Tristețea mea

Discuţia despre pensii n-ar trebui s-o poarte finanţiştii, ci istoricii noştri şi poeţii, mai ales poeţii, fiindcă noi n-am cerut să ne naştem, nici să fim cea mai mare generaţie vreodată,

părinţii noştri s-au iubit cum au putut, fără prezervative şi fără educaţie sexuală în şcoli, s-au iubit pe şantiere şi pe ogoarele patriei, în apartamente împărțite cu alte familii şi în blocuri în care toţi vecinii auzeau tot,

dar ne-au făcut din dragoste, sau măcar de spaimă – să nu sfârșească la puşcărie ca părinţii lor, aşa am ajuns în clase care mergeau până la G şi H, foarte mulți și foarte singuri, generaţia cu cheia la gât, aşa ni s-a zis, fiindcă trebuia să ne jucăm responsabil, s-avem grijă să nu intre vreun străin în casă, să nu ne fure blugii şi adidaşii,

şi cum să nu vrem să plătim pensiile de azi ale părinţilor şi bunicilor când ei plecau devreme şi veneau târziu, când ei picoteau noaptea pe scăunele înguste, vară-iarnă, pentru orice urma să "se bage" dimineaţa la alimentara sau la carne, când ei tăceau ca noi să putem vorbi și jucau roluri ca noi să ne dăm jos de pe scenă, când ei făceau rost de ciocolată şi de banane şi de casetofon,

pentru pensiile lor am renunţa acum la pensiile noastre, aşa suntem noi, decreţeii, mai puţin funny, am moştenit asta de la ei, de la tovarăşii părinţi, muncă-muncă-muncă, gândul ăla obsedant – las' că le va fi mai bine copiilor mei,

şi de-aia zic că asta e treabă de istorici ai viitorului, adică de poeţi, căci dacă bătrânii împrumută de la noi, atunci şi noi am împrumuta de la urmași, cei născuţi cu internetul, şi tot aşa, generaţie după generaţie, una mai mică decât alta,

şi cine şi-ar asuma această îndatorare nesfârşită, cine ar menţine acest lanţ al iubirii în politică şi-n administraţie, cine le va transmite strănepoţilor că străbunicii au decis în numele lor, pentru că nu i-a lăsat inima să-şi vadă mama și tatăl fără roşii şi fără ceapă, fără abonament la telenovele şi fără câteva drumuri gratuite pe an,

cum vor înţelege acei strănepoţi că n-am fost în stare, cu toată libertatea asta, să construim un partid, măcar unul, care să câştige alegerile, să înmulţească banii şi să oprească exodul românesc,

cine va convinge miile să ducă în spate milioane, apoi sutele să întreţină mii, zecile să protejeze sute,

cine îl va convinge pe ultimul român de vârstă mijlocie că trebuie să plătească bătrâneţea liniştită a tuturor părinţilor colegilor lui deja plecaţi din ţară, ce vină va avea el că vrea să rămână, că-i e urât să stingă lumina sau că, pur şi simplu, îi e drag să trăiască aici, cu riscul de-a nu avea pensie niciodată,

cine va mai fi atât de sincer şi de solidar cu el, încât să-l trezească răbdător, să-i facă o cafea şi să-l conducă până la poartă când va pleca la serviciu, cine îl va mai aştepta seara să se întoarcă, cine-i va pune o mâncare caldă pe masă, să simtă că mâine merită să se ridice încă o dată, şi apoi, târziu, în pat, cine-i va lua de pe piept cartea deschisă mereu şi mereu la acelaşi poem, moştenit de la străbunici – "tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră", cine?

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează