Primul feribot pe care m-am urcat vreodată a traversat Canalul Mânecii între miezul nopții și ora 2 și 34 de minute, pe ruta Dover-Calais. 

Nu mai fusesem niciodată pe un feribot, dar pentru că aveam douăzeci de ani, mi-l imaginam ca pe o barcă uriașă, pe care îți urci mașina și stai înfofolit în frig, afară, până vezi malul celălalt la orizont. 

Ca bacul de la Brăila. 

Închide ochii și numără bărcile

Viața

22/06/2023

M-a luat, în schimb, tot o barcă uriașă, dar cu magazine și fotolii din piele roșie, pe care am dormit învelită într-un sac de dormit verde, pe o canapea prea mică, în valurile canalului, pe furtună. 

Noaptea, feriboturile au o liniște de apartament de bloc cu pereți subțiri și vecini gălăgioși, dar cu care te-ai obișnuit, punctată de zgomote de pahare și de tăvi, ca un vis cu cantine studențești și furculițe scăpate pe jos. De dincolo de geamurile zgâriate nu vezi decât marea, și marea pare mâzgălită. 

Dar, mai ales, feriboturile au niște apusuri minunate, care vin împachetate în promisiunea unui loc în care nici măcar nu trebuie să ajungi - promisiunea îl leagă deja într-o fundă de perfecțiune, o patină de nostalgie față de ceva care nici nu s-a întâmplat, dar care nu vrei să se termine. 

În feribotul de Lesbos m-am urcat într-o după-amiază de aprilie, când soarele încă nu ardea opresiv, iar apusul din Pireu era o combinație bizară de raze aurii și romantice și miros de benzină. Țara era încă în lunga și nemiloasa carantină de șase luni a iernii pandemice și feribotul era aproape gol, ca o navă fantomă condamnată să facă drumul de 13 ore Atena - Mytilini și retur în fiecare zi, fără sens.

Punțile erau goale, furculițele se așezau politicos pe șervețele, iar când s-a așternut noaptea, cei câțiva pasageri se plimbau dintr-un salon în altul ca niște suflete damnate, fără vreun gând la clasa cu care călătoresc sau la locul pe care l-ar fi avut. Ca într-un mall post-apocaliptic, în care gențile scumpe nu mai contează decât dacă poți să înghesui conserve în ele, dar nu te poți abține să nu le admiri, din inerție. 

Traseul în Cheile Șugăului-Munticelu. Accidentul de escaladă a avut loc pe versantul din dreapta imaginii, jos lângă potecă.

Refrenul „Nimeni nu e de vină”: Cazul unei turiste zdrobite de o stâncă îți arată că traseele montane ridică serioase probleme de siguranță

Un accident care a lăsat o turistă cu zece coaste rupte și un hematom în plămân arată că administrarea traseelor montane pe verticală nu este reglementată la modul serios în România. Salvamontul nu are atribuții pentru întreținerea traseelor de escaladă, ci doar a potecilor, iar administratorii privați ai ariilor protejate nu pot fi trași la răspundere în lipsa prevederilor legale.

„Mașina sau avionul care-ți transportă organismul de colo-colo vor consuma (sic!) mai puțin combustibil”, spune Doctor Cezar într-un videoclip despre beneficiile postului intermitent. Captură foto via Youtube

Sfaturi de nutriție pe TikTok. Doctorii-vedetă care-ți spun ce să mănânci și când să nu mănânci, pentru a evita cancerul

PressOne a analizat conținutul mai multor influenceri-doctori a căror popularitate a explodat în pandemie și care îmbină sfaturile generale despre nutriție cu cele despre mișcare, slăbit, psihologie și chiar relații intime. Deși uneori util, este un conținut care poate face rău atunci când anumite diete, obiceiuri alimentare sau suplimente sunt prezentate ca soluții minune pentru probleme grave de sănătate.

Mi-am întins un sac de dormit pe podea, într-un colț unde nu mirosea a mâncare de care nu se atinge nimeni și unde nici nu se putea împiedica nimeni de mine în mijlocul nopții. Am citit, cu capul pe rucsac, învelită și pe pace, ca un om care nu vrea să stingă încă veioza. 

În lungul nostru drum către civilizație, am uitat cum să stăm pe vine, fără scaun, și cum să dormim pe jos, fără pat. 

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Am dormit visând, din când în când, oameni care cereau sendvișuri la bar. 

În miezul nopții, o oprire în Chios a umplut aerul cu arome de mastic de la vânzătorii ambulanți de dulciuri care se urcau la bord în cele zece minute de andocare. Soldații în permisie, adolescenți proaspăt intrați în armata obligatorie, târau după ei genți cu camuflaj și râdeau anxios, urcându-se pe vaporul care urma să îi ducă la unitate pentru următorul an din viața lor. 

Crescuseră în oraș, iar acum statul grec îi smulgea din bucătăriile mamelor lor, dintre plăcinte cu spanac și iubire, de pe canapele barurilor și mâncătoriilor cu souvlaki la 1 euro 80 în miez de noapte, și îi arunca pe o insulă de care n-auziseră niciodată nimic bun, pe deasupra căreia treceau elicopterele care păzesc granița cu Turcia. 

O insulă în care, în fapt, nu se întâmplă niciodată nimic. 

Închisoarea de un an a băieților aflați în permisie avea deja aromă de mastic. 

Feriboturile sunt bucurie, mai ales la răsărit, când la ora 5 dimineața cauți, cu ochii cârpiți de somn, poarta E4 sau E8 din Pireu, sau autobuzul care te duce la porțile alea exotice, din capătul celălalt, la kilometri de intrare și te întrebi: oare ce barcă mi-a picat?, ca atunci când desfăceai surprizele de la Turbo. Când urci și te prăbușești pe una din canapelele din cafenele, cu haina sub cap, la un loc cu ceilalți cinci oameni care s-au nimerit la cursa asta păcătos de matinală odată cu tine. 

Și te trezești, o oră sau două mai târziu, în razele soarelui care se izbesc aproape violent de o Egee atât de albastră, încât nici măcar geamurile zgâriate ale bărcii nu reușesc s-o urâțească, mai degabă îi dau un aer analogic, de fotografie veche, uitată printr-o cutie. 

Pe lângă porturile din insulele grecești, uitându-mă la cum vin și pleacă feriboturile, numărându-le, măsurându-le, am mâncat kalamaki și-am băut cafea cu gheață la apus, cu sarea uscată în păr, cu obrajii arși de soare, de mai multe ori decât mai pot să număr. Și niciodată n-o să fie prea mult.  

Portul e locul de unde începe și se termină viața, pe bărcile mai mici și mai mari, cu podelele lor din plastic, banchetele din piele artificială, prin perdeluțele cu iz de anii 80 și vremurile bune ale PASOK, prin țigările rulate în vântul de pe puntea exterioară, în timp ce insula vine sau pleacă, mereu cu promisiunea unui alt și alt început.

Să sari din portul Pireu din Atena într-o barcă înspre Agistri și Aegina, aproape și departe în același timp, Agistri, cu aer de Cicladă pierdută și Aegina, cu al ei calamar umplut cu brânză feta de care nici pâinea nu te mai poate despărți. 

Spre Poros, Hydra și Spetses, unde iahturile nu se rușinează și se arată, cârduri-cârduri, în toată splendoarea lor, legănându-se leneș pe apele verzi ale Golfului Saronic, în timp ce brațele de caracatiță se frig pe grătare încinse la tavernele de pe faleze, iar duminica te cheamă Dumnezeu la slujbă în bătăi de clopote mari și solemne.

Să te căiești pentru toate păcatele culinare și enologice, c-ai poftit calamarul altuia și ai și furat niște smochine din copacul vecinului, dar lasă, poate scrie ceva frumos pentru tine Henry Miller din cer.

Sau Cohen îți dedică vreun cântec, că amândurora le-a cam plăcut viața din insulele astea.

Iar în ultimele două nici să nu te gândești să-ți iei mașina. Că n-ai voie și asta e bine. 

Sau poate vrei să sari prin Syros - Tinos - Andros - Kea - Kythnos - Serifos - Sifnos, Ciclade uscate și vântoase, unde copacii sunt mai rari ca bisericuțele albe (numai Sifnos are 360). 

Zic de alea liniștite, stai calm, de nu se aude până la ele muzica din Mykonos, poți să bei liniștit un mojito triplu la barul care servește doar băuturi cu rom din Kastro, în cetatea pitită de pirați pe vârful stâncii din Sifnos, sau un espresso rece pe plaja Kolimvithra din Tinos, unde singurul lucru care curge mai frumos decât spuma mării pe stânci sunt picăturile de sudoare de pe pectoralii băieților tatuați de la bar. 

Skiathos - Skopelos - Alonnisos, Mamma Mia, da, dar pe pe plaja Mandraki din Skiathos vezi un apus de soare care te face să te simți că ești ultimul om de pe pământ în ultima zi înainte de apocalipsă.

Iar în Alonnisos îți umpli plămânii cu mirosul pădurilor de pin, încinse de soare, care coboară până aproape în mare.

Sau doar te duci în Ikaria și trăiești o sută de ani acolo. 

În Lesvos sau Chios nu te aleargă refugiații pe stradă, dar e posibil să dai peste stoluri de păsări flamingo, iar din apele perfect albastre și anasonul din zonă se naște cel mai bun ouzo grecesc - da, știu că nu-ți place ouzo, dar încearcă-l acolo, în curtea familiei Barbayanni din Plomari, care-ți povestesc chiar ei cum au plecat din Odesa acum 150 de ani ca să învețe plomărenii să facă ouzo adevărat. 

Închide ochii, pune degetul pe hartă și fugi.

Oprește-te într-un port și numără bărcile.

Și-o să dormi, în sfârșit, ca un prunc învelit într-un sac verde de dormit, legănându-se în valurile Canalului Mânecii. 

Share this