Felix Tătaru. Foto: Lucian Muntean

Felix Tătaru: „Milioane de români, o generație sau două, nu mai știu unde e acasă”

O mână de antreprenori români din diverse domenii se întâlnesc anual sub umbrela fundației Romanian Business Leaders (RBL). Din 2011, dezvoltă idei și proiecte care să aducă, puțin câte puțin, „schimbare în România”.

„Era clar că guvernele din ultimii ani nu au reușit să facă prea mult, așa că am decis să nu mai stăm să ne plângem, ci să punem mâna și să facem noi”, explică Felix Tătaru, om de afaceri și unul dintre membri RBL.   

Felix Tătaru este președintele fondator al GMP-Group, unul dintre cele mai vechi și mai mari grupuri de comunicare din România și fost președinte al International Advertising Associations (IAA), o asociație a profesioniștilor în marketing și comunicare ce include peste 4.000 de membri la nivel global. 

Recent, a devenit însă, alături de alți antreprenori, co-fondatorul a trei mari proiecte naționale create pentru a avea impact social și civic: Repatriot, SuperTeach și Antreprenorești.

***

Reporter: Cum au apărut aceste proiecte – Repatriot și SuperTeach – și care este scopul lor?

– Au apărut pentru că noi, ca oameni de afaceri, simțim și am simțit o tensiune în societate, o tensiune pe mai multe niveluri – diferența asta între generații, între România activă și România pasivă, creează tensiuni din ce în ce mai mari.

Iar guvernele din ultimii ani nu au reușit să facă prea mult, motiv pentru care noi ne-am săturat să stăm să ne plângem că nu fac guvernele, și am zis „hai să facem noi”. 

Acesta a fost și gândul care i-a animat pe cei patru fondatori ai Romanian Business Leaders (RBL), în 2011. Și așa s-au ales și aceste trei direcții de investiții: educație, antreprenoriat și bună guvernare. 

Încă din 2011, țin minte că am propus un proiect de educație, am dat și nume „Future Steps”, care își propunea ca elevii de liceu să fie conștienți de darurile intrinseci pe care le au, nu să fie concentrați doar pe cele pe care le cere piața. A animat multă lume ideea asta atunci, dar s-a pierdut pe drum pur și simplu. 

Poate era foarte greu de implementat?

Noi am luat-o foarte profesionist atunci, dar nu știu, poate n-a fost timpul lui atunci. Mă rog, ce vreau să spun e că idei sunt multe, iar ce le spun și colegilor mei din agenția de publicitate e că ideile sunt ca spermatozoizii – să nu se îndrăgostească de ele, că poate mai e loc și de o alta care e mai bună și oricum, în final, va câștiga doar cea care va găsi un mediu propice să prindă viață.  

În fine, din 2011 a mai trecut ceva vreme și în timpul Summitului RBL, Marius Bostan a venit cu ideea „Hai acasă”- acum „Repatriot”. 

Summitul Romanian Business Leaders se face anual și are scopul să ne întâlnim și să ne stimulăm reciproc, să aducem speakeri de afară, pentru ca la finalul celor două zile să punem idei pe masă, iar cele mai votate să primească girul celor de acolo și să intre în implementare.

Adică să zicem că sunt prezentate 10, alese vreo cinci și trec testul timpului doar una-două, că asta e cheia, testul timpului.

Ei, ideea acelui proiect, Repatriot, a mobilizat atât de mult oamenii… pentru că el a pus pe masă distanța dintre cele două Românii. Ăsta a mers pe ideea de antreprenoriat.

Ne-am plimbat prin toată Europa, ne-am întâlnit cu români, am avut tot felul de conferințe, am dezvoltat mai multe spin-off-uri de genul Repatriot Jobs și altele.

După ne-am dat seama că, între timp, în România a început nebunia cu lipsa forței de muncă și că s-a creat un semi-trend în care oamenii au început să se întoarcă pentru că nu peste tot era sau este cum era atunci când au plecat. 

Un proiect în care m-am implicat direct a fost Zilele Diasporei – respectiv un proiect prin care, atunci, în august când românii din diaspora vin acasă să se simtă bine primiți.

De ce? Pentru că mergând pe la ei prin Europa, am cules gânduri despre faptul că – și foarte dureros – că ei nu mai aparțin. „Eu când sunt aici în Italia sau Franța sau Spania, ăștia” – chiar așa au zis – „mă fac să mă simt că nu aparțin, chiar dacă ne respectă și se folosesc de munca noastră și mă plătesc și așa mai departe. Și mai trist e că atunci când mă duc acasă simt tot respingere pentru că nu am stat să ducem greul, noi am plecat la mai bine și frustrări și invidie”. 

Și vorbim de milioane de români, o generație sau două, care nu mai știu unde e acasă – unde? Acolo unde au prins niște rădăcini, unde merg copiii la școală? Sau acasă unde le-au rămas rudele unde trimit bani cu miliardele.

Care era, de fapt, scopul proiectului Repatriot? 

Au fost multe. Fie că vor să fie antreprenori, că unii vor să se întoarcă acasă că avem deficit de forță de muncă, iar salariile sunt puțin mai mari decât erau atunci când au plecat, că vorbim de primarii sau comunitățile locale care îi primesc cum se cuvine când se întorc acasă, că vorbim de exporturi de produse sau servicii din România – că se întâmplă și asta – unul dintre ambasadorii Repatriot, Costi Boca de la Londra, a fost cel care a facilitat intrarea Aqua Carpatica în marile lanțuri de retail din UK. 

Dar nu e limitat la un singur sens, dacă ei decid să locuiască acolo, minunat. Pot fi tot felul de lucruri care se pot face împreună între românii plecați și cei de acasă – de-asta a apărut și ideea Repatriot Business Summit unde cam 100 de oameni de business de afară se întâlnesc cu 100 de oameni de business din România și explorează oportunități, etc. 

Eu nici nu mai știu toate direcțiile în care a luat-o acest proiect, eu și Dragoș Anastasiu ne-am concentrat, imediat după ce s-a dezvoltat el, pe partea de educație. Cred că la un moment dat erau vreo 20 de alte mici proiecte pornite de la el. 

Deci v-ați mutat la educație, mai exact la SuperTeach – care s-a dezvoltat când? 

Cred că a rămas o tensiune interioară la mine că nu am reușit să fac ceva atunci în 2011 cu proiectul ăla. Eu sunt destul de implicat în educație prin Itsy Bitsy și Institutul Dezvoltării Personale, pe care l-am fondat împreună cu Cristina Gheorghe. 

E, în 2016, am avut o întâlnire. Avem mii de întâlniri, dar numai unele lasă urme. E, în anul ăla eu am avut o asemenea întâlnire. Cristina Gheorghe l-a convins pe managing directorul de la Institutul Arbinger din SUA să vină în România. Băiatul ăla are un fee de 30.000 de dolari pe zi ca să vină să vorbească undeva. 

Dar noi i-am zis lui Jim că avem în România ceva ce nu găsești în altă parte: o comunitate de oameni de afaceri care se implică și încearcă să compenseze prin ceea ce nu pot face guvernele și că, credem noi, am avea nevoie de un ajutor din partea sa. 

Cei de la Arbinger sunt lideri globali în schimbarea de mentalitate, lucrează și cu corporații și cu NASA și cu poliție și cu guvern și cu tot felul de organizații, adică toate.

Când au auzit ce încercăm noi, au fost, așa, cumva inspirați. Fiind într-un turneu prin Europa au zis „bine, mă, hai să merg și acolo”. Cred că am stat vreo 6 ore cu toții, într-un meeting al Romanian Business Leaders, și am dezbătut și înțeles conceptul care stă la baza studiilor lor: mentalitatea deschisă. 

A zis că într-adevăr nu a mai întâlnit o comunitate de lideri și antreprenori care să facă ceva pentru țara lor împreună. Și am stat și am notat zeci de idei despre ce-am putea să facem cu conceptul ăsta de mentalitate deschisă. Asta era în mai 2016.

La summitul RBL, un profesor de la Stanford a arătat cum investiția în educație duce la creșterea PIB-ului de 1000 de ori sau ceva de genul, oricum efectul era exponențial. 

L-a întrebat moderatoarea, „Ce ai face tu aici, în România? Care e sfatul tău?” – Și a zis: „aș face trei lucruri: aș investi în profesori, în profesori și în profesori. Lăsați sistemul, lăsați abordarea asta. Până să se schimbe sistemul, trebuie să ajungeți la profesor – dacă se schimbă ceva în abordarea lui, atunci ați atins esența. 

Și ne-am ridicat eu și Dragoș și am zis că noi avem o idee. La momentul ăla avea numele de cod „New Mindset for Teachers” – evident că nu am putut ieși cu asta pentru că nu e foarte prietenos, nu era direcția bună. Eram inspirați de un tool, am văzut nevoia și așa am pornit proiectul care acum se cheamă SuperTeach. 

Cum arată SuperTeach acum? Care e dimensiunea proiectului? 

Nu știam nici noi cum o să fie. Ne-am adunat câțiva oameni, eu, Dragoș Anastasiu (n.red. – CEO Eurolines), Cristina Gheorghe (n.red. – președinte Institutul Dezvoltării Personale) și Alex Ghiță (n.red.- președinte Educativa) – de altfel el e nașul cu ideea numelui SuperTeach. 

Și am plecat cu gândul de a face conferințe, să avem o dimensiune orizontală, unde să întâlnim cât mai mulți profesori și o dimensiune verticală prin care să mergem în profunzime, să facem traininguri și să formăm și facilitatori. Și a mai fost o idee de platformă de matching între nevoile profesorilor – de tipul nu am bani să îi transport la olimpiadă nu știu unde sau mai știu eu – și oamenii de business. Proiectul s-a numit PowerUp și a crescut atât de mult încât am stabilit să îl lăsăm să meargă mai departe separat. Acum se numește EduInc. 

Prima conferință a fost în noiembrie 2017, în București, am avut parcă în jur de 300 de profesori. A fost esențial să vedem cum va decurge – o să vină, n-o să vină. Am avut o discuție foarte aprinsă și cu oameni din mediul de business dacă ei ar trebui să plătească ceva sau nu, mulți au spus suntem oameni de business, nu putem să le cerem bani, alții cu mai multă experiență au zis – dacă nu punem un minim filtru, de 10 euro, 50 de lei, o să încurajăm exact acei profesori care vin să vâneze diplome. Atunci am zis hai să facem cu bani, 50 de lei, dar banii se vor duce pe masa la prânz pe care o asigurăm plus o carte sau mai știu eu ce. Noi am testat mult, nu știam ce va merge. Ne-am gândit la speakeri, la tot. 

Deschiderea a fost nu mare, ci covârșitoare pentru noi. În sensul că ne-a confirmat și ne-a motivat să facem asta cât mai repede, cu un impact cât mai mare. Plecau profesorii de la conferință și ne întrebau „noi ce facem de luni?”. Din toată asta a apărut cel de-al treilea stâlp al proiectului – nevoia de a crea comunități. 

Profesorii, toți care au trecut prin training, zic că viețile li s-au schimbat. De la relațiile cu familia, cu soțul, cu propriii copii, mai ales, și apoi evident că e o schimbare majoră și la clasă. La bază stă fix ideea asta: să învățăm să nu îi mai tratăm pe oamenii din jurul nostru ca pe niște obiecte. 

Asta arată foarte mult și lipsa statului din moment ce deschiderea către voi este atât de mare. Indică, practic, o nevoie mare.

O, da. Nevoia e uriașă. Și cumva generația copiilor mei – sunt la liceu acum – și chiar și a angajaților mei mai tineri din organizații, din business, trăiesc altceva acum. Modelele de business existente sunt inițiate în secolul 19, rafinate în secolul 20, și au la bază un singur lucru, din păcate: frica. 

Și, fie că vorbim de recompense sau penalitate, tot despre frică e vorba. Iar societatea nu mai funcționează așa. „Nu ne mai este frică de voi, nu ați înțeles, dragi guvernanți, dragi lideri ai lumii, dragă corporație, dragă șeful meu, I don’t care, nu îmi mai este frică! Am mai mult curaj” . 

Sigur că asta vine pe fondul revoluției digitale, căreia îi vine, ca următor pas revoluția sensului. Acum din ce în ce mai mulți oameni au nevoie de sens.

Și să-și răspundă la întrebarea de ce fac ceea ce fac. Și nu își spun că o fac pentru că le ceri tu sau le zice cineva, nu.  Înțeleg că au nevoie ei să se formeze și să înțeleagă și să creadă și să simtă că lucrurile pe care le fac au un anumit sens.

De-asta sălile au devenit neîncăpătoare, cu vreo două-trei săptămâni înainte să ajungem acolo deja nu mai sunt bilete, nu mai sunt locuri. Ne-am dus în Cluj la BT Arena și au venit 1.300 de profesori. Am făcut Zilele SuperTeach, nu doar o zi.

Prima zi ai o conferință, apoi două zile de workshop. Nevoia e foarte mare, iar resursele noastre sunt toate private, totul e din bani de la companii care sponsorizează și ne ajută. Dacă am avea vreo 10 milioane de euro… noi acum facem asta cu câteva sute de mii de euro. 

Ce vă mână pe voi în astfel de asocieri cu scopuri civice și sociale și nu doar pe voi, ci și pe companiile care participă și sponsorizează?

Cred că o dată e faptul că nu e ceva ce cerem pentru noi. Că nu face pentru Felix sau pentru Dragoș dacă dă niște bani, ci pentru ca în țara asta să se schimbe ceva, să se facă ceva mai bine.

Aproape la fiecare conferință la care merg încep cu citatul „Dacă vrei să vezi cum va fi România de mâine, uită-te la școala de azi”. Eu l-am auzit prima dată la Măriuca Talpeș, care are și ea un proiect fain Merito – pentru profesori – care ne-a și inspirat puțin pe noi să facem Superteach. 

Tensiunea asta că trebuie făcut ceva repede, la nivel de țară, ne-a mobilizat. Acum cu Superteach, dar și în alte proiecte. 

Vă consumați energie pe ceva ce ar trebui să facă statul.

Cred că investim, nu consumăm. Dar cred că motivația intrinsecă vine de la ce am spus noi – pășim acum într-o altă eră de dezvoltare a omenirii, această revoluție a sensului de care spuneam. Și cred că asta ne mână pe noi – prin noi mă refer la cei care fac parte din echipa de bază și care peste jumătate face voluntariat, nu doar cu SuperTeach, fiecare mai face și altceva. Fiecare cu firma lui mai vine cu ceva, punem la bătaie fiecare cam ce are și adunăm oameni care rezonează cu asta.

Vin pe timpul lor liber, iar dacă ei nu și-ar dori și nu ar rezona, nu ar bate unii sute de kilometri ca să vină să ajute sau să participe la asta. Deci nevoia de sens e ceea ce cred eu că ne împinge pe noi să facem asta. Și asta ne împlinește. 


SuperTeach este un proiect lansat în 2018 care pregătește profesorii români oferindu-le conferințe și trainiguri de mentalitate deschisă cu scopul de a ajunge la o mai bună înțelegere a elevilor și la o îmbunătățire a relaționării cu aceștia. Participarea la conferințe se face pe bază de înscriere, urmând ca, ulterior, cei interesați să fie selectați pentru cursuri de formatori. În perioada 2018-2019, 225 de profesori au fost deja pregătiți pentru a fi mai departe traineri în comunitățile lor.


Felix Tătaru. Foto: Lucian Muntean

Nu mă pricep la business, dar este cumva văzută și ca o investiție pe viitor, ceea ce le oferi acum oamenilor? Calculezi că va avea impact asupra business-ului în viitor?

Știi, cred că și esența business-ului este ca orice afacere să facă ceva de care ceilalți au nevoie. Eu n-aș exista dacă nu aș face un produs sau un serviciu de care celălalt să aibă nevoie. Dar dacă nevoile celuilalt s-au schimbat, atunci și eu cu business-ul meu trebuie să mă adaptez nevoilor lui. Iar societatea globală e în transformare, nu doar în România. Nevoile noastre sunt altele – iată ce se întâmplă cu planeta asta și așa mai departe. Deci dacă nevoile sunt altele, atunci și business-urile sunt nevoite să se adapteze. 

Trăim totuși în UE, în România, iar generațiile noi nu se nasc cu nevoile de bază cu care ne-am născut noi. Eu fiind născut în epoca comunistă, am știut ce înseamnă acele nevoi de bază din piramida lui Maslow. Ei care vin acum nu mai au asta, nu le mai întâlnesc. Nevoia de auto-împlinire spirituală prevalează mult celor materiale. De-aia și business-ul trebuie să facă asta. Din ce în ce mai multe companii își schimbă filosofia.

Mai există vreo tachinare sau invidie de tipul lui „să moară capra vecinului” în asocierile astea de companii sau antreprenori cu scopuri sociale? 

Nu pot să spun că am simțit asta. Am simțit o formă de judecată, mă rog, am primit-o – adică nu a fost ceva intuitiv, a fost ceva declarat. Anumiți oameni care spun așa – „bă, ia stai, ăștia sunt de la RBL, adică oameni de afaceri ne cer nouă sală gratis? Să plătească dă-i în mă-sa”.

S-a întâmplat în câteva orașe, pentru că ei aveau sala cea mai mare, noi am scos bani din buzunar și am plătit. Nu asta ne demotivează, dar în cele mai multe cazuri deschiderea este mare. Sălile care costă foarte mult sunt de cele mai multe ori gratis, catering-ul care costă foarte mult e și el de multe ori cu discount-uri semnificative, sunt multe restaurante care ne zic – „vi le dăm la costuri, nu vrem să facem profit cu voi, că ce faceți voi e atât de mișto”. Toată lumea e animată de asta. Sunt și situații în care suntem judecați tocmai pentru că suntem oameni de business, și nu ONG. Deși RBL e un ONG. 

Spuneai că cei de la institutul Arbinger au venit în România pentru că au fost impresionați de mobilizarea oamenilor de business. De ce este România un loc mai prielnic pentru astfel de asocieri între antreprenori față de alte state? 

Cred că avem de recuperat decalaje foarte mari și noi, cei care am avut de-a face mai mult cu exteriorul – Dragoș a trăit în străinătate, am făcut MBA-uri în străinătate, eu am avut IAA-ul din New York – și deci trăind printre alții și văzând gap-urile atât de mari între cum se întâmplă educația și altele la ei și cum se întâmplă la noi, nu ai cum să nu te mobilizezi să faci ceva. 

Poți să transformi această mare gaură într-o mare oportunitate. Viteza internetului – de ce am ajuns să avem viteza atât de mare? Că am fost printre ultimii și am luat ultimele tehnologii. 

Deci putem să spunem clar că există un entuziasm în România. 

Da, pentru că nevoia e foarte mare și pentru că și în noi se poate întâmpla o sciziune interioară – de ce mă alții pot și noi nu? – Dragoș a lăsat medicina în Germania și a venit să facă business în România. Fiecare are povestea lui, vrei să faci mai mult și vrei să o faci la nivel sistemic.

În societățile dezvoltate lucrurile sunt mult mai așezate, sistemele funcționează ele însele foarte bine și atunci fiecare își vede cumva de treaba lui. La noi încă sunt în transformare. Suntem la 30 de ani de la Revoluție, avem libertate, dar ceva nu s-a schimbat la noi: mentalitatea. 

Asta cred că trebuie să facem la 30 de ani de la Revoluție – să declanșăm revoluția mentalităților. De-aia profesorii, de doi ani de când organizăm asta, au început să înțeleagă și sunt conștient că ei, înțelegând asta și transmițând asta mai departe, vor schimba generațiile următoare. 

Și apropo de citatul cu școala de azi, țara de mâine – școala de azi ca sistem e dezastruoasă, dar profesorii ăștia pe care îi vedem noi, cel puțin, sunt senzaționali. Și asta ne dă nouă energie și putere.

Sunt 8.000 până acum și pleacă de acolo cu hotărârea de a lucra ei cu sine mai întâi. Că dacă vii și iei tehnici de predare cu digital și tralala și nu e deloc suflet, degeaba. Apropo de obsesia unora de a da tablete la toți… să dea, nicio problemă, dar nu asta contează. E doar un instrument. 

În definitiv, în spatele a tot ceea ce facem sunt doar două emoții: dragostea sau frica. Lupta de supraviețuire e atât de mare, încât lupta noastră de a schimba mentalitățile este extrem de grea. Supraviețuirea e frică. În spatele invidiei e o frică foarte mare care e în ADN-ul nostru și nu mai zic cât a influențat-o și comunismul. 

Ce le-ai spune oamenilor care încă nu sunt convinși că trebuie să le fie bine și celor din jurul lor ca să le fie bine și lor? Care nu au înțeles încă de ce e important să Trăiască Capra Vecinului, în loc să moară? 

Singur alergi repede, dar împreună ajungem departe. Dacă tu crezi că le ai pe toate, poate o să mergi o perioadă mai repede, dar sigur nu o să ajungi departe. Așa am reușit noi ca oameni să creștem. Cei care au reușit să facă asta în alte părți au făcut-o pentru că au înțeles un lucru: au învățat să colaboreze și au învățat-o de mici, de acasă, de la școală.

La noi încă în sistemul de stat nu se lucrează colaborativ, nu există note de proiect la comun, încă luăm roșu și spunem ce nu e bine – adică alimentez frica – în loc să iau pixul și să zic uite ce ai făcut bine. Suntem 30? Hai să ne împărțim în grupe de câte cinci și fiecare grupă să se gândească la cum am putea să. Și să facilităm discuția și colaborarea între oameni.

Noi în business și în societate de asta avem nevoie: de oameni care știu să colaboreze. Și nu de oameni la fel, ci de cei diferiți. Pentru că eu poate sunt mai creativ, dar tu ești mai structurat și am nevoie de tine. Oamenii ăștia trebuie să învețe să colaboreze. 

Succesul tău trebuie să mă inspire să am și eu succes. Asta e tot. Dacă și ciobanii ăia doi din Miorița, în loc să plănuiască să-l ucidă pe al treilea, se gândeau „hai, mă, să facem și noi, să facem o cooperativă, că tot vorbim de business, că noi o să avem mai multe oi decât el”… Înțelegi? Nu. Hai să mi-l omoare. 

Sunteți implicați în proiectele astea oameni cunoscuți. Ce zice statul? Care e reacția autorităților atunci când văd că voi faceți ce ar trebui să facă ele? 

E greu să spun fără excepție, dar dacă vorbim de administrație centrală sau locală, nu prea am auzit refuzuri. Deschidere declarativă există, oamenii văd că e mișcare, ne sprijină. Nu am ajuns încă să fim împiedicați. Sunt situații de primari destoinici ca Boc, ca Popa de la Reșița, ca Bolojan de la Oradea – care ne-au contactat ei și ne-au zis „veniți, vă dau cea mai mare sală, dar veniți și la mine în oraș”. Deci nu ne-au bătut ei la ușă, ei au zis vreau ca profesorii de la mine din oraș să fie inspirați și ne-au căutat ei. Deci sunt câteva exemple bune la nivel mic.

Dar la nivel sistemic, încă nu. Am avut discuții cu doamna Andronescu și a și fost la un workshop și a zis că îi place ce facem, că vrea să ne ajute. Din păcate, încă nu s-a concretizat, deși sunt zeci și sute de milioane de euro care se cheltuie și se investesc în tot felul de formări din sistemul de educație…

În fine, înainte de a cere, am zis că și noi vrem să vedem care e impactul, ce putem să facem. Avem exemple care ne arată că prin ceea ce facem chiar schimbăm destine. Când va mai trece puțin timp și vom putea măsura și impactul concret de la clasă, vom descoperi, poate, că e nevoie de o mișcare sistemică. 

A fost la un moment dat un fost prim-ministru la unul din evenimentele noastre și a zis că ar trebui să devină program guvernamental: Dacian Cioloș. Ecaterina Andronescu a zis că vreau să vă ajut, să găsim forme de finanțare pentru voi. Sunt intenții deocamdată.

Finanțarea e o problemă?

În măsura în care cererea e foarte mare și noi nu facem față… Noi avem în momentul ăsta un singur om angajat. Restul e pe bază de voluntariat. Cred că dacă am avea o echipă de vreo 20 de oameni tot n-ar fi suficient la nivelul problemei și nevoii și cererii din piață. Pe banii pe care îi avem acum și ce strângem – în fiecare an avem o gală de strângeri de fonduri – și alte sponsorizări, facem cam ce am făcut până acum.

Obiectivul nostru este ca în următorii cinci ani să creștem exponențial. Până acum am crescut liniar. Dacă atingem 50.000 de profesori în cinci ani… 8.000 am atins până acum și ne dă încrederea că se poate. Să avem 20.000 de profesori pregătiți. Din cei 20.000 noi am pregătit doar 200. 

Cei de la Arbinger au fost absolut uimiți și ne susțin cu totul. Ne-au zis că își doresc atât de mult să ne iasă treaba asta și să se transforme într-un proiect pilot, pentru că nicăieri nu s-a încercat la nivel național. Chestiile astea afară se întâmplă cel mult la nivel de școală. 

Da, dacă noi am avea resurse și aici vorbim de milioane de euro, ne-am putea atinge obiectivele astea. Oamenii din sistem în general vor să ne sprijine, dar provocarea pentru 2020 rămâne asta – că poate vom reuși să operaționalizăm toată treaba.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...