REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios

Ajută-ne să existăm. Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Donează

Pentru sugestii de materiale sau colaborări, scrieți-ne la adresa: contact@pressone.ro.

Pentru parteneriate media, proiecte sau dacă doriți să fiți partenerul nostru și să susțineți PressOne: marketing@pressone.ro.

From Moscow, With Love

Voicu Bojan
Data: 28/04/2023

În vara lui 2017, la exact 100 de ani de la Revoluția bolșevică, trei prieteni și-au luat băieții adolescenți cu ei și au plecat într-o lungă călătorie cu Transsiberianul prin nesfârșitele stepe rusești. După cinci ani, într-o superbă zi de mai, au încercat să recompună din frânturi de memorie un pic din atmosfera acelei Moscove, de dinainte de război. Doar că poveștile nu se lasă îmblânzite abrupt, fără o introducere așezată în parfumul acelei zile unice…

Clipe albe pentru zile negre

Există anumite zile în viața fiecărui om, e drept, foarte rare, care au o magie inegalabilă. Zile când planetele toate stau drept aliniate, cu pieptul scos ca soldații la raportul de dimineață. Atunci, din cer, niște degete nevăzute prefiră har luminos și fin, precum pulberea de aur, peste capetele muritorilor. Aerul se umple cu parfum de mosc, vanilie și plăcintă coaptă pe vatră, umplută cu cozi de ceapă și mărar.

Inspiri adânc, conștient că exiști. Ești nespus de recunoscător că ți s-a dat să trăiești așa o minune. Nimic nu poate șterge amintirea unei zile memorabile. Nici măcar dacă lumea s-ar strânge pe loc ca un sul, pe pământ s-ar vărsa potirul mâniei cerești, cum scrie Cartea Apocalipsei, iar totul ar face implozie, întorcându-se înapoi în nucleul de energie de unde se presupune că s-ar fi iscat tot Universul cu 13,7 miliarde de ani în urmă fix.

Acele zile sfinte merită să le scrii pe tăblița inimii tale. Fiindcă ele sunt rarisime și mai prețioase decât perlele grase dormind pe fundul întunecat al mării, ferecate în scoici aidoma ceasurilor cu capac, doar că fără buton de deschidere.

Acele zile merită puse bine, cu sfințenie, în cămara ascunsă a sufletului tău, așa cum pui un borcan de zacuscă sau de dulceață cu vișine pe raftul rezervat vremurile de restriște. Zilele negre, cernite și grele vor apărea neinvitate, negreșit. Deocamdată însă, ele așteaptă cu răbdare, aidoma pacienților înșirați pe hol la secția de Urgență. Adastă acolo fiecare cu durerea lui prost camuflată, precum o probă de urină învelită într-un șervețel de hârtie. Așteaptă ca ușa izbăvirii să se crape, un înger să facă semn cu aripa și să îl cheme pe fiecare la sine pentru a-i curma suferința.

Zile negre vor veni, da. Iată de ce, orice om pe lumea asta are nevoie de capitalul clipelor albe și magice care să-i picure niscaiva lumină în viață, la fel de discret cum se strecoară soluția de glucoză prin tubul translucid și, trecând prin cateter, ajunge direct în sânge.

Jucării second hand în târgul de vechituri Ismailovo, Moscova

O pușculiță de emoții

Înainte ca pruncii noștri acum mari să o ia de-a valma spre zări străine, am trăit alături de bunii mei prieteni o astfel de zi fastuoasă, călduță și aburindă, la fel de vindecătoare ca o apă termală de 40 de grade pentru oasele bătrâne ale unui reumatic de profesie.

Suntem patru familii, aceleași, cu un total de nouă copii. Ne revedem periodic cu binecunoscuta emoție a așteptării și celebrăm acest fapt simplu al comuniunii. Ne veselim în jurul bucatelor, neuitând să apreciem surprizele oferite de rodul viței. Deocamdată, totul este așa cum trebuie, fără sincope mari, boli cronice sau tragedii. Prețuim mult astfel de clipe, orizontul acesta atât de fragil al bucuriei, echilibrului și rutinei.

Ca bătrânii înțelepți dintr-un sat uitat din stepele Asiei Centrale, noi, vechi tovarăși hârșiți în călătorii cu amintiri, ne mângâiem bărbile și mustățile în așteptarea unor mici revelații care să merite a fi rostite cu glas tare. Cum ele întârzie, tăcem. Ne primenim pe o bancă la soare, privind cum copiii noștri se zbenguie în jur, ca pe o scenă. Zâmbim patriarhal, de parcă ne-ar vizita gânduri adânci. Nici vorbă.

Copiii cei mari povestesc de-ale lor, doi joacă șah, uneori râd. Cei mici fugăresc un cățel, zboară prin aer de pe o trambulină, fac ture furibunde pe biciclete cu roți mici și râsetele lor de clopoței dau culoare unei duminici înflorite de mai. Deodată, cei mari lasă totul și se prind în jocul celor mici. Șahiștii acum pedalează cu genunchii la gură pe biciclete minuscule. Se produce o simbioză celestă. În cer îngerii lasă jos harfele și lăutele ca să poată aplauda. Unul mai șugubăț deschide cu pocnet o sticlă de Prosecco.

Din casă se revarsă mirosuri divine amestecate cu voci înalte, se aud îmbietoare clinchete de farfurii și pahare. Ca printr-o vrajă, soțiile noastre sunt deodată din nou tinere, entuziaste și iubitoare la fel ca în urmă cu aproximativ douăzeci de ani. Iar clipa aceasta spumoasă și pasageră deodată se solidifică, devenind o crustă la fel de dulce și de crocantă precum zahărul ars turnat și răcit peste un măr copt umplut cu nuci, miere și scorțișoară.

Hooo! Stai așa, Clipă! Pământ, oprește-te, rămâi locului! Și zâmbește frumos ca într-o fotografie înrămată care imortalizează aceste trei lucruri năucitor de simple: frumusețea, bucuria și dragostea. Ziua cea magică ni se fixează tuturor în memorie. Normal, pentru vremelnicie, și nu pentru vecie, fiindcă se știe, suntem ființe ale trecerii. Dar când ne va fi greu, vom apela la acest moment perfect, înghețat în timp. O pușculiță de emoții pusă la vedere, pe un raft.

Doamna ghid în metroul moscovit, detaliu

Meditație despre metroul lui Boc

Lunga tăcere se rupe. Ca de obicei, atunci când Señor Mirseea (Mircea Miclea) vrea să spună ceva înțelept, lansează o întrebare-capcană la care doar el știe răspunsul: „Bă băieți, știți care-i marea diferență dintre noi și copiii ăștia? Ei o să prindă metroul lui Boc, noi nu. Noi atunci o să privim ridichile de la rădăcină…”

Don Tomasso (Toma Fărcane) priveşte în zare și zice: „Mda, cam așa. Auzi, da’ voi mai țineți minte cum a început marea călătorie spre Maica Rusie când băieții ăștia erau doar niște adolescenți tunși scurt, cu urechi străvezii și veșnic înfometați? A început la cârciuma aia din Ungaria, unde pe un afiș mare scria «Consum nelimitat de mâncare». Un fel de All You Can Eat cu Google translate…”

Eu: „Băi, dragilor, cred nu doar că n-o să prindem metroul, da’ mă tem că nici călătorie în Rusia nu mai pupăm cât om mai face umbră pământului. Haideți să ne gândim un pic la Moscova. Mai nou e privită ca epicentrul planetar al Răului, nu-i așa? Să facem un exercițiu de memorie: nouă ce ne-a rămas de acolo, ce ni s-a imprimat în amintire?

M-am gândit. Când întregul devine difuz cu timpul, rămâi cu câteva emoții precise. Iar acestea se reconstruiesc uneori din detalii pasagere, aproape neobservabile, care parcă nu au legătură cu contextul.

Mie, de exemplu, dincolo de barocul socialist al stațiilor de metrou moscovit mi-a rămas în minte un amănunt care nu-mi dă pace: pantofiorii maro de lac ai profei pensionare de engleză care ne-a făcut acel tur ghidat. Și engleza ei cu accent. Vorbea exact ca toții mafioții ruși din filmele americane. Pe majoritatea îi cheamă Boris, ați observat?”

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios
Lup de vânzare, târgul de vechituri Ismailovo, Moscova

Rătăciții istoriei

Señor Mirseea: „Da, doamna aceea atât de demnă și tristă. Mi-o aduc aminte perfect. Cu sufletul ei rus fragil și tragic parcă rupt din Dostoievski, Pușkin și poemele lui Serghei Esenin. Povestea ei personală rezumă o istorie întreagă de oameni trădați pe rând de țari, de comuniști, de capitaliști, iar mai recent de neo-comuniști. Oameni de treabă rătăciți în istorie, la cheremul unor conducători nebuni cărora nu le pasă nici cât negru sub unghie de suferința lor. Există un tragism subliminal acolo, despre care nu vorbește nimeni.

Mi s-a lipit de suflet tandrețea aia de modă veche a oamenilor de pe stradă, din stații de metrou, din restaurante. Femei frumoase cu fuste strâmte, corecte, care calcă egal, pe tocuri, de braț cu bărbații lor. Țin minte tot felul de gesturi mici, unele demodate, altele discrete, ce spun o poveste despre niște oameni simpli care vor să trăiască și ei bine, normal, la fel ca toți restul de pe lume. Unii dansează într-un restaurant ca pe vremuri, alții în parc, pe muzică de fanfară.

Azi, din pricina războiului cu Ucraina, toți rușii sunt demonizați, iar tot ce e rusesc, repudiat brutal și imediat. Mă enervează chestia asta. Refuz să pun botul la așa ceva. Seamănă pe undeva cu dilema aceea din evanghelii. Vin oamenii la Isus și întreabă: «Învățătorule, dar cu dușmanii, cu cei pe care nu-i suportăm, ce ne facem?» Răspunsul e dezarmant: «Păi, iubiți-i și pe ăia.» Ca de obicei, nu ne convine rezolvarea asta, plecăm cu capul în pământ, la fel ca tânărul bogat pentru care iubirea de arginți era mai puternică decât orice altceva.”

Don Tomasso: „Da, eu n-o să uit niciodată atmosfera din restaurantul ăla retro din Moscova, unde separeurile păreau niște bucătării dintr-un bloc de garsoniere, cu aragaz cu tot. E foarte interesant cum încercau ei să reinventeze comunismul într-o cheie tandră, ironică, să-l facă simpatic. Dacă mai țineți minte, unele încăperi erau tapetate cu faianță albă, seacă. Mai era nelipsitul radio pe frigider, pe pereți poze cu actori de prin reviste vechi, plus basorelieful de ghips cu Gagarin. Era foarte mișto recreată atmosfera anilor ’80.

Și să nu uităm trupa de jazz unde media de vârstă bătea spre 75 de ani, cred. Muzica avea ceva de vinil zgâriat, sacadat. Zici că eram din nou copil dus de părinți la petreceri lungi, de neînțeles. Oamenii din restaurant s-au apucat de dansat și intraseră cumva perfect în atmosfera nostalgică, deși în esență totul era foarte modern, stilat, începând de la mâncăruri și terminând cu personalul.

Sper că țineți minte cât de frumoase erau chelnerițele alea cu șorțulețe gri, da? Cum turnau ele de sus vodca în păhărele… A, și calamarul cu ceapă și sărmăluțele mici în foi de viță umplute cu nuci. Cred că a fost unul dintre cele mai bune restaurante în care am mâncat vreodată. Mi-au rămas toate aceste gusturi imprimate adânc în amintire. Există o memorie viscerală legată de gusturi și mirosuri…”

Kremlin, sala tronului

Un dangăt tăcut

Eu: „Mie mi-a rămas în minte o scenă de lângă Kremlin cu clopotul ăla uriaș spart. Un copil chinez grăsuliu încerca să se cocoațe pe bucata ruptă, de dragul unei poze, dar îl trăgea fundul în jos, îi alunecau papucii, nu avea cum să se agațe, se zbătea neputincios ca un gândac întors pe spate. Maică-sa își cam pierduse răbdarea cu aparatul foto la ochi.

Clopotul Țarului, în caz că nu știați, este cel mai mare din lume. Are 216 tone, dar n-a bătut niciodată, fiindcă s-a greșit ceva la procesul de răcire după turnare și au apărut fisuri. Apoi s-a desprins o «bucățică» de 11 tone. Mi-a amintit de scena finală din filmul «Andrei Rubliov» al lui Tarkovski, când țarul, nobilii, preoțimea și mujicii așteaptă să audă primul dangăt al noului clopot făcut de Boriska. Chiar, oare cuvântul ăsta, «dangăt», se poate referi și la altceva decât la clopote?

Se zice că în compoziția de aliaj din Clopotul Țarului sunt amestecate peste 70 de kilograme de aur și peste 500 de argint. Interesant este că a stat îngropat o sută de ani până în 1836, când un arhitect francez l-a scos la lumină, și mai nou a devenit monument UNESCO. Rușii l-au folosit o vreme drept capelă. Unii zic că la Judecata de Apoi bucata desprinsă se va lipi la loc miraculos, clopotul se va înălța singur la cer și dangătul lui va da semnalul începerii rugăciunilor sfinților. Tare poveste.”

Clopotul Țarului, Kremlin

Don Tomasso: „Apropo de gustul rușilor pentru monumental, pe mine m-au marcat niște proporții cu totul ieșite din normal. Nu știu dacă-i mai țineți minte pe manifestanții aceia comuniști cu steaguri și flori care urcau treptele din piață spre Teatrul Balșoi. Coloanele acelea, arhitectura italiană, restaurarea impecabilă și spațiul vast din jur te lăsau toate fără glas. Apoi Kremlinul văzut de sus, de pe terasa hotelului Ritz…

Apoi sala tronului din interior, toată numai aur, de dimensiuni colosale. De neuitat mai sunt toate acele stații de metrou cu bolți decorate baroc, cu candelabre, cu fresce enorme și lumină difuză, de credeai că te afli în niște săli de bal.

Și, nu în ultimul rând, imensele blocuri turn văzute la ieșirea dintr-o stație subterană oarecare. Centrul stilat cu bulevarde largi, cu oameni mărunți, înghițiți parcă de toată această supradimensionare a proporțiilor. Și magazinul lor universal botezat GUM, cel care dă în Piața Roșie, cu arcadele lui de sticlă și metal. Sau Piața Ismailovo cea nesfârșită, plină de vechituri și artefacte de pe vremea bolșevicilor, atât de prizate de către turiști…

Am această memorie reziduală cu aplecarea spre monumental și nesfârșire. Lumea asta rusească e greu de apucat, fiindcă ai senzația că nu se termină, sfidează toate limitele. Este practic o mare închisoare fără garduri, la fel ca gulagurile din mijlocul Siberiei, unde evadezi degeaba, că te mănâncă pustiul.”

Moscova centru, zona de business

Lenin și Stalin

Eu: „Nu știu dacă voi mai țineți minte… Undeva în spatele teatrului Balșoi era o pietonală. Am oprit la o terasă să bem o cafea. Stăteam așa și ne chioram la lume. La un moment dat a ieșit pe stradă de la repetiții o trupă de actori. Toți erau îmbrăcați în costumele de scenă, păreau coborâți dintr-un tablou de Ilya Repin. Femeile aveau rochii viu colorate, mâneci bufante, vestuțe de catifea, bărbații, pantaloni bufanți, pe cap pălării fanteziste de fetru și băști mari, așezate oblic, ca de pictori flamanzi.

Erau binedispuși și cred că mergeau undeva să mănânce. Vorbeau tare, zici că declamau din mers niște replici. Păreau picați direct din secolul al XIX-lea. Arătau puțin a circari, îți venea să lași totul și să pleci cu ei. Există această fantezie subliminală a copilăriei, nu? Să pleci cu circul atunci când părăsește orașul. Vorbesc despre circul acela clasic, cu rulote din lemn, cupolă și menajerie… Nu uit odată cum ne-am chiorât cu copiii prin gard la doi elefanți molfăind paie în ploaie, acolo unde acum e BT Arena…”

Doamna ghid împreună cu Mircea și Toma într-una din stațile metroului moscovit

Señor Mirseea: „Apropo de faza cu actorii, mă tem că nu eram cu voi. Mă plimbam prin Piața Roșie. Se monta o scenă acolo, urma un concert, ceva patriotic legat de revoluție, parcă. În cel mai ironic mod cu putință se preumblau pe acolo doi oameni mărunței, cu nanism. Erau îmbrăcați tematic. Unul chel îl imita pe Lenin, iar celălalt, cu o mustață stufoasă, îl imita pe Stalin. Contra câtorva ruble, oamenii își făceau poze cu ei.

Nu departe era chiar mausoleul lui Lenin. Tot la doi ani se închide, pentru că mumia liderului comunist intră în renovare, sub atenta supraveghere a oamenilor de știință ruși. Cică în el are și un motoraș electric menit să regleze umiditatea. Stalin a fost pentru câțiva ani coleg de mausoleu cu Lenin, dar Hrușciov l-a repudiat. A zis că a fost criminal și a decis să-l îngroape lângă zidul Kremlinului.

Mă uitam la cei doi imitatori și cugetam la ironia istoriei. Trecerea timpului face ca totul să devină altceva. Seamănă cu gecile de blugi. Trebuie doar să ai răbdare și, într-o bună zi, vor reveni la modă. La fel e și cu ticăloșii și dictatorii care asupresc lumea. Dacă eşti contemporan cu ei te oripilează, vrei să scapi de ei şi să-i uiți, dar dacă trece suficient timp, pot deveni chiar simpatici. Mai mult, pot fi perfecte instrumente de marketing.

Cum ar veni, un Ivan cel Groaznic devine cu vremea mai puțin groaznic. Istoria are talentul de a ridiculiza criminalii, de a parodia până și tragediile. În Moscova am regăsit acest fapt parcă mai pregnant decât oriunde altundeva. Iar amintirea aceasta mă urmărește.”

Lenin, statuie într-un parc central din Moscova
Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat. Ai două modalități:

1. Îl completezi online pe platforma Formular230.ro, apoi ne vom ocupa noi de depunerea lui prin SPV la ANAF.

2. Descarci formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.