Ghiță Mureșan, după 30 de ani în baschet: "Nu sunt flămând după popularitate"

Plecat din Tritenii de Jos, un sat de lângă Câmpia Turzii unde oamenii încă își usucă tutunul pe garduri, Ghiță Mureșan a ajuns una dintre figurile inconfundabile ale NBA.

După 30 de ani de când a fost descoperit, Big Ghiță și-a rememorat cariera pentru PressOne și a vorbit și despre bucuria sa de tată. Pentru că ambii săi fii calcă, și la propriu, și la figurat, pe urmele sale.

Ghiță Mureșan și fiii săi.

*

Viața singurului român care a jucat până acum în campionatul american de baschet profesionist s-a schimbat radical când el avea 15 ani.

„Venise la Cluj, la un control stomatologic, unde l-a întâlnit pe radiologul Gigi Isofache. Acesta era și arbitru de baschet și m-a sunat imediat. Am dat peste un adolescent de 2 metri și 7 centimetri, iar primul gând a fost că băiatul ăsta trebuie să aibă o șansă să joace baschet. Ne-am dus la o cofetărie. L-am întrebat câte prăjituri vrea. Câte îmi dați, a venit răspunsul. La primul antrenament mi-am dat seama că am pe mână un diamant neșlefuit. Și nu m-am înșelat”, își amintește Voicu Moldovan, fost antrenor al naționalei de juniori și cel care i-a învățat baschet, printre alții, pe Horea Rotaru, Flavius Lăpuște, Dorin Pintea și Mihai Silvășan.

Ghiță s-a mutat la Cluj în 1986 – povestește Moldovan -, cu o comandă specială, numărul 54, pentru șefa de creație de la fabrica de încălțăminte Clujana, pe care o chema… Mureșan.

Drumul început atunci l-a dus, în anii ’90, în elita baschetului mondial, unde avea să se dueleze cu Michael Jordan, Patrick Ewing, Karl Malone sau Hakeem Olajuwon.

Ghiță Mureșan (primul din dreapta în rândul de sus), la începuturile sale în baschet

*

Dacă încerci să stabilești un contact vizual cu Big Ghiță (2,31 metri), riști să te alegi cu un torticolis. Ajuns la 44 de ani, el vine rar în România; o face doar pentru o tabără de baschet de care puștii din Cluj se bucură vară de vară.

Sfaturi de nutriție pe TikTok. Doctorii-vedetă care-ți spun ce să mănânci și când să nu mănânci, pentru a evita cancerul

PressOne a analizat conținutul mai multor influenceri-doctori a căror popularitate a explodat în pandemie și care îmbină sfaturile generale despre nutriție cu cele despre mișcare, slăbit, psihologie și chiar relații intime. Deși uneori util, este un conținut care poate face rău atunci când anumite diete, obiceiuri alimentare sau suplimente sunt prezentate ca soluții minune pentru probleme grave de sănătate.

Apostolii slăbitului. Cine sunt și cum își fac banii doctorii care dau sfaturi despre nutriție, deși nu au specializare în domeniu

PressOne a analizat conținutul mai multor influenceri-doctori fără competențe în nutriție care dau sfaturi despre alimentație, mișcare și slăbit. Doi dintre ei, Doctor Cezar și Doctor Mihail, reprezintă fețe diferite ale aceluiași fenomen: nutri-influencereala. Unul e anti-sistem și senzaționalist în exprimare, celălalt e precaut și atent la cultivarea unei imagini de doctor respectabil. 

Interviul a început cu un avertisment: „Știi care e problema mea cu ziariștii din țară? Nu sunt fair-play. Din acest motiv am o reținere, iar răspunsurile mele vor fi scurte și la obiect”.

– De ce organizezi în fiecare vară cursuri de baschet pentru copii?

– E bine să te întorci, să dai ceva înapoi locului din care ai plecat. Baschetul din România e mort. Înainte să fac eu camp-ul de baschet, nu știa nimeni în România de așa ceva. Am făcut primul club de baschet privat, aici, în Cluj, în ’94 cred, Pro Baschet Junior. Nimeni nu mai avea. Tot ce s-a făcut ulterior a preluat modelul de la mine.

Am vrut să fac camp-uri mult mai repede, dar efectiv n-aveam timp în perioada în care jucam. Toată concentrarea mea era dedicată meciurilor. N-aveam timp să mă implic în organizare.

Prin 2001 sau 2002, am făcut primul camp de baschet în Sala Sporturilor din Cluj. De atunci a devenit un fel de tradiție. E un lucru foarte bun să dai ceva înapoi, să faci ceva pentru copiii care visează să joace la cel mai înalt nivel.

– Cum ar fi fost să beneficiezi de o asemenea experiență în adolescența ta?

– Sincer, nu știu cum ar fi fost. Bună întrebare! Oare cum ar fi fost? Cred că m-ar fi ajutat foarte mult. Nu știu, eu am început baschetul destul de târziu. Poate a fost norocul meu, că nu am apucat să mă plictisesc de baschet. Dar atunci a trebuit să muncesc mai mult decât colegii mei.

Ar fi fost o experiență utilă. Cu cât înveți mai mult, de la mai mulți antrenori, cu atât devii mai bun. Eu am avut norocul să întâlnesc mulți tehnicieni buni, și la loturile naționale de juniori, și la seniori și la „U” Cluj. Sigur, ceva în plus m-ar fi ajutat și mai mult.

Baschetul ce se joacă acum e diferit față de cel care se juca în urmă cu 25-30 de ani, când am început eu. E mare diferență. Acum, e mult mai tehnic, mult mai sofisticat, de la metodele de antrenament la modalitatea de a le face accesibile jucătorilor.

– Cum ai descoperit baschetul?

– Prima dată a fost un air ball (aruncare ratată, în urma căreia mingea nu atinge nici panoul, nici inelul – n.r.). Așa a fost să fie. S-a întâmplat în urmă cu foarte mult timp. Nici măcar nu îmi mai aduc aminte mare lucru.

Știu că voiam să devin un jucător mai bun. Am descoperit ceva prin baschet, mă simțeam într-un loc foarte bun. A fost cel mai bun loc pentru mine, cea mai bună dintre lumile posibile.

Pentru mine, baschetul a fost mănușa care s-a potrivit perfect – și pentru caracterul meu, și pentru tot -, locul în care am putut să devin altă persoană.

– Primul meci la seniori…

– Când joci la juniori, visezi să treci la următorul nivel. Pentru mine a fost o dorință uriașă să ajung la seniorii lui „U” Cluj și la echipa națională.

La primul meci la seniori am dat 31 de puncte. Din momentul acela, deși aveam doar 17 ani, m-am bucurat de respectul tuturor colegilor mei.

– Nu e un mic miracol să ajungi în NBA, în condițiile în care ai început să joci baschet la aproape 15 ani?

– Poate că e un mic miracol, nu știu. De multe ori trebuie să fii și norocos, dar șansa nu vine fără talent și fără multă muncă.

– Spuneai că a trebuit să recuperezi distanța față de colegii tăi care ajunseseră mai repede în baschet. Cum arăta o zi de antrenament pentru tine în perioada aceea?

– Munceam foarte mult, parcă eram în armată. Pe terenul de baschet dădeam sută la sută. Când am început, a trebuit să muncesc mai mult decât toți colegii mei. Și am rămas cu munca asta, cu atitudinea asta. Mergeam înainte de antrenamente, rămâneam după antrenamente.

Cât timp dedicam ședinței de pregătire? Nu vreau să mă laud, dar știu că de fiecare dată era mai mult de 5 minute și mai puțin de 10 ore. Mai făceam și prostii, dar baschetul îmi ocupa majoritatea timpului.

– A existat vreun antrenor cu un aport special în perfecționarea jocului tău din adolescență?

– Am avut norocul de antrenori excelenți, fie foarte buni profesional, fie oameni extraordinari. Îi ascultam mereu, cred că asta era o conduită normală. Nu aveam niciodată impresia că le știu eu pe toate și că oamenii ăștia nu au ce să-mi mai spună.

Și acum, la fel. Raportarea mea e aceeași față de toți oamenii din acest sport. Am început cu Voicu Moldovan și cu Liviu Morar. Am luat cu mine toate sfaturile pe care le-am primit, au contat enorm.

– Cum ai rezistat tentației de a te transfera la Steaua sau Dinamo, echipele care dominau baschetul românesc înainte de revoluție?

– M-au curtat să plec la ei încă de când m-am apucat de baschet. N-am vrut să merg la București, nu-mi plăcea Bucureștiul deloc. Îmi doream să merg acolo ca adversar în campionat, să joc un meci și apoi să mă întorc repede la Cluj.

Au fost presiuni și pe părinți, și pe mine, și pe toată lumea, dar am depășit momentul. Nu-mi plăceau orașul, atmosfera, colegii pe care i-aș fi avut acolo. De multe ori, mai important e să stai în locul în care te simți bine.

– Spune-mi povestea transferului în Franța, la Pau Orthez, în 1992, prima ta experiență la o echipă din afara României…

– Aveam un agent, eram deja cunoscut în Europa. Jucasem împotriva lui Pau Orthez în cupele europene. În două meciuri am băgat aproape 70 de puncte, cele mai multe din echipă.

Am câștigat la Cluj împotriva lor, dar, în Franța, „U” a pierdut după ce eu am ieșit afară cu 5 faulturi. So! Totul a fost cum trebuia să fie. Eram tânăr, aveam altă energie, super-fain.

Când am plecat în Franța știam că e vorba de un contract pe un an. Pau Orthez era un fel de escală, o trambulină pentru ceea ce a urmat. Nu mă gândeam la NBA, dar erau multe oportunități în Europa. A fost și un foarte bun test pentru mine.

Am ales Pau pentru că e un club unde poți progresa, să te lansezi, condiții de antrenament ideale și antrenori foarte buni. Cred că era clubul european de unde plecau cei mai mulți jucători spre NBA.

– Un an la Pau a fost suficient pentru ca numele tău să apară în atenția echipelor din liga nord-americană. Cum s-a desfășurat draft-ul în urma căruia ai ajuns în NBA?

– Același mecanism care este și în prezent, cu diferența că, acum, informațiile vin mult mai ușor. Fiecare echipă din NBA are trei tabele, unul cu jucătorii din NBA care urmează să devină liberi de contract, unul cu jucătorii din colegiile americane și unul cu baschetbaliștii din toată lumea. În fiecare zi, o persoană updatează jucătorii din afara Americii, e o ierarhie pe care o modifică mereu, în funcție de informațiile pe care le au de la scouterii clubului.

Îmi amintesc că atunci făcusem un meci foarte bun împotriva lui Real Madrid și împotriva lui Arvydas Sabonis, starul echipei. Lituanianul reușise 12 puncte, eu vreo 25. Chestia asta m-a adus pe mine mai sus în tabel. Așa s-a întâmplat totul.

– Erau diferențe uriașe între baschetul european și cel din NBA?

– Erau mari diferențe, dar antrenamentul te face să le depășești, să ajungi unde vrei. Nu există ceva insurmontabil atunci când îți place. A fost o mutare importantă și o experiență deloc ușoară la început.

Ca să evit o posibilă întrebare, îți spun că toți adversarii mei erau jucători foarte buni. Nu mă pune să fac ierarhii. În fiecare seară dădeam peste unul gata să-mi facă viața un calvar. În NBA nu am avut nici măcar o partidă în care să zic – gata, azi mă relaxez, mă duc să-mi fac plimbarea de seară.

Aveam aceeași rutină, mă pregăteam la fel pentru orice meci. Toți mi se păreau buni și, oricum, nu joci împotriva unui singur jucător, joci împotriva unei echipe. Înainte de fiecare meci studiam jucătorii împotriva cărora jucam, îi analizam, mergeam pe teren, lucram, mă pregăteam la fel de serios pentru fiecare adversar.

– Totuși, au fost dueluri tari sub panou, cu Ewing, Olajuwon, Shaquille O’Neal…

– Diferite calități, jucători de excepție. După ce jucam cu Shaq aveam dureri de genunchi, de spate, era un meci tare. Era greu, simțeai în toate oasele un duel din acesta. Dar de asta erai acolo, pentru că îți plăcea să concurezi. Dacă nu, n-aveai ce căuta acolo, ba mai mult, nu aveai cum să ajungi acolo.

Unul dintre motivele pentru care am ajuns în NBA era faptul că eram o fire competitivă, îmi doream să joc împotriva celor mai buni. Încă de când am văzut un All Star Game, pe o casetă, cu un comentariu în limba germană, prin ’86, am simțit dorința de a ajunge să joc cândva cu cei mai buni.

– În anii în care ai jucat în NBA, Michael Jordan era deasupra tuturor. Ce îl făcea un jucător special?

– Jordan avea calități fizice extraordinare. Pe lângă aceasta, era un lider, un foarte bun coechipier și un tip foarte inteligent în teren. Era un jucător care nu accepta înfrângerea, dorea mereu să câștige.

Dintre coechipierii mei de la Bullets, îmi plăceau foarte mult Strickland și Webber. Primul era un muncitor, nu renunța niciodată, nu se ferea de contacte, făcea orice să câștige.

Aveam o echipă foarte bună, dar și foarte bune talente. Dar a venit Jordan și în play-off ne-a bătut în trei meciuri la rând. Dennis Rodman, Scottie Pippen? Nu, Jordan. El îi scotea în evidență pe toți.

– Jucai într-o companie selectă în anii ’90. Crezi că, în prezent, NBA-ul e la fel de ofertant?

– Crede-mă că sunt mult, mult mai bune calitățile jucătorilor de acum. Metode mult mai bune de antrenament, jucătorii sunt mult mai atletici și mult mai tehnici. Erau și atunci, dar nu se compară. O să vedeți ce jucători o să mai apară, nu se compară meciurile de acum cu cele din urmă cu 20 de ani. Ritmul e mult mai alert.

– Cu toate acestea, Jordan rămâne un moment de referință în istoria baschetului..

– Avea mai multe calități, nu numai să bage mingea în coș. Era jucătorul care știa să câștige meciurile, era extrem de deștept. Pe lângă asta, era și foarte calm.

Mai mult, un amănunt care vă scapă, era și rolul antrenorului, care poate ridica un jucător. Iar Michael Jordan l-a avut lângă el pe Phil Jackson. Nu ajunge să ai cei mai buni jucători într-o echipă. Dacă nu ai un lider și un bun antrenor, nu faci nimic cu ei.

– Numește trei antrenori care au avut un rol important în cariera ta.

– Pot să plec de la Cluj – Liviu Morar, Voicu Moldovan, Ghiță Roman, la Pau au fost Michel Gomez și asistenții lui, care m-au ajutat să fac pasul spre NBA. Apoi, la Bullets, Jim Lynam și Derek Smith au știut să folosească ceea ce aveam eu mai bun.

– Ai jucat în filmul „Uriașul meu”, alături de Billy Crystal. Ai repeta această experiență?

– Până în ’96 nu făcusem nimic altceva în viața mea în afară de baschet, baschet și iar baschet. A fost un switch foarte important, făceam pentru prima oară ceva ce nu era legat de sport.

Pe lângă asta a fost super, super, super. Am lucrat cu Billy Crystal, un om foarte mișto și mare consumator de baseball și de baschet. E fanul lui New York Knicks și al lui Los Angeles Clippers.

Dacă ar mai fi un film în care să mă simt bine, aș mai juca, altfel nu. Nu sunt flămând după popularitate, mă simt bine așa cum sunt în prezent.

– E greu de gestionat statutul de vedetă? (În timpul interviului a fost solicitat de cinci ori pentru poze și autografe…)

– Nu știu despre ce vedetă vorbești. Ok, mă recunoaște lumea de pe terenul de baschet. Cred că era mult mai mișto când nu mă băga nimeni în seamă. Acum nu poți să bei o cafea că toată lumea știe că ai băut acea cafea. Nu știu dacă mă deranjează popularitatea asta, dar m-am obișnuit cu ea.

Dacă am chef să te salut, te salut, dacă nu, nu. Dacă îmi place cum mă saluți, atunci răspund. Dacă nu, nu te bag în seamă.

(E întrerupt de un fan. Dialogul curge lejer. „- Pot să fac o poză cu dumneavoastră? – Nu știu, vedem dacă putem. – Când stați jos, sunt aproape cât dumneavoastră. – Sunteți și mult mai frumos decât mine”).

Big Ghiță în duel cu Michael Jordan.

*

– Copiii tăi, George (17 ani) și Victor (15 ani), îți calcă pe urme?

– Amândoi joacă baschet. Eu le-am oferit oportunitatea de a încerca toate sporturile, încă de mici. George a ales baschet, Victor a ales baschet. Nu mă deranjează deloc, ba dimpotrivă.

Pot să le dau și ponturi și să-i și antrenez. Pe George nu l-am antrenat până anul trecut. A fost inițiativa lui să mergem dimineața la sală, înainte de școală. I-am spus: dacă tu te trezești, dacă vrei, mergem.

Lucrurile făcute cu plăcere ies mai bine, în plus ești și mai mândru de ele. Ne trezim pe la 5-6 dimineața, mergem la sală, face aruncări o oră, o oră și jumătate, apoi duș și la școală. Are 2,05 și a făcut progrese importante în ultimul timp.

– Cum e viața ta în State?

– Îmi place foarte mult. Muncesc, omule, nu mă distrez. Mă ocup cu organizarea la Academia mea de baschet de acolo, am un part-time cu Washington Wizards pe partea de PR și mai antrenez echipa fiului mai mic, Victor.

– Te-ai întoarce în România? Ce îți lipsește cel mai mult?

– Copiii sunt acolo, merg la școală, iar eu prefer să stau cu ei decât să vin să stau singur în România. Am două case, una aici, una acolo. Din România am plecat în ’92, aveam 21 de ani. Mi-am petrecut jumătate de viață departe de casă.

Ce-mi lipsește din România?Am apă caldă, am căldură, mâncare, dar e și ceva ce nu am. Familia nu o am aproape, prietenii nu pot fi lângă mine în fiecare zi. Poate e mai bine că ne vedem o dată pe an, pentru că n-avem timp să ne plictisim unii de alții. În fiecare an facem o întâlnire cu familia, e o plăcere foarte mare să fim împreună.

– Ai vreun jucător prefe…

– În afară de fiul meu nu este niciunul. Am o plăcere foarte mare să văd baschet în licee. Încerc să nu lipsesc aproape de la nici un meci disputat de George. E ultimul lui an de liceu. E cel mai bun feeling pe care îl poți avea, îmbrăcat…

Vara asta, de exemplu, am văzut jucători care treceau în clasa a XI-a și pe care o să-i vedeți în NBA în scurt timp. Pentru unii dintre tinerii din America, baschetul poate reprezenta unica scăpare. Muncesc enorm și dau totul pentru a profita de această oportunitate. Nu e o regulă, însă.

De exemplu, cel mai bun jucător din NBA în prezent, Stephen Curry, a venit dintr-o viață confortabilă. În NBA sunt foarte multe talente, foarte mulți jucători buni.

Unii dau o grămadă de puncte, sunt foarte mulți jucători care pot să câștige meciuri, dar nu sunt foarte mulți aceia care câștigă finale. Un jucător de excepție e cel care câștigă finale. Jordan, Kobe Bryant, Curry, câteva exemple.

– Care sunt cele mai frumoase amintiri ale tale din baschet și cel mai mare regret din viața ta?

– Când am câștigat cu Clujul campionatul, primul meu meci în Divizia A, când am băgat 31 de puncte împotriva Constanței, calificarea cu echipa de tineret la Mondialul din Canada, câteva meciuri foarte bune în Franța, printre care cel împotriva lui Real Madrid. Apoi, calificarea în play-off cu Bullets. Am avut partide când am dat 30 de puncte în NBA.

Regrete? Un moment dureros e când am pierdut-o pe maică-mea, iar eu eram în America. În baschet am încercat să mă bucur de tot ce s-a întâmplat în jurul meu, să mă bucur de fiecare secundă petrecută pe teren.

Cifrele lui Ghiță Mureșan în NBA:

– 6 sezoane (1993-1998 Bullets, 1998-2000 New Jersey Nets)
– 307 meciuri
– 21,9 minute pe meci
– 9,8 puncte pe meci
– 6,4 recuperări pe meci
– 1,7 capace pe meci

Bornele carierei lui Mureșan:

– S-a născut pe 14 februarie 1971 la Triteni (județul Cluj).
– A câștigat titlul național cu U Cluj în 1992 și apoi s-a transferat la Pau Orthez.
– În 1993 a fost draftat de Washington Bullets.
– A semnat cu New Jersey Nets în 1999.
– În 2000 a revenit în Europa, la Pau Orthez.
– La începutul lui 2003 și-a încheiat cariera de jucător.