Imago

Recent tradusă la Humanitas cu Imago (de către Gabriela Russo), Ludmila Ulițkaia este una dintre cele mai interesante voci ale literaturii ruse contemporane, cu care întreține un dialog explicit. De pildă, ultimul roman conține o mulțime de referințe textuale la tradiția marii literaturi de limbă rusă.

Dostoievski este prezent mai ales în spirit, în trimiterile la Demonii prezentului, dar și la definirea unei iluzii care i-a fascinat pe occidentali sub numele de „sufletul slav”:

„Blând și neînfricat, irațional și pătimaș, cu o notă de nebunie sublimă și de cruzime capabilă de orice sacrificiu”.

Tolstoi completează fresca istorică, Pasternak și Bulgakov apar cu negocierile dintre individ și putere. Nabokov e prezent cu relația lui duală cu literatura din care a plecat, iar cărțile în samizdat ale lui Erofeev sau Soljenițîn sunt prezențe care afectează destinul eroilor Ludmilei Ulițkaia:

„Cât de multe versuri, Dumnezeule! Cât de multe! Niciodată Rusia n-a cunoscut asemenea vremuri, nici înainte, nici după… Versurile umpleau spațiul gol, lipsit de aer, ele însele deveneau aer. Era, poate, un aer «șterpelit», după cum spunea poetul Mandelștam.

Cea mai înaltă recunoaștere pentru un poet nu era Premiul Nobel, ci foile acelea foșnitoare, scrise la mașină sau de mână, cu un scris greu de descifrat, cu greșeli de mână și de tipar: Țvetaeva, Ahmatova, Mandelștam, Pasternak, Soljenițîn și, ca să-ncheiem, Brodski”.

N-ar trebui să înțelegeți de aici că Imago ar conține proză livrescă, deși lumea din roman este foarte dependentă de literatură și de cuvântul scris. Dimpotrivă, căutările din carte își câștigă relevanța dincolo de literatură, dincolo de discurs, dincolo de ceea ce se poate spune.

O cheie de lectură se află chiar în titlul traducerii (în original, cartea poartă titlul unuia dintre capitole, Cortul verde): imago denumește etapa maturizării biologice și fiziologice a insectelor, dar aici capătă sens moral.

A doua cheie de lectură precizează aspectul moral al maturizării, aflându-se în mottoul romanului, decupat dintr-o scrisoare a lui Pasternak:

„Nu vă consolați cu gândul că vremurile sunt nedrepte. Nedreptatea lor morală nu ne face pe noi mai drepți”.

Care este relația de dependență între responsabilitatea colectivă și responsabilitatea individuală? Până unde devine scuzabil compromisul individual într-o lume plină de constrângeri? Cum ne răscumpărăm părinții sau copiii căzuți în capcana colaborării cu un sistem totalitarist?

Dar și: ce anume face marea literatură? Ajunge să scrii despre marile dezastre și despre sisteme represive pentru a deveni un bun scriitor? Sunt tot atâtea întrebări pe care proza Ludmilei Ulițkaia le ridică fără să le transforme în teză.

Există două grupuri de personaje care leagă între ele poveștile cărții: patru băieți, prieteni din copilărie, și trei fete, colege de școală. Se cunosc în preajma morții lui Stalin, iar anumite fire narative înaintează până spre sfârșitul mileniului.

În construcție, Ulițkaia aplică o tehnică narativă foarte actuală: nu numai că vedem perspectivele mai multor personaje asupra aceluiași desfășurător al acțiunii, dar fiecare perspectivă are alte limite de timp și spațiu, ca și altă selecție de accente.

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Această tehnică a „istoriilor intersectate” dă impresia de lume complexă, fără să asume un singur adevăr, dar și fără să respingă orice idee de responsabilitate naratorială.

Marea melancolie a scrisului Ludmilei Ulițkaia, luciditatea adesea tăioasă – dar întreruptă de o foarte autentică duioșie față de slăbiciunile omului real – vin din Gogol.

Aș citi romanul și ca pe o rescriere a neterminatului Suflete moarte, fără ca acest lucru să știrbească în vreun fel originalitatea dincolo de orice îndoială a scriitoarei.

După Gogol, Ulițkaia pune din nou în discuție limitele omenescului (înțeles ca slăbiciune), dar și ale umanității (înțeleasă ca putere). Intrate pe mâna unei foarte bune romanciere de frază, dar și de construcție, aceste problematizări coagulează o lectură tulburătoare, un roman minunat, care nu se citește o singură dată.