Harkiv atunci, Harkiv acum

Imaginează-ți că orașul unde locuiești, unde ai crescut, sau orașul care te-a adoptat până când ai ajuns să-i cunoști intim străzile și secretele, dispare peste noapte. Imaginează-ți că dintr-odată încep să vuiască sirenele de război, să cadă bombele și că, după ce se va termina totul, locurile dragi ție nu vor mai fi niciodată așa cum le-ai știut.

Harkiv, Mariupol și Nicolaev sunt orașele bombardate constant, de la începutul invaziei în Ucraina. Harkiv a fost chiar prima capitală a Republici Sovietice Socialiste Ucraina, între 1920 și 1934, iar azi este al doilea oraș ca mărime al țării. Zilele astea, orașul retrăiește ororile prin care a trecut în anii 40.

Pentru cei de atunci, dar și pentru generațiile de acum, șocul este același. O spun, la PressOne, Nicu Podariu și Natalia Neskorod. Sunt din două generații diferite, dar amândoi au trecut, la mai bine de 70 de ani distanță, prin aceeași dramă: aceea de a-și vedea orașul distrus sistematic. 

Pentru amândoi, viața se va împărți, dintotdeauna, în două, înainte și după. Viața așa cum o știau s-a schimbat pentru totdeauna. Harkiv va renaște și acum, așa cum a renăscut și după Al Doilea Război Mondial, dar până atunci, sute de mii de oameni îi trăiesc distrugerea. 

Student într-un oraș în ruine

Nicu Podariu e genul de om care sparge orice stereotip nefast despre bătrânețe. Are 92 ani, locuiește în Iași și și-a menținut, printr-un secret pe care nu-l cunoaște nimeni din jurul lui, privirea și mintea ageră. Știe cu precizie că a lucrat 61 de ani, zece luni și șapte zile la Ocolul Silvic din Iași. Eram în apartamentul lui de lângă Piața Unirii când mi-a povestit pentru prima dată că, înainte de asta, și-a făcut studiile în Harkivul ruinat după Al Doilea Război Mondial.

Două luni mai târziu, văd imagini din același Harkiv, iarăși în ruine.

Suntem în toamna anului 1950. Abia ieșit din liceu, Nicu Podariu voia studieze silvicultură. A fost admis la Institutul de Silvicultură din Câmpulung Moldovenesc, însă părinților lui, agricultori, le era dificil să-l susțină financiar, pe lângă ceilalți șase frați mai mici. Din primul semestru, Nicu a început să meargă la cărat vagoane de cărbune, ca să mai facă niște bani.

În acea perioadă, studenții români puteau pleca la studii în alte țări, bineînțeles tot sovietice. Un fel de Erasmus, dar pe toți anii de facultate și pe banii Statului. Nicu a realizat că dacă ar pleca, ar fi mai simplu și pentru el și pentru părinții lui. Așa că a aplicat. 

Ne-au adunat, fără întrebări, pe grupe şi ne-au dirijat. Către Moscova, Leningrad, Harkiv, Kiev.

Şi voi n-aţi avut niciun cuvânt de spus în legătură cu alegerea asta?

Ba da, după preferință. Eu am ales să fie mai aproape de Botoșani. Harkiv era cel mai apropiat oraș care avea facultatea care mă interesa. Și fiecare ne-am prezentat acolo unde am ales.

Era prima dată când ieșea din țară. Încă are biletul de tren, la fel și carnetul de student de la Institutul Agricol Dokuchaev din Harkiv. 

În prealabil, am făcut vreo două-trei luni de pregătire. Ca să putem vorbi și pe rusește, și pe franțuzește, puțin și pe nemțește. Eu cel mai ușor în franceză mă descurcam. Rusa am învățat-o în trei luni înainte de a pleca, în București.

Cum era orașul când ați ajuns?

Dărâmat complet. Nimic nu era normal, nicio clădire. Multe complet dărâmate, câteva cu geamurile sau zidurile sparte.

 La fel era și facultatea?

O mai refăcuseră, dar au rămas urme groaznice. Iar urmele… erau și de la armata română. Așa a fost dirijată, să lucreze ca la război. Și așa au făcut.

Harkiv, unul din cele mai importante centre culturale ale Ucrainei 

Cât timp a fost prima capitală a Republici Sovietice Socialiste Ucraina, între 1920 și 1934, Harkivul a avut parte de o dezvoltare solidă, economică și mai ales culturală. 

Liderii sovietici au sprijinit inițial dezvoltarea artei și a literaturii în oraș, doar pentru ca această generație de intelectuali și creatori ucraineni să moară în timpul epurărilor din anii 1930. Holodomorul, Marea Foamete din 1932-1933, cauzată de politicile sovietice în domeniul agriculturii și redistribuirii, a adus și mai multă suferință în oraș. 

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Harkiv a fost un punct de interes pentru Germania nazistă și scena a patru bătălii majore. În cele 21 de luni de ocupație, la fel ca în multe orașe sovietice, autoritățile locale din Harkiv au colaborat cu naziștii. Din decembrie 1941 până în ianuarie 1942, mii de evrei din Harkiv au fost împușcați sau gazați. Orașul a fost cucerit, pierdut, recucerit de armatele naziste în mai multe rânduri, pentru a fi în final eliberat de Armata Roșie pe 23 august 1943. 

Însă până în acest punct, după ani de distrugere, foamete și teroare, din ceea ce era „centrul mondial al culturii ucrainene” nu a mai rămas mare lucru. 200 de mii de metri pătrați de spații de locuit fuseseră distruși, de la locuințele civililor și până la fabricile și uzinele din oraș. 

Din 900 de mii de locuitori câți erau înainte de război rămăseseră doar 200 de oameni, potrivit datelor puse la dispoziție de administrația locală din Harkiv. Însă marile distrugeri din timpul Războiului au făcut posibilă reconstruirea Harkivului contemporan. 

Nicu Podariu a prins, ca student, exact această perioadă de regenerare a orașului. 

Cinci ani am stat în total. O plăcere. Am mers și la spectacole de teatru, balet. La un moment dat s-a deschis și un cinematograf. S-au refăcut pe parcurs toate.

Cum i-ați perceput pe oamenii de acolo?

Erau răvășiți. În primul rând, fete și femei abuzate și distruse. Și cei care au mai rămas din armată trebuiau să facă toată munca. Nu ne-au pus pe noi, așa cum credeam. Aveam impresia că ori ne împușcă pe toți, ori ne pun la muncă. S-au purtat cu noi normal, ca oamenii.

Erau vreo 20 de studenți în grupă, și fete și băieți. Polonezi, unguri, români, ucraineni și ruși. Se înțelegeau în rusă, în rusă făceau și cursurile. Când aveau vacanță, plecau împreună în excursii, pe unde puteau.

Am fost și la Moscova și la Leningrad. La Vladivostok nu am mai ajuns.

În acei cinci ani, Nicu Podariu a învățat bazele meseriei de inginer silvic, pe care urma să o practice multe decenii după, până la pensionare, la Iași. În aceeași perioadă, Harkivul își reconstruia, aproape de la zero, bazele materiale și spirituale pentru a redeveni un centru economic și cultural puternic. Când a plecat, în vara anului 1955, Nicu Podariu a lăsat în urmă un oraș care își recăpătase parțial, normalitatea, dar care purta încă urmele suferinței.

L-am mai vizitat pe urmă, zece ani mai târziu. Alta era treaba.

Harkivul renăscut

Aproape 70 de ani mai târziu, Harkiv arată cu totul altfel: un oraș cu străzi largi, blocuri de apartamente mari, clădiri administrative și birouri impunătoare, clădiri industriale. Un oraș cu o putere economică bine dezvoltată, un nod de transport cu conexiuni către Donbas, Crimeea, Caucaz și porturile Mării Negre, Azov și Baltice. Harkiv și-a menținut statutul de centru cultural, având șase teatre și nenumărate trupe de amatori, săli de concerte, biblioteci și muzee. Muzee în care sunt expuse opere atât ale artiștilor ucraineni, cât și ruși. Dintr-o populație de aproximativ 1.5 milioane de locuitori, aproape 200.000 sunt studenți, înscriși în cele peste 50 de facultăți din Harkiv.

Natalia Neskorod s-a mutat în Harkiv în 2013. A plecat din Makeevka, orașul său natal din regiunea Donețk, pentru a studia la cea mai bună facultate de drept din țară, Yaroslav Mudryi. Harkiv a devenit orașul ei de suflet. Acolo și-a construit o carieră de avocat și și-a deschis propria ei sală de aerobic. 

Acum o lună, Natalia și-a lăsat în urmă toată viața din Harkiv. A ajuns în Cluj. 

Vorbește la prezent despre oraș, așa cum i-aș povesti eu cuiva despre viața mea în București. Pentru Natalia, Harkiv e acasă și va rămâne acasă mult timp de acum încolo. 

Îmi place foarte mult sala unde mă antrenez și cafeneaua de lângă ea. Acesta este locul de unde îmi iau puterea și inspirația. În cea mai mare parte a timpului mă aflu la birou, dar seara și în weekend îmi place foarte mult să mă plimb prin oraș: pe străzile centrale, cum ar fi Sumskaya, să trec prin parcul Shevchenko, să fac o plimbare pe malul râului sau în parcul Gorki. Peste tot există restaurante și cafenele simpatice, multe dintre ele au propria aromă specifică și poți alege locul potrivit în funcție de starea ta de spirit. Iarna avem un loc unde se schiază și se face snowboard, îi spunem Harkiv Elveția.

Însă de pe 24 februarie, Harkivul a devenit din nou, la mai puțin de un secol distanță, un oraș care suferă. Ironia sumbră e că cei care îl distrug acum folosesc ca pretext exact motivul pe care înaintașii lor l-au avut în Al Doilea Război Mondial. Diferența e că acum, salvarea de naziști nu mai are niciun fundament real.

În primele zile de război, rușii au bombardat enorma Piață a Libertății, unde mii de studenți cum era și Natalia, își petreceau timpul până de curând. După ce s-a trezit câteva zile la rând la 5 dimineața din cauza sirenelor, ea a decis că e momentul să părăsească orașul pe care a ajuns să-l iubească.

Am luat decizia în 5 minute. Până de curând, nici nu mă gândeam să plec din Harkiv. Drumul a fost foarte dificil. Nu știam unde să merg. Într-o noapte am rămas pur și simplu singură la o benzinărie într-un oraș străin în timpul restricțiilor de noapte. Am reușit să mă urc într-un tren de evacuare fără să știu exact unde ajung, doar că merg spre graniță.

Natalia a ajuns în siguranță în Cluj, apoi, a plecat mai departe spre Olanda, unde și-a regăsit prietenii.

Dacă nu ar fi fost un număr atât de mare de oameni buni care m-au ajutat, nu știu unde aș fi fost acum și ce s-ar fi întâmplat cu mine. Există atât de multă bunătate și iubire în lume! România are oameni foarte drăguți și săritori!

Cu 70 de ani în urmă, Nicu Podariu ajungea într-un Harkiv distrus de război, care abia începea să se recupereze. Acum, Natalia a fost nevoită să părăsească același Harkiv, reconstruit și încă odată distrus. 

Nicu spune că a rămas marcat de faptul că ucrainenii din Harkiv l-au tratat pe el, ca român, omenește, după ce alți români contribuiseră la suferința lor cu doar câțiva ani în urmă. 

Natalia îmi spune că nu știe cum s-ar fi descurcat fără toți oamenii săritori care au ajutat-o, aici în România. 

Atunci când istoria se repetă, iar orașele pe care le iubim se ridică din ruine numai ca apoi să fie distruse din nou, tot ce ne rămâne e încrederea în umanitatea din fiecare din noi. Iar atunci când ea moare într-un colț de lume, trebuie să ne asigurăm că renaște în altul.

Mai multe fotografii cu Harkiv în timpul ocupației germane pe rarehistoricalphotos.com