Fotoreportaj. Save the Horses România: a doua șansă la viață pentru animalele nedorite și abuzate

Când s-au întâlnit prima oară, Nina – care a mai trăit patru ani în îngrijirea Ancuței – trăgea slabă, cu artroză, la o căruță. Ancuța a depășit-o cu mașina și s-a emoționat, așa că a răscumpărat-o de la proprietari și a dus-o acasă. Treptat, an după an, s-au adunat și ceilalți.

La Save the Horses sunt adăpostiți cai loviți de mașini, cai abandonați, abuzați de proprietari, răscumpărați ca să nu ajungă la abator sau cai bătrâni, cedați de proprietarii care nu se mai puteau ocupa de ei. Unii au fost cai sportivi, care acum s-au „pensionat”, după cum spune Ancuța.

La sanctuarul din apropierea Ploieștiului, unde sunt de doi ani, caii pot să alerge liberi, fără să mai fie nevoiți să muncească. Primesc apă, mâncare și îngrijire medicală.

Fiecare cal are o poveste și Ancuța știe numele și povestea fiecăruia dintre ei.  

„Mulți sunt agresivi la început pentru că au fost abuzați. Când văd omul, ei se apără”, spune Ancuța, care are acum 41 de ani.

Maltratarea, schingiuirea sau mutilarea animalelor, precum și uciderea acestora cu intenție și fără drept sunt infracțiuni pedepsite de lege. Dar poliția locală le trece des cu vederea, iar în rarele cazuri în care se ajunge la judecată, instanțele aplică pedepse ușoare, „educative”. Conceptul de bunăstare animală este aproape inexistent în România, iar singurii care încearcă să facă ceva sunt voluntarii precum Ancuța și soțul ei, prin intermediul unor ONG-uri ajutate de prea puțină lume.

Acum, ea locuiește cu familia la sanctuar, unde lucrează împreună cu soțul ei, Marius. Mereu e ceva de făcut. În fiecare zi trebuie să aducă mâncare pentru cei 100 de cai și toate celelalte animale pe care le găzduiește.

La sanctuarul Save the Horses România, sunt găzduiți 110 cai, 4 ponei, 4 măgari, peste 60 de câini, 3 vaci, capre, oi, purcei, găini, și gâște. Acestea este povestea unui loc în care animalele abandonate sau abuzate primesc o nouă șansă la viață.

Pentru atâtea vieți, nevoile sunt mari: lucernă, utilaje pentru curățenia și îngrijirea cailor, sisteme de supraveghere. Odată ajunși la ea, cailor le sunt făcute teste de sânge, vaccinuri, pașapoarte.

Dragostea pentru cai a început, pentru Ancuța, din copilărie. Bunicii ei aveau cai și noaptea fugea din casă pe ascuns și mergea să doarmă cu ei în grajd. Astăzi îi admiră cum își revin și cum se întremează după ce sunt salvați și îngrijiți la sanctuar – un proces care poate dura și luni de zile în cazul unora dintre animalele cele mai abuzate.

„Aerul paradisului este cel care suflă între urechile unui cal”

Proverb arab, motto-ul Save The Horses

Astăzi, sanctuarul este vizitat și de copii, care uneori chiar ajută la munca necesară adăpării sau hrănirii cailor. Dar Ancuța și Marius sunt cei care practic duc tot greul, de dimineața până seara.

Ancuța visează să se extindă, să amenajeze mai bine pentru animale și pentru potențiali vizitatori. Caii au nevoi medicale, și ca să îi poată transporta, Anca și-a luat carnetul pentru mașina mare cu remorcă.

Deși sanctuarul poate părea un loc al liniștii, de fapt este extrem de mult de muncit și alergat. Foarte multe dintre animalele salvate au afecțiuni puternice din cauza anilor în care au fost abuzate și au nevoie de îngrijiri medicale. Acum are la veterinar un cal la Cluj-Napoca și unul la Bistrița.

Costurile pentru facturile medicale sunt astronomice, iar banii trebuie mereu împărțiți între hrană, dezvoltarea adăpostului, salvarea altor animale și îngrijirea celor care au fost deja salvate.

Totul trebuie gândit dinainte – fânul are perioade în care este mai ieftin și merită să fie luat în cantități mari. Iarna totul este mai scump și costurile pot crește de câteva ori în câteva săptămâni. De aceea, pentru Ancuța și Marius este vital să-i convingă pe susținătorii ONG-ului să doneze în mod constant, iar nu doar atunci când văd o poveste tristă pe pagina lor de Facebook.

Oamenii din spatele Save the Horses ar vrea să apuce să se și bucure de liniștea animalelor salvate. Dar zilele sunt petrecute mereu într-o continuă alergătură: după hrană, după doctori, după alte animale care au nevoie de intervenții. Iar susținătorii sunt extrem de puțini.

Sanctuarul este situat într-o zonă colinară, de o frumusețe aparte, în zona Ploieștiului. Însă inconștiența unora dintre locuitori, care incendiază miriștile din vecinătate, poate pune în pericol toate aceste vieți salvate.

Mai nou, Romsilva a relocat în zonă câțiva urși, iar asociația trebuie acum să-și protejeze caii cu un gard electric care să înconjoare 4 hectare de teren. Alte cheltuieli, alte griji – totul din cauza faptului că autoritățile nu comunică absolut deloc înainte de a avea astfel de inițiative.

ONG-ul ar putea reuși să supraviețuiască și chiar să se dezvolte și să-și extindă sanctuarul doar dacă tot mai mulți români ar fi conștientizați de suferința pe care o îndură aceste animale de fermă în România. Din păcate, este o luptă contra algoritmilor social media, care le ascund postările, dar și împotriva convingerii românilor că animalele salvate sunt întreținute, cumva, din banii proprii ai salvatorilor.

Pentru cei care vor să ajute, în special cu sume mici, dar trimise constant, Save the Horses au atât o pagină de Patreon, cât și alte metode de sprijin, la îndemâna oricui spune că iubește animalele.

Spre deosebire de alte inițiative de salvare a animalelor, caii de la Save the Horses nu mai sunt puși la muncă pentru om. Au muncit destul, ani de zile, în cele mai grele condiții. Acum se bucură de compania celorlalți cai salvați.

„Le prinde bine faptul că stau în comunitate, socializează. Se împrietenesc,” spune Anca, arătându-mi cum caii stau în grupuri. Animale care-și redescoperă natura, care-și refac ierarhiile și instinctele, după ce au fost batjocorite și abuzate pentru profit.

Realitatea tristă este că astfel de inițiative sunt o picătură într-un ocean. Dar fără ele, România ar rămâne mereu într-un Ev Mediu din care se extrage cu foarte mare greutate. Pentru Ancuța și Marius, lupta este continuă. Cu cât vor avea mai mulți care să-i ajute, cu atât vor putea duce mai ușor o povară la care s-au înhămat deja de opt ani de zile.