Fiica Papei

Fiica Papei, de Dario Fo, este un roman fără pretenții, care ascunde însă niște lecții importante. Apărută în traducerea lui Vlad Russo la Humanitas Fiction în 2016, cartea romanțează viața Lucreziei Borgia, poate cea mai interesantă figură a unei familii emblematice din istoria Europei.

Cardinalul Rodrigo Borgia, ulterior Papa Alexandru al VI-lea, tatăl Lucreziei, al lui Giovanni, Cesare și al lui Goffredo (Jofré), nu este singurul papă care a avut copii. Deși celibatul era o condiție a ascensiunii religioase, depravarea sexuală a multor cardinali și chiar papi era trecută cu vederea dacă aceștia serveau interesele politice și financiare ale Vaticanului:

„Rodrigo trebuie să-și inventeze o acoperire și găsește una absolut credibilă: el va fi unchiul. Un unchi binevoitor, generos și extraordinar de afectuos cu nepoții. Fapt e că vine în fiecare seară la oră fixă, încărcat de daruri. /…/ Iese soțul-tată, intră unchiul cardinal”.

Departe de a reprezenta o piedică, toți cei patru copii nelegitimi, născuți de concubina Vanozza, sunt utilizați de Alessandro pentru întărirea puterii și controlului papal.

Cei trei băieți, în special Cesare, sunt transformați în agenți activi ai puterii. Frumoasa Lucrezia („Nimeni pe lume nu poate scăpa de farmecele unei asemenea frumuseți!”) este folosită drept obiect de tranzacție familială, pentru a stabili alianțe utile. Prima dată, fata este căsătorită cu Giovanni Sforza, încă înainte de pubertate, la 13 ani:

„Numai că uniunea celor doi tineri nu se consumă imediat, dat fiind că Lucreziei, cum se spunea pe atunci, nu-i dăduseră încă penele, adică avea doar 13 ani. /…/ Abia câteva luni mai târziu va fi trimisă Lucrezia la Pesaro, pentru consumarea căsătoriei. Dar în liniște și cu respect, vă rog!”.

Căsătoria e anulată când mirele este acuzat de impotență, iar următorul soț este Alfonso de Aragon. Despre acesta din urmă se presupune că ar fi fost asasinat chiar de către Cesare Borgia, deși Lucrezia îl iubea cu pasiune.

Cu ultimul soț, Alfonso d’Este, Duce de Ferrara, Lucrezia Borgia are 10 copii, din care doar jumătate supraviețuiesc. Ea însăși moare la scurtă vreme după ultima naștere.

Mitul Lucreziei Borgia în istoria europeană o descrie ca pe o ființă lipsită de scrupule, manipulatoare, ucigașă, incestuoasă. Relatările despre relația amoroasă cu fratele ei Cesare apar încă din vremea primei căsătorii cu Sforza. Or, tocmai aici este miza cea mai interesantă a romanului.

De ce ar scrie un autor precum Dario Fo un astfel de roman? La urma urmei, în 2014, când romanul apare în Italia, există deja biblioteci întregi despre familia Borgia. Dario Fo este deja, la vremea aceea, un artist complex: actor de comedie și regizor, pictor și scenarist, premiant Nobel pentru piesele sale de teatru.

Într-un interviu, Fo se arată profund deranjat de felul cum este reprezentată Lucrezia Borgia în cele mai recente seriale TV dedicate familiei sale.

Simplificarea personalității tinerei femei, ignorarea utilizării ei de către propria familie și transformarea ei în seducătoare ucigașă i se par nedrepte artistului italian. Dario Fo o vede ca pe o victimă a mașinațiunilor bărbaților Borgia, în special Rodrigo și Cesare, dar și, ulterior, ca pe o victimă a receptării culturale.

Criticii adaugă că parte din motivația scrierii acestui roman este traumatică, partenera de viață a artistului fiind victima unui viol în anii ’70 și acest lucru sensibilizându-l față de orice utilizare violentă și instrumentală a sexualității.

Teatrul lui Fo este și el marcat de o clară simpatie față de cei sacrificați și năpăstuiți, mai ales față de cei striviți de puterea politică. Aceasta este perspectiva din care o privește și pe Lucrezia, iar accentul pus pe suferință și iubire nu este întâmplător. Romanul se încheie cu un fragment dintr-o scrisoare a Lucreziei:

Pe Via Danubiana la Giurgiu. Cum ar putea orașul să se întoarcă cu fața spre Dunăre

Giurgiu e unul dintre orașele pe lângă care aproape toată lumea trece în drum spre Bulgaria, fără să știe cât de densă și fascinantă îi este istoria. L-am vizitat într-o zi insuportabil de caldă cu Smaranda Șchiopu, antropoloagă, pasionată de Dunăre și de cele două maluri ale ei, care a studiat locul dintr-o perspectivă socială.

Ce greșeli fac românii când vine vorba de bani. Cum ne putem construi un plan financiar stabil în timpuri instabile? (P)

Am stat de vorbă cu economistul Corneliu Ionescu (Banometru) ca să înțelegem de ce, mai ales într-o perioadă cu prețuri care tot cresc și cu multă incertitudine, ajungem să luăm decizii financiare pe moment — și ce am putea face ca să ieșim din această capcană și să ne organizăm mai bine banii.

„Am născut și adus pe lume o făptură, o mică femeie, care s-a dovedit de îndată a fi pe deplin sănătoasă și fericită. M-am gândit că voi împărtăși cu drag tăria ei minunată. Dar lucrurile s-au petrecut pe dos, astfel că mă văd silită să mă supun naturii. Nu imediat poate, de vreme ce durerea mi s-a potolit. Dar știu că se va întoarce”.

O mențiune specială merită compoziția cărții: cu foarte puțină invenție fictivă, aproape lipsită de efecte de stil.

Printre frânturi de conversații se amestecă extrase din tratate despre istoria familiei Borgia, fragmente de scrieri, câteva picturi ale lui Dario Fo însuși, care amplifică senzația de muzeu viu pe care o dă lectura.

Dar cea mai mare parte a cărții o constituie o relatare colocvială a istoriei familiei. Mai precis, Dario Fo scrie ca și cum ar bârfi, de pe o scenă uriașă, în fața unui public obișnuit să asculte mizerii și să judece foarte repede personaje pe care nu și-a luat răgazul să le cunoască. O ironie extrem de inteligentă susține, în acest mod, o poveste care risca să devină prea romantică.

Până la urmă, Fiica Papei sună și ca o palmă peste obrazul publicului prea flămând de scandal, un mod de a spune că, în orice istorie scabroasă, adevărații depravați sunt colportorii. O cărticică numai bună în aceste zile de îngheț.