În culise. O după-amiază cu actorii din „Îmblânzirea scorpiei”, de la Teatrul Național din Cluj-Napoca. „Un spectacol e fragil după ce e gata”

Pe scenă, cinci actrițe stau într-un cerc. Una dintre ele se mișcă lăsând să iasă la iveală un copilaș. Puiul de om înaintează de-a bușilea pe lemnul negru al scenei. Îi fac cu mâna, iar el, cu zâmbetul până la urechi, îmi răspunde la salut. Aflu că e prima oară când face asta, iar bucuria pe care o simt femeile din jurul său e atât de spontană, de sinceră, încât mă bucur și eu cu ele. 

Când spunem teatru, ne gândim la multe lucruri. Ne gândim la emoții, la comedii și drame, la actori și spectatori, la râsete și lacrimi sau – de ce nu – la o oarecare eleganță pe care o asociem ipostazei de spectator.

Teatrul românesc de astăzi reușește totuși să sublinieze probleme ale societății actuale integrate în piese clasice, devine o interacțiune cu publicul, îl implică activ, se așteaptă de la el să reacționeze și se mulează după reacțiile sale. Dar ca această relație să poată avea loc, e nevoie de multă muncă, repetiții, pregătiri pe care, noi ca simpli spectatori, nu le observăm, ba nici măcar nu ni le închipuim. 

Diana Buluga, Sânziana Tarța, Alexandra Tarce, Diana Ioana Licu, Cecilia Lucanu-Donat, Patricia Brad, Adrian Cucu, Radu Dogaru, Irina Barbir și Cosmin Stănilă sunt doar o parte din actorii care joacă în „Îmblânzirea Scorpiei”. Ei m-au ajutat să înțeleg mai clar în ce constau pregătirile lor înaintea spectacolului.

Faceți cărare să iasă personajul!

„De multe ori, munca în teatru merge mână în mână cu prietenia”, spune Diana Buluga. De altfel, aflu de la ea că în Teatrul Național există o echipă stabilă în care se formează prietenii, în timp, în cele 4-6 săptămâni cât durează repetițiile pentru un spectacol.

În același timp, e important ca actorii să se simtă confortabil în rol, adaugă ea, pentru că acesta „e ca o haină – dacă ți-e prea mică riști să te strângă, să-ți lase urme pe corp; dacă ți-e prea mare, riști să te împiedici în ea, să te dezavantajeze. E important să-ți vină bine, să-ți facă plăcere să fii în el.”

Printre spectatori se folosește des expresia „a intra în pielea personajului”, însă actorii nu cred în ea. Pentru ei, crearea unui personaj ține mai mult de a-i oferi acestuia o cărare pe care să iasă la suprafață, prin ritualurile și obiceiurile dinaintea unui spectacol, după cum explică Diana Ioana Licu.

Nici Cosmin Stănilă nu crede în „intratul în personaj”: „Modul de a o spune pare că e un declic, ca o membrană prin care treci și treci înapoi. Nu-i așa. Sunt lucruri pe care le faci – tu le faci – cu o formă corporală, o voce, cu o intenție, cu un defect, cu tot felul. Dar personajul nu există. Dacă vorbim despre meșteșugul de a crea un personaj, el se crează la repetiții, iar la spectacol încerci să refaci un drum, un proces prin care trece el.”

„Câteodată, personajul vine odată cu costumul, cu masca… Descoperi multe.”

Cărarea e construită din pași și primul pas important este costumul. De acolo începe lucrul la un rol, îndeosebi de la încălțăminte. 

„De foarte multe ori, încălțămintea îți dă foarte mult. Gândindu-mă acum, îmi dau seama că am multe roluri în care joc desculță. Și-mi place!”

Încălțămintea dă mersul, postura, atitudinea în corp, iar de acolo fiecare element de costum contează. „Pot fi elemente care să te constrângă cumva și de acolo să vină niște lucruri”, spune Sânziana Tarța, dar dacă un costum e incomod „apar niște probleme pe care nu trebuie să le ai”. 

Pentru ea, ziua dinaintea spectacolului e o zi în care încearcă să-și conserve energia, să mănânce sănătos, să se odihnească, să caute liniște într-un spațiu de introspecție. În ziua cu spectacolul face încălzire – fizică și vocală. Încearcă să stea departe de superstiții. Spune că e important „să fii liber și să-ți faci treaba”, dar dacă ar fi să aleagă un comportament aproape de superstiție, ar avea legătură cu costumul: uneori elementele de costum încep de la lenjerie, alteori e lenjeria personală; atunci când costumul necesită un anumit tip de lenjerie, preferă să o aibă pe aceea.

„Ritual” e mult spus atunci când vorbim de pregătirile individuale pentru un spectacol. Alexandra Tarce spune că sunt mai mult obiceiuri, iar obiceiul ei e să asculte muzică ce are legătură cu atmosfera în care urmează să se desfășoare rolul. Alți actori au reguli: Cosmin Stănilă, de pildă, încearcă să nu mănânce cu două ore înainte. „Mi se pare mai bine să am stomacul gol.” Ca să intre în atmosferă, în lumea în care vor intra atât actorii, cât și spectatorii, se bazează pe meditație, pe respirație și pe repetarea textului.

Asemănător procedează și Adrian Cucu: „Venim toți cu două ore înainte, să ne pregătim energia pentru spectacol. Pe liniște și pe adunare de concentrare…”. În schimb, Radu Dogaru preferă „să-și pună creionul în gură” și să facă vocalize.

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, alătură-te susținătorilor presei independente! Orice sumă contează. Ne ajută dacă donezi acum.

Obiceiurile din ziua spectacolului se pot crea inconștient. Deși la început făcea asta fără a-și da seama de ce, Diana Ioana Licu și-a dat seama că o ajută ca dimineața să poarte un element din costumul personajului sau să-și prindă părul conform cerințelor lui, să poarte „orice element din costum, fie că e culoare, fie că e machiaj”.

Că durează 5 minute ori câteva ore, pentru Irina Barbir machiajul reprezintă o etapă foarte importantă de pregătire. „Atunci consider că e trecerea pragului dintre personajul social și cel teatral – machiajul și îmbrăcarea costumului, dar mai cu seamă machiajul: momentul în care mă privesc în ochi în oglindă și transform ceea ce văd.”

În „Îmblânzirea Scorpiei”, Irina a avut două roluri: actriță și sufleur și uneori, spune, se poate pierde între ele dacă nu e atentă. „Se întâmplă uneori să mă fure spectacolul și să-mi dau seama că rolul meu e altul de data asta și că va trebui să verific textul în permanență.” Ba chiar a trebuit să își urmărească propriul personaj, în același timp în care urmărea toate celelalte personaje din funcția de sufleur, o funcție exterioară jocului. „Mi-am gândit parcursul acasă, la rece: cam unde ar trebui să-mi dau ochelarii jos, unde ar trebui să-mi desfac părul, unde ar trebui să las textul din mână, unde ar trebui să schimb textul. Am încercat să-mi fac o linie a personajului.”

„Și dacă am de zis o singură propoziție într-un spectacol, trebuie să aibă sens și putere”

Există o întreagă dezbatere în teatru despre cum definește fiecare un rol „comod” sau „incomod”. Când spune „un rol incomod”, Sânziana Tarța se referă la un personaj care e departe de actor din punct de vedere al caracterului sau al credințelor. Totuși, e important „să-ți aperi personajul, chiar dacă nu ești de acord cu el”.  E bine să fii „relaxat, dar nu comod” în rol. 

Patricia Brad pleacă acasă împăcată după un spectacol în momentul în care e „foarte transpirată”, când își scoate „lut din păr”, sau își curăță „7 săptămâni tălpile negre”, după ce i-a venit ideea să le vopsească așa pentru un rol. Toate lucrurile astea o fac să plece acasă „plină de sens”. Nici după ce se termină un spectacol, acesta nu e terminat cu adevărat.

„Vorbesc cu mine multe ceasuri, mă cert – cumva așa e: un spectacol e fragil după ce e gata, nu sunt lucrurile bătute în cuie. Rămâi în procesul ăla”, povestește ea. 

Există un consens în lumea teatrului: pentru ca întâlnirea dintre actori și public să fie de succes, e vitală o comunicare eficientă între ei. Pentru Sânziana Tarța, momentul unui spectacol e unul de dialog, de deschidere. Ea e de părere că teatrul adună oamenii pe foarte multe planuri: „Pe noi ca echipă, îi adună pe spectatori în sală, ne pune împreună pe noi ca actori cu spectatorii”.

Vorbind despre spectacolul „Nu mai ține linia ocupată”, Sânziana amintește că rolul într-o poveste ce include abuzul unor fete minore vine cu o greutate mare, nu doar pentru ea, ci și pentru colegele ei. „Ne scufundăm în niște ape foarte adânci și parcă atingem o memorie colectivă. Simt că am un rol de salvator, mă pune într-o poziție de putere, am putere să schimb lucruri. E amazing să nască teatrul în tine sentimentul ăsta, mai ales ca actor când lucrezi la un rol, pentru că se transmite și în sală. Te învață că poți fi mai puternic decât credeai.”

De-a lungul timpului, Sânziana a învățat importanța trasării clare a unor limite în mintea ei. Odată cu această constatare, a descoperit că dacă ea știe limitele poate avea un glas pentru alte femei. „Am simțit că se poate, că e nevoie. Este loc să avem vocea asta, să zicem NU mai ferm, mai sigur, fără semne de întrebare. Pentru tine și pentru altele, să fii acolo e foarte important.” 

Cu toate că rolul în „Îmblânzirea scorpiei” nu are întindere mare, tot poate fi o voce pentru femei care încă nu au o voce.

„Și dacă am de zis o singură propoziție într-un spectacol, trebuie să aibă sens și putere. Și să dea putere. Poate fi ceva foarte vulnerabil, foarte slab, dar cumva să tragi o concluzie după ea”, adaugă Sânziana.

„Frumos ar fi ca publicul când pleacă de la spectacol să-și pună niște întrebări, dar nu știu cât se întâmplă asta… Să-și facă o introspecție. Venim aici ca la biserică. Oamenii se duc la slujbă acolo (râde și arată spre biserica de vis-a-vis de clădirea Teatrului Național), iar noi venim aici – ca la biserică.”

„Un pic de culturalizare, un pic de educație, un pic de râs”

Teatrul „ar trebui să arate lumii ceea ce poate nu se vede sau se uită”, spune Adrian Cucu. Sau măcar să fie „un pic de culturalizare, un pic de educație, un pic de râs”. Colegii săi îl susțin și îl completează. Alexandra Tarce spune că oamenii vor povești, „să plece de aici încărcați de energie pozitivă” după o comedie, „sau de întrebări” după o dramă. Trecând prin pandemie, în ultimul timp, oamenii au început mai degrabă să prefere comediile, ca să uite ce se întâmplă în viețile lor, să râdă și să se simtă bine.

„E foarte simplu să vezi care e rețeta succesului la public. Trebuie să fie o comedie”, spune Cosmin Stănilă, amintind motivul pentru care în Teatrul Național Cluj-Napoca se joacă mult spectacolele Adei Milea: „E un gen care s-a împământenit aici, publicul s-a fidelizat, vine des la ele. Sunt comedii în mare parte și e o rețetă. E o zonă care funcționează.”

Simplificând, omul va fi mereu legat de povești, într-o formă sau alta, iar teatrul este, în esență, un mod de a spune povești. 

„Unii vor să schimbe lumea prin spectacolele pe care le fac. Nu știu dacă poți să schimbi lumea în sensul în care să declanșezi o revoluție – nu cunosc revoluții declanșate de teatru. Dar cred că poți să declanșezi o revoluție individuală, poți să pui o oglindă în fața omului.”

Diana Buluga crede cu tărie că și scopul educațional al teatrului ar trebui readus în discuție cât mai des:„Cel mai tare aș miza pe funcția educativă a teatrului. Eu chiar cred că e o formă și interactivă uneori, dar dinamică prin care îți este stimulată gândirea critică. Cred că generațiile tinere au foarte mare nevoie de asta, de a le fi stimulată gândirea critică.”

Pe lângă asta, însă, nu-i poate nega și funcția de divertisment:. „Avem nevoie de un refugiu cum e teatrul, care ne face să râdem, care ne destinde.” Împărțindu-se între munca de la Teatrul Național și lumea ONG-ului său, Create.Act.Enjoy, Diana susține și rolul terapeutic al teatrului: „Aici nu mă refer neapărat la anumite spectacole, ci și la atelierele de teatru pe care le poți ține cu anumite grupuri de oameni și prin care teatrul își atinge și funcția asta terapeutică.”

Irinei Barbir i se pare în egală măsură de important ca publicul să se regăsească sau să nu se regăsească în ceea ce se întâmplă în teatru. În același timp, e conștientă că fiecare spectator descifrează diferit mesajul. „Indiferent de ce realitate ne dorim noi să livrăm, spectatorul va percepe propria realitate.” Cu toate acestea, crede actrița, crede în nevoia de a trăi o realitate personală, paralelă și în regăsirea în personaje. Publicul încearcă să-ți trăiască dramele, reușitele, bucuriile, eșecurile prin spectacole, prin actori, prin personaje.

Poate nu ne-am fi gândit, dar nu doar spectatorii găsesc la teatru o formă de escapism. Pentru Patricia Brad, spectacolul de teatru în care joacă reprezintă acele câteva ore în care nu se mai gândește la problemele ei. Actrița mărturisește că, în momentul în care începe spectacolul, nu mai simte nicio durere, nicio grijă din viața de zi cu zi. „Chiar dacă te dor măselele, chiar dacă ai migrene, pentru mine odată ce începe spectacolul nu mai am nimic. Pentru că eu nu mai sunt eu, cred că de asta.”

Și totuși, de ce mergem la teatru?

„Cred că arta în general ne dă o altă perspectivă, ne deschide un pic mintea, ne îmbogățește lumea. E ca o lentilă prin care poți să vezi lumea, începând din ziua în care ai văzut un spectacol, dacă te-a marcat. Altfel cred că e simplu: într-o oarecare măsură oamenii vin la teatru să se uite la ceva ce nu e viața lor, ce nu e neapărat viață, e o formă de viață scenică, dar nu e viața asta cotidiană nu simplă, dar banală, e o viață mărită cumva”, e de părere Cosmin Stănilă.

„Să vezi niște emoții, niște manifestări pe care le are omul, duse până la capăt și necenzurate, nelimitate”, completează Diana Ioana Licu. „Oamenii pot pleca de la teatru și să aibă sentimentul de eliberare.”

Face o pauză în care își face conturul ochiului cu albastru deschis și apoi spune cu un aer solemn:

„Sper”.

Și râde.

Cecilia Lucanu-Donat: „Oamenii au nevoie de o iluzie mai puternică decât cea în care sunt în fiecare zi.”
Diana Ioana Licu: „Sau de o realitate mai adevărată decât ce trăiesc zi de zi.”

Publicul văzut prin „găurica din cortină”, înainte de spectacol

Nu doar noi îi privim pe ei, ci și invers: actorii se mai uită prin cortină înainte de spectacol, printr-o deschizătură de unde se poate privi sala. Testează apele, cum s-ar spune, în timp ce au loc ultimele pregătiri, iar plasatoarea are grijă ca spectatorii să-și găsească locul. 

În teatru, publicul joacă și el un rol, unul chiar important. Publicul e cel care primind, dă energie înapoi actorilor. Totuși, deși importantă, reacția publicului nu trebuie să fie niciodată definitorie pentru ce face un actor pe scenă, spune Diana Buluga. „Dacă e comedie, te vei simți foarte ciudat dacă nu se râde, dar lucrurile astea nu trebuie să te destabilizeze. Tu mergi înainte în spectacol, ai construcția pe care știi că trebuie să o urmezi, iar dacă ea e dublată de reacțiile publicului te ajută foarte mult, e o energie pe care nu poți să o negi.” Diana e conștientă că „ceva ce place tuturor nu e în regulă” și apreciază părerile diferite în teatru, acesta fiind „o artă subiectivă, ca toate artele”.

Cu toate că de multe ori, ca spectatori, suntem reticenți și preferăm să fim consumatori pasivi, actorilor le place interacțiunea cu publicul, însă depinde și de tipul de spectacol. Diana amintește că sunt și spectacole unde nu e lumină pe public „și atunci, chiar dacă ți-ai dori să găsești o pereche de ochi, nu poți”.

Relația cu publicul se simte cel mai bine la studio, menționează Alexandra Tarce, pentru că în sala mare, atunci când sunt mulți oameni, dacă „par morți când vorbești cu ei, e imposibil să nu te afecteze”.

„E important să simți că (publicul) e cu tine. Simți de pe scenă că l-ai luat sau nu. Deși nu ar trebui să influențeze calitatea jocului actoricesc, uneori te influențează.”

Un spectacol o să decurgă bine dacă publicul reacționează mereu în aceleași locuri. Însă Adrian Cucu spune că publicul se formează după mulți ani, în care o echipă trebuie „să se închege bine”. 

„Nu prea poți să te iei după el, că e foarte diferit. Când tre’ să se râdă, se plânge, când trebuie să se plângă, se râde… Ne și încurcă uneori, cel puțin pe mine”, spune Adrian cu gândul la unii spectatori, râzând.

„Publicul are reacții, microreacții la multe lucruri – reacții care nu sunt evidente. E tricky cu râsul. Oamenii râd în multe feluri: nu numai când e amuzant, ci și când e amărui, râd, când sunt un pic speriați de anumite aspecte de stranietate, când e combinat cu comic… Efectul e de râs și când se zice ceva greșit pe scenă. Legat de spectacolul nostru, muchia e subțire. Cine râde că e de acord cu lucrurile care se spun, pe care noi le considerăm greșite și cine râde pentru că se identifică și ne susține – nu putem să știm. E un feedback foarte subțire sală-scenă, nu poți să decodifici foarte mult. Câteodată te uiți la oameni în sală și nu poți să-ți dai seama.”

În final, doar spectatorii pot decide dacă mesajul a fost transmis cu succes. Dar poate succesul se vede atunci când ne întoarcem mereu la teatru, să mai învățăm ceva, să mai râdem, să fim parte din poveste alături de actori.