I’m Thinking of Ending Things: Excesiv, egotist

Deși are îndoieli serioase în ceea ce privește relația cu proaspătul ei iubit, Jake (Jesse Plemons), o tânără femeie (Jessie Buckley) acceptă invitația acestuia de a petrece o seară la ferma în care locuiesc părinții lui (interpretați de Toni Collette și David Thewlis) și în care el a copilărit. Pe drum, femeia își pune tot felul de întrebări, chestionează tot ce știe despre prietenul ei, despre lume și despre ea. Își sapă adânc prin propriile regrete, întorcând pe toate părțile fragilitatea care pare să o caracterizeze – cel puțin o bucată din drum.

Cel mai nou film al regizorului-scenarist (sau, mai bine spus, al scenaristului devenit regizor) Charlie Kaufman e compus dintr-o serie de realități care mai de care mai intenționat de deformate. Cele două personaje par staționare, în vreme ce timpul trece efectiv pe lângă ei. Din această poziție, filmul ne oferă cel puțin două chei de interpretare din care putem, treptat, să încercăm să construim un sens al celor întâmplate pe ecran – unul din perspectiva lui Jake, celălalt din perspectiva unui bătrân om de serviciu dintr-un liceu.

Încălceala asta cu care ne provoacă Kaufman înaintează cu ajutorul unor serii de indicii (întrebări precum cine?, ce?, cum?, în ce fel? și mai ales de ce? își găsesc oareșce răspunsuri până la finele metrajului). Aceste indicii sunt plasate într-un cadru dialogal în care se vorbește despre filozofie, pictură, fotografie, cinema, poezie, scriitori, eseuri – în fine, ei sunt încontinuu absorbiți de polemici care leagă discuții culturale. Kaufman încearcă să simplifice pe cât de mult poate acest șir de dialoguri, dar nu atât de mult încît ele să nu distragă atenția de la ceea ce ar trebui să urmărim de fapt.

Filmul îngreunează și mai mult acest proces de înțelegere imediată. Felul în care se raportează unul la celalalt e mereu unul schimbător, la fel cum și cei doi (dar și pe rând) se raportează la părinții lui Jake. Și, ca și cum mintea nu ți-ar fi complet spulberată de nedumeriri, filmul tranzitează o suită de momente bizare care mai și cochetează cu horrorul. La un moment dat, ea privește zăpăcită în jur, în casa în care brusc nu se mai află nimeni, aude vocea unui Jake de negăsit și observă îngrozită lungul șir de trepte care coboară spre pivniță.

Sau cina îmbelșugată de pe masă, din care nimeni nu se atinge, părinții lui Jake au comportamente ciudate, în timp ce el manifestă semne clare de îngrijorare din motive pe care nu le înțelegem – la care nu avem acces momentan, în orice caz. Schimbările periodice de vârstă ale parinților (până când lucrurile încep să se limpezească parțial) accentuează și mai mult această tendință, la fel și scena din hambar cu mieii morți de frig, îngropați parțial în zăpadă.

Știm deja, din munca lui anterioară, că Charlie Kaufman obișnuiește să foreze adânc în mintea umană. E o preocupare mai veche de-a lui. Dar nivelul la care el combină toate aceste elemente trunchiate care alcătuiesc doar un relativ sens al poveștii, derapează și într-un suprarealism practicat mult mai eficient de alți contemporani.

De exemplu, popasul pe care Jake și prietena lui îl fac, în mijlocul unei ninsori abundente, la un chioșc de înghețată unde vânzătoarele arată și se comportă ciudat, porcul animat din care se scurg viermi (unul care acoperă partea de jos a trupului gol al bătrânului om de serviciu), numărul de dans de pe holul liceului (unul de natură pur simbolică, al războiului purtat de Jake cu el însuși) etc. – sunt mai puțin sinistre decât probabil că și-ar fi dorit.

Însă Kaufman, în tot acest discurs narativ amețitor, reușește cumva să capteze atenția. Și nu neapărat prin curiozitatea pe care o stârnește, aceea de a pune cap la cap bucăți de scene și secvențe care favorizează twist-uri „inteligente”, ci prin însăși desfășurarea lor singulară. E ajutat și de femeia fără nume, sau al cărui nume se tot schimbă, interpretată remarcabil de Jessie Buckley.

Ceea ce rămâne însă frustrant la I’m Thinking… e gama largă de interpretări propuse – nu toate duse până la bun sfârșit, în orice caz. Nu există un final clar, care să facă curățenie în amalgamul ăsta de frânturi de poveste amestecată ca un pachet de cărți de joc. Personal, ador filmele care mă solicită, atâta vreme cât ele nu devin un exercițiu narcisist despre memorie, identitate, natura provizorie a existenței și impactul lor asupra unor personaje care se află într-o continuă contradicție. Nu e un sentiment foarte plăcut să asiști la așa ceva (și nu e vorba aici de o confortabilitate asumată), e o extensie a unor mofturi intelectuale, un traseu impiedicat al egotismului.

Găsesc că e aproape inutil de precizat că Charlie Kaufman e un mai bun scenarist decât regizor. Eliberat acum de constrângerile unor mai vechi colaborări, Kaufman pare încrezător că-și poate regiza și singur filmele. Se aruncă, astfel, într-un puț de pe fundul căruia abia se mai vede lumina. Să sperăm doar că o va și regăsi.

Într-una dintre discuțiile pe care cei doi le dezvoltă în mașină, Ea face o analiză a filmului lui John Cassavetes, A Woman Under the Influence. E de părere că nimic din ceea ce face Mabel (interpretată de Gena Rowlands) nu e memorabil, pentru că o face în exces. Trecând doar prin grila acestei interpretări, cam asta s-ar putea lesne spune și despre I’m Thinking of Ending Things.

Filmul e disponibil pe Netflix.