"În România se întâmplă ceva bun, ca un fir de iarbă care răzbate prin asfalt"

Valentin Șchiopu

Redactor

„Locuiesc într-o casă albă cu ferestre roșii, într-un oraș cu tramvaie galbene, străzi în pantă și mare albastră (uneori verde).

Am un băiețel foarte pistruiat.

Fabric mărgele de toate mărimile, de toate culorile… Roșcovanul își umple dimineața buzunarele cu ele și se pornește să le arunce la vale, pe străzi, asediind orașul.

Oamenii sunt încântați să le prindă, neștiind de unde vin. Mulți așteaptă zilnic ploaia colorată, unii devenind mistici, alții, colecționari”.

Așa se prezintă Lola Bee Lou pe blogul ei. Orașul asediat e Lisabona, unde s-a mutat în urmă cu aproape 10 ani, iar pseudonimul îi aparține Grațielei Andrei, fost brand manager al proiectului TVR Cultural.

În 2008, ea  lăsat în urmă un „job stabil, mașina nemțească și vreo 21 de saci cu haine”.

Obișnuia să se joace căutând „semne” în cărțile lui Gellu Naum. Deschidea la o pagină oarecare și cerceta primul paragraf asupra căruia i se fixa privirea.

Atunci a găsit indicații chiar pe semnul de carte, un flyer pe care scria „Ia-ți biletul spre Portugalia!”. Și asta s-a și întâmplat.

Acum, Grațiela Andrei spune că „decizia de a ieși din zona fricii a făcut să dispară tot ce era construit pe frică”.

„Mi s-a părut că viața mea era cumva într-un punct în care, ok, aveam tot ce voiam, dar parcă nu era tocmai ce căutasem. Am decis o schimbare radicală, care presupunea să mă duc undeva și s-o iau de la capăt. Și să și văd cum e s-o iei de la capăt.

Am plecat cu bunăvoință să cunosc o altă parte de lume, alți oameni. Era o deschidere. Am lăsat totul în urmă, pur și simplu, ca să reconstruiesc altceva. Și de aici s-au construit multe, la fel cum s-au dărâmat multe.

Odă năframelor izbăvitoare. Poienile Izei, Maramureș.

Această absurditate conștientizată acut, în fapt un privilegiu rezervat exclusiv oamenilor, putea fi combătută doar printr-o rece luciditate care ne-ar fi trimis pe toți înapoi în paturile calde. Sau acasă. Să ne vedem de copii și de treburi serioase. Doar că noi nu ne adunaserăm în Maramureș pentru o săptămână întreagă să fim lucizi și raționali, ci ca să rupem orice normă, să fim creativi și nebuni și mai ales, să îmbrățișăm absurdul întregii provocări cu o suspectă pasiune.

Ce faci în weekendul 21-23 februarie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de început de primăvară în București, Festivalul Designerilor și Artiștilor din Transilvania în Cluj-Napoca, Harababura Fair în Timișoara și Classix Festival în Iași. Tu ce faci în weekend?

Cred că frica ne împiedică să trăim. Sunt două lucruri, unul e dat și unul e făcut de noi. Cel dat e iubirea, cel făcut de noi e frica”.

Acum e artistă plastică, studiază terapii alternative și conduce un restaurant pe strada Calçada Santana, la câteva minute de Ascensor do Lavra.

Îl conduce în sensul că ea gătește, iar soțul ei, un scriitor mexican, se ocupă de clienți. Casa do campo e un mic restaurant cu 20 de locuri, în care meniul se schimbă zilnic, iar clienții se cunosc, se salută între ei și revin.

Pe bar sunt suspendate niște butoaie cu vin de la un mic producător ce are o vie lângă Lisabona. Victor Horta îl cheamă, iar felul în care-și „ambalează” marfa le trezește consumatorilor tot felul de nostalgii.

Produsele de panificație de la Casa do campo sunt făcute de o altă româncă stabilită în capitala Portugaliei.

„Vindem vinul unei singure case, care are un concept foarte frumos. Fac și un fel de vișinată, Ginja, dar și un vin licoros, care are mare trecere la cei mai în vârstă.

Lumea relaționează foarte mult cu obiectele. Într-o dimineață, un polițist a început să plângă în restaurantul nostru. Povestea cu un alt domn despre cum bunica lui ținea vinul în butoaie asemănătoare și că, dacă n-ar fi fost ea, el n-ar fi făcut nimic în viață. Și plângea… Era suprarealist.

Ideea noastră e să gătim, de fapt să împărtășim ceea ce știm. Practic, gătesc ca acasă, respectând niște principii de nutriție, având mare grijă la ingrediente, la ce cumpăr, la ce scrie pe etichetă.

Nu vindem nimic ambalat în plastic, nu vindem Coca Cola, nimic din lucrurile care știm că nu fac bine. Dar nici nu suntem ca popa cu Biblia, să le facem capul mare oamenilor.

Nu mergem pe un concept. Ne tot întreabă lumea: dar ce sunteți, vegetarieni sau ce? Gătesc zilnic două feluri la meniul de prânz, unul vegetarian și celălalt cu carne, în fiecare zi altceva. Din bucătăria lumii, destul de free-style„.

Casa do Campo s-a deschis în vara anului trecut. N-a fost nimic premeditat.

Casa do campo, restaurantul din Lisabona unde gătește Grațiela Andrei.

„Nu aveam de gând să deschidem un restaurat. Niște prieteni aveau localul acesta și hotărâseră să închidă și să se mute din Lisabona. − Nu vreți voi cheile?, ne-au întrebat. − Bine, mulțumim!

Dacă ne întreba cineva ce avem de gând, cu o săptămână înainte să vină oamenii aceia, habar n-aș fi avut ce să răspundem. E un dar, mi-am zis, trebuie să-l onorez.

Câteodată mă satur să gătesc zilnic, mai ales că e provocarea asta de a găti diferit în fiecare zi, dar îmi place în același timp. E și o satisfacție imediată, și o recompensă emoțională.

Aici, totul e foarte personal, sunt oameni care vin zilnic. E o relație diferită, umană. Dacă unul se plânge că nu poate mânca nu știu ce, din anumite motive, mă duc și îi pregătesc altceva. Nu avem nicio pretenție de…

Știi, îmi pare rău că se face din mâncare, ca din multe alte lucruri, ceva ce nu e. Primează conceptul, mâncarea devine doar ceva ce umple conceptul. Și nu mai e ceea ce trebuie să fie, ceva simplu, sacru, ceva necesar, care să te hrănească și nu să-ți umple capul.

Toate sunt cumva legate, tot ce mi s-a întâmplat în acești ani, că a fost artă, că m-am apucat să studiez terapii alternative, apoi partea cu mâncarea.

Nu-i poți spune unui om cu care faci terapie − știi, nu-ți face bine să mănânci asta −, iar apoi să mă duc să gătesc la restaurant sub presiunea compromisului, că trebuie să ies bine economic, și atunci să pun orice porcărie în farfuria unui om”.

Grațiela e hotărâtă să se întoarcă în România peste câțiva ani.

„Mie mi se pare că acolo e un loc în care se întâmplă ceva bun, crește ceva, ca un fir de iarbă care răzbate prin asfalt. Se simte de câțiva ani.

Mă uit pe net, mă interesează lucruri, dar lucruri dintr-o anumită zonă. Mi se pare că sunt mulți oameni spirituali în România. Privind din afară, pot spune că noi, ca nație, suntem niște oameni extrem de curioși și foarte inventivi.

Simt că în țară oamenii fac lucruri, se mișcă într-un fel anume, se ocupă de ei. Am o grămadă de cunoscuți pe curentul acesta: se vindecă, se caută, vor să facă lucrurile altfel, își educă altfel copiii.

Fac lucruri minunate în România, unde unii zic că nu se poate face nimic. Sunt străini care vin și apreciază mai mult și iubesc mai tare un loc pe care noi cred că nu-l mai vedem.

E posibil să fie mai simplu să vezi din afară decât dacă ești acolo, înăuntru, unde e mult bruiaj cu politicul. Într-un fel, e normal, că lucrurile au logica lor în fiecare film.

Și în partea cu politica unde să se ducă? Din rău în mai rău, pentru că așa e firul poveștii lor. În același timp, și lucrurile bune se întâmplă și cresc. Merg în paralel, cum trebuie să fie, de altfel”.

În restaurantul Grațielei scrie: „Dăruim ceea ce vrem să primim”.

Vinete în sos de alune

− rețeta Grațielei Andrei Peralta −

Ingrediente:

− două vinete;

− o ceapă;

− trei căței de usturoi;

− patru roșii bine coapte;

− 100 de grame de alune;

− o lămâie;

− piper Cayenne, sare, ulei de măsline, oțet balsamic, sos de soia, semințe de chimen;

Se taie vinetele pe lung, în 8-10 bucăți, se sărează și se pun să fiarbă la vapori până se înmoaie, dar nu excesiv.

Se încălzește ulei de măsline într-o tigaie, se adaugă o linguriță rasă de semințe de chimen, se rumenesc cam 20-30 de secunde, apoi se pun vinetele și se prăjesc până capătă o crustă aurie.

Se sting cu două linguri de sos de soia și două de oțet balsamic. Se mai lasă pe foc doar cât se caramelizează sosul (aproximativ 20 de secunde).

Pentru sosul de alune, se taie ceapa, usturoiul și roșiile cuburi, apoi se pun împreună la călit. Se gătesc până se înmoaie, fără să se închidă la culoare.

Se lasă puțin la răcit, se pun în blender, se adaugă alunele, piperul cayenne și sarea, plus 150 de mililitri de apă. Se mixează până se obține o pastă fină.

Dacă mai e nevoie, se poate adăuga apă, dar în cantități mici. Pasta obținută se fierbe 15 minute la foc mic, amestecând des. La final se adaugă zeamă de lămâie după gust.

Vinetele se pot așeza pe un pat de couscous cu sosul de alune deasupra. Humusul e o foarte bună companie pentru acest fel.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€