îi dau un aer analogic, de fotografie veche, uitată printr-o cutie.
Pe lângă porturile din insulele grecești, uitându-mă la cum vin și pleacă feriboturile, numărându-le, măsurându-le, am mâncat kalamaki și-am băut cafea cu gheață la apus, cu sarea uscată în păr, cu obrajii arși de soare, de mai multe ori decât mai pot să număr. Și niciodată n-o să fie prea mult.
Portul e locul de unde începe și se termină viața, pe bărcile mai mici și mai mari, cu podelele lor din plastic, banchetele din piele artificială, prin perdeluțele cu iz de anii 80 și vremurile bune ale PASOK, prin țigările rulate în vântul de pe puntea exterioară, în timp ce insula vine sau pleacă, mereu cu promisiunea unui alt și alt început.
Dar ai putea să le numeri și tu, iată cum
Să sari din portul Pireu din Atena într-o barcă înspre Agistri și Aegina, aproape și departe în același timp, Agistri, cu aer de Cicladă pierdută și Aegina, cu al ei calamar umplut cu brânză feta de care nici pâinea nu te mai poate despărți.
Spre Poros, Hydra și Spetses, unde iahturile nu se rușinează și se arată, cârduri-cârduri, în toată splendoarea lor, legănându-se leneș pe apele verzi ale Golfului Saronic, în timp ce brațele de caracatiță se frig pe grătare încinse la tavernele de pe faleze, iar duminica te cheamă Dumnezeu la slujbă în bătăi de clopote mari și solemne.
Să te căiești pentru toate păcatele culinare și enologice, c-ai poftit calamarul altuia și ai și furat niște smochine din copacul vecinului, dar lasă, poate scrie ceva frumos pentru tine Henry Miller din cer.
Sau Cohen îți dedică vreun cântec, că amândurora le-a cam plăcut viața din insulele astea.
Iar în ultimele două nici să nu te gândești să-ți iei mașina. Că n-ai voie și asta e bine.
Sau poate vrei să sari prin Syros - Tinos - Andros - Kea - Kythnos - Serifos - Sifnos, Ciclade uscate și vântoase, unde copacii sunt mai rari ca bisericuțele albe (numai Sifnos are 360).
Zic de alea liniștite, stai calm, de nu se aude până la ele muzica din Mykonos, poți să bei liniștit un mojito triplu la barul care servește doar băuturi cu rom din Kastro, în cetatea pitită de pirați pe vârful stâncii din Sifnos, sau un espresso rece pe plaja Kolimvithra din Tinos, unde singurul lucru care curge mai frumos decât spuma mării pe stânci sunt picăturile de sudoare de pe pectoralii băieților tatuați de la bar.
Skiathos - Skopelos - Alonnisos, Mamma Mia, da, dar pe pe plaja Mandraki din Skiathos vezi un apus de soare care te face să te simți că ești ultimul om de pe pământ în ultima zi înainte de apocalipsă.
Iar în Alonnisos îți umpli plămânii cu mirosul pădurilor de pin, încinse de soare, care coboară până aproape în mare.
Sau doar te duci în Ikaria și trăiești o sută de ani acolo.
În Lesvos sau Chios nu te aleargă refugiații pe stradă, dar e posibil să dai peste stoluri de păsări flamingo, iar din apele perfect albastre și anasonul din zonă se naște cel mai bun ouzo grecesc - da, știu că nu-ți place ouzo, dar încearcă-l acolo, în curtea familiei Barbayanni din Plomari, care-ți povestesc chiar ei cum au plecat din Odesa acum 150 de ani ca să învețe plomărenii să facă ouzo adevărat.
Închide ochii, pune degetul pe hartă și fugi.
Oprește-te într-un port și numără bărcile.
Și-o să dormi, în sfârșit, ca un prunc învelit într-un sac verde de dormit, legănându-se în valurile Canalului Mânecii.
Avem nevoie de ajutorul tău!
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.
De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.
Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.
Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.
Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.
Share this