Splendida izolare

Splendid isolation – sintagma care definește politica Marii Britanii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – s-ar putea traduce în românește cu o expresie de basm: nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum.

Nici în Europa, nici în afara ei.

Precum relația dintre doi soți care, deși au divorțat, continuă să trăiască împreună, Londra nu se amesteca în treburile Europei cât timp Europa nu-i amenința paradoxul: și dincolo, și dincoace de Canal, și arogantă, și tovarășă, și detașată, și implicată.

Timp de vreo 300 de ani, începând de prin secolul XVII, Guvernul Majestății Sale și-a subsumat politica externă unui obiectiv care presupune o flexibilitate permanentă și un pragmatism vecin cu cinismul: faimosul balance of power, echilibrul de putere.

Pentru britanici, asta a însemnat ca, în raportul de forțe de pe continent, ei să se mute continuu de partea celui mai slab, fie acesta Franța, Austria, Prusia, Imperiul Otoman, Rusia sau o combinație a lor, astfel ca nimeni să nu ajungă să controleze Europa, cu precădere Europa Centrală – spațiu de unde splendida izolare ar putea fi transformată în groaznica apropiere.

Din cauza acestei frecvente repoziționări i s-a spus Perfidul Albion.

Imaginați-vă că pe axul unui cântar uriaș stă încolăcit un tip care e atent la oscilația în plan vertical a celor două talere și, de fiecare dată când unul dintre talere atârnă mai greu, el sare în celălalt, ca să le aducă la același nivel. Apoi, când situația se calmează, revine pe axul central, și tot așa.

Asta a făcut Marea Britanie secole de-a rândul: a umplut spațiile goale din confruntarea intra-europeană, a rotunjit, când prin lipsă, când prin adaos, calculele de putere, a fost, prin propria voință, ΔT care se scade sau se adună la un război militar sau economic.

A fost arbitru-jucător.

Mai aproape de noi, Regatul Unit nu mai avea cum să joace același rol înăuntrul Uniunii Europene, în special dacă vorbim despre Uniunea extinsă, din acest secol.

Nu și-a asumat nici statutul de lider, pentru că nu-l avea în "genă", și nici n-a construit vreo troică împreună cu Franța și Germania; ba, de multe ori, și în momente delicate, s-a uitat mai insistent către SUA decât către Europa.

Acum, în urma referendumului din 23 iunie, britanicii se întorc, oarecum involuntar, la splendida izolare: recreează distanța de trufie și neamestec dintre Dover și Calais.

Brusc, Canalul Mânecii pare mai lat decât Atlanticul.

Brusc, continentul-nucleu al lumii e din nou în pericol să fie o peninsulă. Fără o viziune filosofică, bazându-se doar pe circulație și pe monedă ca factori de coagulare, condusă de președinți și premieri cu anvergură de funcționar, Europa se demagnetizează vizibil și își refuză întemeierea.

Pentru cei care judecă doar în termeni financiari, desprinderea Marii Britanii poate părea o catastrofă. Pentru cei care judecă în termeni militari și strategici, de asemenea: premierul britanic n-a participat la negocierile cu Rusia nici când Regatul Unit era membru de vază al UE, darmite acum.

Dar pentru cei care cred că Europa (mai) este ceea ce este fiindcă a exportat idei, nu mărfuri, pentru cei care văd istoria ca pe o funcție fără discontinuități, iar prezentul ca pe o smerită frântură dintr-o panoramă de necuprins, pentru ei votul de acum nu este decât o săritură binevenită, pe talerul celălalt, a tipului aparent retras care stătea încolăcit pe axul balanței de putere: pe talerul nostru se adunaseră prea multe obiecte.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează