În căutarea echilibrului. Cât de greu este să găsești un loc de muncă în România dacă ai o dizabilitate 

Alexandru* are 37 de ani, șapte clase și un handicap care i-a micșorat șansele de angajare. Acum are primul loc de muncă stabil și încearcă să trăiască din salariul minim pe economie.

În fiecare zi, Alexandru intră pe ușile atelierului de croitorie la 8 dimineața. Se așază la bancul de lucru. Apucă o foarfecă și întinde pe masa albă o bucată de banner negru, rămasă dintr-o campanie mai veche a unei companii de telefonie mobilă. Are de tăiat material pentru 29 de bean bags, comandați de o asociație, pentru un proiect cu elevii unei școli. Cu un creion trage linii drepte, întrerupte de un tremurat al mâinii. Taie materialul în bucăți de 25, 43 și 45 de centimetri, din care va construi un bean bag, care va fi umplut apoi cu bile de poliester. 

Alexandru are 37 de ani și aproape trei pe cartea de muncă. Un an și două luni doar la Remesh, unul dintre atelierele asociației Ateliere Fără Frontiere (AFF), un ONG care ajută persoanele din medii vulnerabile să își găsească un loc de muncă. Înainte, a lucrat aproape 15 ani pe șantier, ca zugrav sau tâmplar, dar niciodată cu contract de muncă. 

A început să muncească de la 14 ani, curățând mașinile vecinilor de zăpadă, ca să aibă bani de țigări și de jocuri pe calculator. În Crângași, într-o încăpere de 150 de metri pătrați cu vreo 50 de calculatoare, plătea șase lei pe oră și stătea toată noaptea să se joace Need for Speed, Red Alert sau Counter Strike. La un moment dat, s-a angajat ca tâmplar. A încercat să își ia un calculator în rate și așa a aflat că nu avea contract de muncă. Semnase ceva la angajare, dar nu figura nicăieri ca angajat.

Vrem să putem investiga în profunzime evenimentele care afectează viața de zi cu zi a românilor. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

A aflat de AFF în martie anul trecut, de la Direcția de Asistență Socială Sector 1, unde din 2017 figura printre persoanele cu dizabilități, pentru o hemipareză pe partea dreaptă, care i-a scăzut mobilitatea în jumătate de corp. Are probleme de echilibru și nu poate sta mult în picioare, e atent în spații înguste și nu reușește să scrie pentru că pixul îi alunecă pe foaie. 

Hemipareza a venit după ce, în luna august a aceluiași an, a fost lovit de o mașină. După 21 de zile de comă, s-a trezit fără echilibru și dependent de îngrijirea mamei. A fost încadrat în gradul III de handicap – grad mediu. Timp de patru ani și jumătate, s-a întreținut din pensia mamei și o indemnizație de handicap lunară de 34 de lei, care a început apoi să crească treptat: 38, 52, 64 și, în prezent, 72 de lei. 

În România există aproximativ 900.000 de persoane adulte cu handicap. Potrivit Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități, aproximativ 400.000 sunt apte de muncă, dar dintre acestea, doar 11% sunt angajate.

Alexandru este unul dintre cei 18 angajați ai asociației AFF înscriși în programul de inserție socio-profesională, la finalul căruia au posibilitatea să își găsească un loc de muncă. Vine aici de un an și două luni. „Când am fost angajat, de dragul că sunt angajat, n-am dormit toată noaptea”, povestește el.  

Rutina zilnică începe la 7:45 dimineața, când Alexandru se schimbă în salopeta bleumarin. După ce se semnează în caietul de prezență, toți angajații se adună în sala de mese. Alături de Alexandru mai sunt mame singure, persoane care stau în adăposturi, foști deținuți sau oameni care încearcă să scape de dependența de alcool sau de droguri.

După prezență, cu toții fac un test de alcoolemie, suflând într-o fiolă. Dacă totul este în regulă, șefii de echipă împart sarcinile. Când cineva pică testul, este trimis acasă. S-a întâmplat doar o dată de când Alexandru e aici.

Prima pauză e la 10. Cele 15 minute îi ajung lui Alexandru cât să iasă afară și să fumeze două țigări. Se întoarce la masa de lucru, își pune brâul peste salopetă și continuă să taie. 

La trei metri în spatele lui, lucrează Ioana, o femeie de 49 de ani, hipoacuzică. Ioana aude puțin din zgomotul mașinilor de cusut, dar gesticulează către teancul de borsete pe care le mai are de lucrat. În stânga ei e Anastasia, o tânără din Ucraina care abia se zărește după mormanul de bean bags, sacoșe și borsete de pe masa de croit. 

AFF este o organizație non-profit românească, înființată în 2008. Prin intermediul celor patru ateliere – Remesh, Educlick, Logietic, Ferma bio&co – asociația integrează pe piața muncii persoane din categorii vulnerabile, precum persoane cu dizabilități, mame singure, adulți fără studii sau fără experiență pe piața muncii. La Remesh, fac produse din bannere publicitare. La Educlick, colectează deșeuri electronice, le recondiționează și le donează școlilor din zone rurale. La Logietic, împachetează și ambalează produsele sustenabile. La Ferma bio&co din Dâmbovița, cultivă legume și le distribuie săptămânal în București. 

Remesh, atelierul unde Alexandru lucrează, este singurul atelier al AFF cu statut de Unitate Protejată Autorizată (UPA). Adică numărul angajaților cu dizabilități reprezintă cel puțin o treime din numărul total al angajaților. Potrivit Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități, în România există 363 de unități protejate autorizate în care lucrează 1.572 de persoane cu handicap. Dintre aceste unități, 80 sunt în București și 18 în Ilfov.

Masa de prânz de la 12 este asigurată de asociație. Claudia Bob, șefa de echipă din atelierul Remesh, face din nou prezența și notează în dreptul fiecăruia ce alege din meniul de astăzi: ciorbă de fasole sau fasole cu cârnați. Deschide Google Translate și traduce meniul de astăzi în ucraineană pentru Anastasia.

Claudia are 46 de ani și lucrează de trei ani și jumătate ca șefă de echipă pentru angajații din atelier. Îi coordonează, îi întreabă dacă au nevoie de ajutor, le explică sarcinile și se asigură că nu există conflicte între ei.

„Fiecare om este diferit, are probleme diferite și atunci trebuie să-l iau pas cu pas”, spune ea. Înainte de AFF a fost coordonator de producție într-o fabrică de confecții. La Remesh, cea mai mare provocare a fost să se obișnuiască cu noul material de lucru: bannere și mesh-uri publicitare.

Atelierul promovează economia circulară, adică transformarea lor în produse promoționale: „E inspirată de natură și rămâne aproape de natură”, spune Alexandru Laibăr, director executiv al Coaliției pentru Economie Circulară, o asociație care promovează importanța sustenabilității în afaceri. De fapt, spune Laibăr, am făcut economie circulară dintotdeauna: bunica îți tricota un pulover din lână, îl purtai un an sau doi și la un moment dat creșteai. Nu aruncai puloverul, îl dădeai înapoi bunicii, care îl desfăcea și îți făcea un pulover ca nou. Așa funcționează economia circulară: folosim, refolosim, reparăm și, în final, reciclăm. În România, media de circularitate a economiei este de 1,4%, în timp ce media europeană este de 11,8%. Uniunea Europeană își propune ca, până în 2050, să ajungem la o economie complet circulară.

Pauza de masă se termină la 12:30. În atelier, patru mașini de cusut sunt în partea stângă, trei în dreapta. Bucăți de banner sunt împrăștiate pe jos, pe mese, pe scaune. Traiste, sacoșe, ghiozdane, penare, bean bags, huse pentru laptopuri, portofele sau borsete sunt agățate în cuier ori depozitate în cutii. Produsele costă între 20 de lei – un mărțișor și 350 de lei – o geantă pentru laptop. De obicei, sunt comandate de pe site de persoane fizice sau de partenerii asociației: companii sau asociații.

Pe jos e praf, iar în aer se simte miros de plastic. În atelier se aud doar mașinile de cusut. Doamna Jeni strănută în celălalt capăt al atelierului:

–       Fac chef, spune femeia, care a trecut prin patru operații pe inimă.

–       Cu lăutari, nu? îi răspunde Alexandru.

–       Fără lăutari nu se poate.

Alexandru a aflat de AFF pentru că asociația colaborează cu peste 40 de organizații și instituții din București și Ilfov, care oferă sprijin persoanelor vulnerabile. Organizațiile și instituțiile fac o cerere către AFF prin care cer evaluarea persoanelor pentru procesul de inserție. Apoi urmează două interviuri: unul în care se asigură că este apt de muncă și se uită la dorința de schimbare, iar în al doilea decid: salariul, programul de lucru și responsabilitățile care vin odată cu un loc de muncă (respectarea programului, relaționarea cu colegii).

La finalul procesului de inserție, 50% dintre cei care ajung la AFF au un loc de muncă. În cei 15 ani de activitate, asociația a sprijinit peste 250 de persoane din medii vulnerabile să își găsească un loc de muncă. 

Gema Cobzariu, consilier de inserție la AFF, lucrează de șapte ani cu beneficiarii procesului de inserție. Cel mai greu îi este atunci când simte că oamenii nu au dorință de schimbare.

„E greu când spun una și fac alta. Te bazezi pe ceva ce ai discutat și nu fac nimic. O iei de fiecare dată de la capăt. Alexandru a avut probleme de relaționare”, spune ea. „Nu pare, dar nu ar accepta pe oricine. La el, viața este alb și negru. Adică merită sau nu merită”.

Cu toate acestea, crede că Alexandru va fi un caz de succes. Este muncitor și își dorește să evolueze.

Marțea, Alexandru pleacă mai devreme de la muncă, pentru a ajunge la școală. E în clasa a VII-a, la A doua șansă, un program al Ministerului Educației. Aici, cei care nu au reușit să își termine studiile au șansa să le recupereze. 

Când avea patru ani, a plecat împreună cu familia în Germania, „pentru o viață mai bună”. S-au întors patru ani mai târziu, când Alexandru avea opt ani și tot atunci a început clasa întâi. A repetat clasa a doua și într-a patra a renunțat de tot. Nu îi plăcea la școală pentru că, la 14 ani, era cel mai mare din clasă și a fost pus în ultima bancă. 

Alexandru spune că și acum s-ar întoarce să lucreze la negru, pentru că se plătește mai bine. Sănătatea însă nu îi permite. „Sunt o persoană normală, doar că nu am echilibru, e mai greu cu mersul pe stradă, în spații înguste trebuie să mă țin, să nu mă împiedic.”

În cei șase ani de la accident nu a avut prea mult timp de recuperări, în afară de câteva ședințe în spital și alte câteva la un centru. Ședințele costau 380 de lei pe lună și nu erau compensate de stat. „Nu mi-am permis, că nu lucram”. Acum locul de muncă îi oferă ocazia să-și recapete echilibrul.

Astăzi este zi de salariu. Alexandru câștigă lunar cu 26 de lei peste salariul minim net din România. Adică 1.924 de lei, care îl fac să simtă că are o siguranță: „Am început să plătesc și eu dările la casă”.

Însă banii nu îi ajung mereu. Locuiește în Giulești, în aceeași curte cu mama și încă doi frați, fiecare în casa lui. Tatăl lui a murit când Alexandru avea 16 ani. Luna aceasta, mama i-a plătit utilitățile, așa că 660 de lei din salariu acoperă datoria către ea. Spune că salariul îi ajunge deseori doar pentru țigări și cafea: două pachete de țigări pe zi și șase sau șapte cafele.

De cele mai multe ori, mănâncă la mama – „Dacă n-ar fi mama, aș fi în pom și pomul în aer” –, iar atunci când rămâne fără bani, se împrumută de la ea sau de la frați: „Este un venit pe lună cu care mă pot asigura. Pot să mă împrumut de la tine de 200 de lei, cu speranța că atunci când iau salariul pot să ți-i dau”. Crede că ar avea nevoie de măcar 3.000 de lei pe lună ca să se descurce.

Gema spune că în ședințele bilunare de consiliere încearcă să le explice oamenilor cum să-și organizeze bugetul, însă asta e tot ce poate să facă. Chiar dacă AFF și-ar permite să plătească mai mult, nu ar face-o. „Trebuie să fii realist. Îți dai seama că nu au competențe care pe piața muncii să le aducă mai mult decât un salariu minim pe economie.”

AFF, spune Gema, și-ar dori ca statul să ofere servicii integrate pentru oameni: centrele din care vin să le asigure locuință, hrană, servicii medicale, iar ei să intervină doar pe partea de inserție pe piața muncii. 

Pe 1 martie, Alexandru și-a cumpărat primul lui calculator în rate. Un calculator de 7.400 de lei, pentru care plătește o rată lunară de 350 de lei. Când ajunge seara acasă, se joacă Lara Croft: Tomb Raider, Resident Evil sau Call of Duty.

La sfârșitul zilei, toată echipa muncește să termine treaba: Alexandru taie bannere, Claudia și Ioana asamblează cele trei piese ale borsetei – semicercurile din banner, fermoarele și bretelele cu catarama – iar Manuel taie ațele borsetelor care sunt în plus. 

La 16:30, papiotele cu ață nu se mai învârt pe stative. Fiecare își curăță bancul de lucru. Becurile mașinilor de cusut se sting. Alexandru ia o mătură și adună resturile de banner. Își dă jos salopeta, schimbă bocancii negri cu adidașii de plasă și pleacă acasă.

*Notă: Numele personajului a fost schimbat pentru a-i proteja identitatea.