Exilul lui Adrian Năstase sau clubul pensionarilor din Casa Titulescu

În seara de 1 noiembrie, în timp ce bucureștenii care se întorceau de la muncă împânzeau bulevardele, la câțiva pași de Arcul de Triumf, în casa care, cândva, îi aparținuse lui Nicolae Titulescu, o mână de pensionari din sistemul de stat se strângeau să elogieze cartea lui Nicolae Melinescu, fost prezentator al Telejurnalului comunist şi, mai încoace, corespondent TVR la Washington.

Clădirea de pe Kiseleff nr. 47 are statut de monument istoric și este deținută acum de Fundația Europeană Titulescu, condusă de fostul premier Adrian Năstase, care le serveşte invitaţilor drept maestru de ceremonii.

Președintele

Ieșit din viața publică după condamnarea la închisoare și după tentativa de suicid eșuată, fostul preşedinte al PSD care, pentru aroganţa sa, fusese supranumit El Însuşi își trăiește exilul intern cu aerul unui Napoleon mazilit.

Insula Sfânta Elena este, pentru Năstase, casa diplomatului interbelic Nicolae Titulescu, pe care a decorat-o cu amintiri ale vremurilor când conducea Guvernul şi cel mai mare partid al ţării.

În lumina scânteietoare a candelabrelor, fotografiile înrămate înfățișează un Năstase mai tânăr și mai plin în obraji, surâzând cordial în vreme ce strânge mâini faimoase: Vladimir Putin, Bill și Hillary Clinton, Silvio Berlusconi, dar și Patriarhul Daniel apar în această galerie exclusivistă, ca niște trofee decrepite.

În această casă, Năstase este încă președinte – președintele Fundației Europene Titulescu, iar vizitatorii care-i calcă pragul sunt întâmpinați, încă de la intrare, de o ușă impunătoare pe care stă scris: BIROU PREȘEDINTE.

Puțini au privilegiul de a fi primiţi acolo. De regulă, oaspeţii sunt trimişi în sala de conferințe, unde așteaptă sosirea unui Adrian Năstase mai supt în obraji, cu barba înspicată de fire albe și cu o încruntare care i-a săpat pe frunte un T vizibil chiar și în rarele momente când zâmbeşte.

Să fie candelabrele, cu lumina lor albă, din altă epocă, cele care imprimă acestei încăperi un aer de biserică? Să fie fotografiile cu liderii lumii cele care intimidează? Pianul?

Sau Năstase însuși, care, oricât ar fi musafirii de joviali, pare mereu absorbit de propria tristeţe?

Un verdict ar fi greu de dat. Cert este că, o dată la câteva zile, foşti membri ai nomenclaturii comuniste şi post-comuniste, majoritatea pensionari ai Ministerului de Externe, își dau aici întâlnire și discută soarta țării.

În această seară de 1 noiembrie, adunarea este ceva mai exotică, pentru că, în afară de foștii diplomați, oaspete de onoare este un fost crainic al Telejurnalului din anii ’80 și ’90, Nicolae Melinescu.

Un alt oaspete este Neagu Udroiu, fost ambasador în Finlanda, primul șef al Rompres (redenumită Agerpres), numit în funcție la 8 ianuarie 1990 de președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale, cu voia dumneavoastră Ion Iliescu.

La parterul Casei Titulescu, oaspeții sunt întâmpinați de un stand cu cărţi, a cărui vedetă, în această seară, este volumul de interviuri pe care îl lansează Melinescu − Întoarcerea la românism.

Întoarcerea la românism

Cartea lansată de jurnalistul Nicolae Melinescu este un volum de interviuri. Intervievaţii sunt Adrian Năstase, Emil Constantinescu, Călin Popescu-Tăriceanu – citat cu declarația „încă mai putem fi patrioți”, ÎPS Calinic Argatu, Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului, Ilie Năstase și Petre Roman.

Titlul interviului cu Adrian Năstase – prezentat de Melinescu drept „teoretician care a petrecut primii ani de carieră în calitate de cercetător și, ulterior, profesor universitar și președinte al Fundației Europene Titulescu” – este un citat din discuția lor: Identitatea națională se construiește în permanență.

Printre altele, fostul premier vorbește despre relația României cu Federația Rusă:

„Că nu ne place Rusia, că nu ne-a plăcut Uniunea Sovietică, asta e! Suntem aici, în casa lui Titulescu, cel care a stabilit relațiile diplomatice cu Moscova și argumenta cu o declarație făcută în Camera Comunelor de la Londra în 1938 și pe care o iubesc foarte mult: «Nu vrem să înlocuim un dușman cu alt dușman! Vrem să suprapunem o prietenie peste altă prietenie!». România asta ar trebui să încerce să facă.”

Ne-a mai sărit în ochi una dintre „întrebările” pe care Melinescu i le adresează lui Petre Roman:

„Petre Roman, membru al distinsului corp universitar tehnic, prim-ministru, ministru de Externe, președinte al Senatului, a avut de la începutul carierei de personalitate publică o experiență cu totul originală. Odată cu schimbarea de regim din România la sfârșitul lui 1989, s-a schimbat profilul și calificarea șefului echipei ministeriale.

Ultimul premier comunist, un aparatcik comunist de 66 de ani, promovat prin școlile Partidului Comunist, un activist obedient și lipsit de personalitate, a fost succedat de un universitar, deținător al titlului de doctor în științe al prestigioasei universități din Toulouse.

La 43 de ani avea experiența, dar și entuziasmul necesare angajării în transportarea țării sale din etapa finală a celei de-a doua revoluții industriale către un stat modern, angrenat în sistemul euroatlantic de valori și de securitate”.

Acestei prezentări, Roman îi răspunde că el este „în mare măsură produsul școlii românești, de la clasele primare până la studiile universitare”, dar și al educației pe care a primit-o „cu foarte mare grijă” de la tatăl său (kominternistul şi apoi nomenclaturistul Valter Roman), „întărită prin întâlnirile pe care le-am avut cu mari personalități ale României”. 

O revistă „argeșeano-europeano-internațională”

Vorbitorii anunţaţi sunt Nicolae Melinescu, academicienii Gheorghe Păun şi Răzvan Theodorescu, foștii ambasadori Constantin Vlad și Neagu Udroiu, dar şi amfitrionul, Adrian Năstase.

Preț de o clipă, sala rămâne în beznă, după o pană de curent relativ scurtă.

Cei șase protagonişti apar într-un târziu, ieşind din biroul lui Adrian Năstase. Acesta se aşază la măsuţă, dar nu înainte de a-l chema scurt pe Melinescu, rămas să dea autografe:

– Vă rog să veniți, domnul autor! Nu se poate… La sfârșit dați autografe!

Melinescu se supune tăcut, iar gazda încearcă o glumă:

– Ordine și disciplină!

Prin fereastra deschisă răzbate sunetul sirenelor de ambulanță de pe Kiseleff, în vreme ce Năstase începe să prezinte cartea.

– Bine ați venit la un eveniment cu totul și cu totul special – lansarea unei cărți de excepție, o carte de dialoguri. Dar, spre deosebire de multe alte lucrări în care cel care pregătește volumul aruncă, știu eu, câteva întrebări și după aceea urmează ca interlocutorii să scrie ei înșiși cartea, în acest volum întrebările sunt extraordinare!

Năstase vorbește puțin: laudă cartea și apoi îi lasă pe ceilalți invitați să se desfășoare.

Primul vorbitor, academicianul Gheorghe Păun, exact asta face: ignoră cartea lui Melinescu. Se lansează într-o serie de divagații privind munca sa de cercetare de la Academie și de la revista la care lucrează.

Vorbește și despre jocul său preferat, Go, în calitate de președinte al Federației Române de Go.

Totuși, nu omite să îi transmită lui Melinescu:

– Îmi place nemaipomenit titlul! Aici cred că poate fi iarăși deschisă o paranteză – unirea cu Basarabia. Unire sau ce? Nu e unire, e reîntregire, e altceva. La fel – „Nevoia de românism” (titlul primei cărți pe aceeași temă publicate de Melinescu – n.r.) sau „Întoarcerea la românism”? Noi am fost naționaliști, am avut un proiect de țară care cerea naționalism.

Cât timp Păun nu contenește să deschidă noi și noi paranteze, Năstase îl privește îndelung și fix, sperând probabil ca academicianul să înţeleagă mesajul: e timpul să se oprească.

Păun nu are ochi însă pentru fostul premier, așa că discursul său continuă neabătut. Subiectul central este revista Curtea de la Argeș care, atrage el atenția, „nu este o revistă provincială”, ci de-a dreptul „argeșeano-europeano-internațională”.

În timp ce mai deschide o paranteză, Păun spune că România este măcinată nu de corupție, ci de faptul că „oamenii cred că există corupție”.

În final, după ce își cere scuze că s-a „întins”, câțiva pensionari din audiență șușotesc:

– Hai, da’ mai lasă-ne!

„Melinescu e autorul unui binom, ca să folosim
o expresie la modă”

Când îi sosește rândul, Răzvan Theodorescu amintește că a contribuit la primul volum semnat de Melinescu. Deschide cartea și citește:

– În volumul de acum doi ani, Nevoia de românism, am avut o intervenție și îmi place să o amintesc: „Naționalismul meu este naționalismul de tip Eminescu, Rădulescu-Motru, Titu Maiorescu”. 

Apoi se lasă în scaun, presat de greutatea propriilor cuvinte:

– Continuarea pe care o găsesc eu astăzi la colegi eminenți din diverse domenii, de la oameni ai sferei politice – gazda noastră, nu întâmplător, Adrian Năstase, fostul președinte Emil Constantinescu, Petre Roman, Călin Popescu-Tăriceanu, oameni din zona academică și Bogdan Simionescu, colegul nostru, și bunul meu prieten Ioan-Aurel Pop, rectorul Universității „Babeș-Bolyai„, și mulți alții care condensează conceptul la care eu țin foarte mult.

Propun de mult o dezbatere la Academie pe această temă – conceptul de naționalism, concept pe care toți nătărăii, că politica are mulți nătărăi, media are mulți nătărăi, din incultură sau frustrare, au găsit cu cale să-l acuze.

În sală, un domn care a ațipit este trezit de vorbele tunătoare ale lui Theodorescu:

– Trebuie să facem un front comun al intelectualilor și să spunem tare: „Suntem naționaliști!”. 

Bărbatul care ațipise tresare, la timp cât să prindă finalul apoteotic al cuvântării, un citat pe care Theodorescu i-l atribuie lui Titulescu:

– Dacă se discută despre Europa, și România nu este acolo, discuția nu mă interesează!

În sală se aplaudă, iar microfonul îi este pasat lui Neagu Udroiu:

– Eu aveam impresia că îl cunosc bine pe Nicolae Melinescu, ne știm din Televiziune, că a venit, tânăr fiind, un pic înaintea mea și a rămas acolo până la adânci bătrâneți, dar asta nu m-a împiedicat să urmăresc aparițiile sale de televiziune – un realizator, cum să spun, extraordinar…

Vorbind apoi despre cele două volume ale lui Melinescu, legate de aceeași temă, Udroiu spune că „Melinescu nu este, deci, autorul unei cărți, ci autorul unui binom, ca să folosim o expresie la ordinea zilei”.

În sală, oamenii râd cu poftă.

„Barroso nu avea căderea nici să-l invite la cafea
pe primul ministru al României!”

Penultimul vorbitor este Constantin Vlad, fost ambasador în Finlanda, în Japonia și, la sfârșitul anilor ‘80, în Australia. Are 91 de ani şi este membru al Fundației Europene Titulescu, dar şi al Academiei Oamenilor de Știință din România (AOSR).

În ciuda vârstei, Vlad are cel mai sprinten discurs. Vorbește cu dezinvoltură despre Brătieni, despre perioada comunistă, despre cauza României.

– Aflăm, din când în când, că ginerele unui fost președinte – n-ar mai fi fost! – a încercat să ia prin fraudă ceva de la Florica (Vila Florica – n.r.). Păi, ăsta a fost Brătianu? (…) Eu cred că această carte, luată în ansamblu, face foarte bine că apasă pe rolul și răspunderea elitei intelectuale a țării.

Referindu-se la elita politică a țării, Vlad își amintește de Victor Ponta.

– Barroso (Jose Manuel Barroso, fost președinte al Comisiei Europene – n.r.) nu avea căderea nici să îl invite la o cafea pe primul ministru al României!

Toate tratatele constitutive nu îi dau asemenea cădere! Dar cum să îi dea sarcină ce să facă acasă la el? Acasă la noi? 

Dar eu nu judec ce a zis și a făcut Barroso, eu judec, și asta vă propun să facem, ce a făcut acest politician român! De ce a acceptat? Cine i-a dat voie să accepte acest lucru? A răspuns el, când a venit acasă, de ce a făcut acolo? Și de ce a făcut după? 

Dumneavoastră vă închipuiți dacă Orban, de la Budapesta, ar fi fost chemat și ar fi acceptat, ce se întâmpla când se ducea acasă? Era un nou 1956 la Budapesta!

Noi am tăcut toți, a trebuit să se întâmple Colectivul și să plece ca un laș! Ăsta este om care a răspuns de soarta României!

În stânga venerabilului ambasador, Nicolae Melinescu își frământă mâinile.

În primul rând al audienţei, generalul în rezervă Mircea Chelaru, fost șef al Statului Major al Armatei, ascultă cu atenție.

Chelaru e un obișnuit al unor astfel de evenimente, fiind, printre altele, unul dintre organizatorii vizitei de anul trecut a șefei Frontului Național francez, Marine Le Pen, în România.

Academicienii Theodorescu și Păun șușotesc, cât timp Vlad revine la sentimente mai bune și îl felicită pe Melinescu.

Când, în sfârșit, vine rândul jurnalistului, acesta i se adresează lui Adrian Năstase, care în sfârșit începe să zâmbească.

– Vă mulțumesc că ați intrat în acest proiect cu autoritate, cu înțelegere, competență, și vă mulțumesc pentru scopul unui asemenea demers. De data aceasta, prietenul meu Neagu Udroiu nu o să mă mai întrebe așa, la colț: „Bă, spune cinstit, cine ți-a scris cartea?”.

Pentru că autorii sunt pe cuprins, sunt cei 17 invitați care au avut bunăvoința, dedicația și înțelepciunea de a se prezenta pe o temă extrem de interesantă. Coperta este o fereastră deschisă, fereastra deschisă a României prin care își prezintă valorile perene care pot contribui la patrimoniul european și universal.

Melinescu le mai mulțumește celor pe care i-a intervievat, pentru că au avut „noblețea spirituală și intelectuală” să răspundă la întrebările sale.

La final, când cei prezenți se ridică pregătiți să iasă pe ușă, Adrian Năstase îi oprește subit: „Nu s-a terminat!”.

Apoi, pe un ton blajin, explică:

– O pauză muzicală cu piese care să ne pună cumva în armonie cu noi înșine reprezintă un experiment necesar. După aceea, domnul Melinescu vă invită și la un pahar de vin, ca să savurați cu totul această întâmplare de aici, de la fundație, și sigur că vă așteptăm și la alte evenimente de același gen, de aici, de la Fundația Europeană Titulescu. Vă mulțumesc încă o dată și vă invit să ascultăm câteva piese de muzică clasică. 

Năstase ia loc în primul rând, fără să le mai arunce vreo privire invitaților și fără să mai schimbe vreun cuvânt cu ei. De voie, de nevoie, antevorbitorii se așază și ei.

Fostul premier ascultă îngândurat recitalul de pian din Casa Titulescu, de parcă, așa cum tocmai a spus, speră că îl va repune în armonie cu El Însuși.