O, Solenoid!

Mihnea Măruță

Redactor

Am citit „Solenoid” și mi-am promis că-l voi reciti. Nu cred și nu știu ca în limba română să se fi scris ceva comparabil în materia hialină – ce mult iubește Mircea Cărtărescu acest cuvânt! – a imaginației.

Acest roman redă limbii noastre materne statutul de patrie (vorba lui Nichita): o mamă și un tată ca o întâlnire a proiecțiilor noastre, amintire vibrantă a traumelor nedepășite, dar și vis luxuriant de eliberare.

N-am să scriu despre firul poveștii, ci despre solenoizii pe care mintea scriitorului i-a creat în mintea mea.

1. Am învățat în ultimii ani că, indiferent de domeniu, nu există responsabilitate adevărată, și nici performanță reală, decât dacă omul se gândește la rosturile și implicațiile intervenției sale asupra celorlalți și asupra lucrurilor.

Să te întrebi continuu, chiar dacă știi că nu vei găsi răspunsurile, „ce caut eu aici” și „de ce fac asta acum”, să vrei să deslușești, intuind eșecul, la ce surse nevăzute e legată munca ta și de ce ți se „întâmplă” una sau alta, să te temi de răul pe care l-ai putea comite și să te cutremuri de binele la care, fără să știi, poți să contribui – acestea îmi par a fi condiții ale unei așezări conștiente în propriul destin și în relațiile cu oamenii, mai ales cu cei necunoscuți.

2. Un studiu efectuat de cercetători în fizică nucleară pe 100 de romane faimoase a scos la iveală structuri matematice de tip fractali în „majoritatea covârșitoare” a acestor opere. Astfel, lungimile și succesiunea frazelor care compun un paragraf sau altul respectă un tipar care e valabil și pentru ansamblul întregii cărți.

Cea mai simplă concluzie este că mintea unui creator se manifestă similar la detaliu și la întreg, ca o sinecdocă inconștientă, ca și cum altcineva ar pune punct, de fiecare dată, în locul său.

Deplina scufundare în abisul unei idei sau al unei viziuni, explorarea unui micro-univers personal până la ultimele amănunte, oricât de chinuitoare s-ar dovedi ea, revelează în chip miraculos un macro-univers, la fel ca atunci când te apropii de broderia unui fractal și el te înghite pentru a redeveni, în aceeași clipă, minuscul. (Poate aceasta este intrarea în oglindă care îl obsedează pe autorul „Solenoidului”.)

3. În același context, orice cale pe care mergi suficient de departe – fără a renunța pe parcurs, întorcându-te iar și iar, ca Ulise, la traseul prestabilit – devine atât un drum spre propriul suflet, cât și o potecă spre totalitate.

Poate să fie o cale izolată, a culegătorului minuțios, a cercetătorului mizantrop sau, bineînțeles, a ascetului, dar și una fulminantă, de actor, cu toate înțelesurile acestui termen.

Importantă e nedistragerea, încăpățânarea în jurul sinelui, dar nu ca preocupare egoistă, ci ca dezgropare personală care te îngroapă, ca o scormonire în carne după stele.

4. Cred că rețelarea lumii, conectarea fiecăruia cu oricine, va pune capăt criticii în sensul acesteia de categorisire, de căutare și – neapărat – găsire a unor asocieri care să permită deschiderea unui sertăraș și introducerea noutății în acel sertăraș.

Oamenii nu mai rezonează decât la mărturisire. (Poate așa a fost dintotdeauna.) Potențialul cititor vrea să afle ce te-a mișcat pe tine, omul care îi scrii, nu câte sertărașe ordonate ai putea deschide, la o adică, datorită altuia.

„Solenoid” e un test istoric pentru cercul cel strâmt al ideilor de la noi, fiindcă dezvăluie cine se teme să iasă din canoane și cine, dimpotrivă, îmbrățișează prezentul și refuză argumentul autorității clasificatoare.

5. Un om neînțeles și singuratic, dar care se livrează totalmente celorlalți – să-l disece, eviscereze, studieze și repartizeze, pe bucățele, după bunul lor plac – îi va salva pe unii și îi va schimba pe toți.

Cine e răspunzător pentru protecția oferită de stat șefului Serviciului Protecție și Pază, Lucian Pahonțu?

Cine va răspunde pentru faptul că șeful Serviciului de Protecție și Pază, Lucian Pahonțu, nu a fost investigat timp de 21 de ani în legătură cu activitatea lui în Securitatea comunistă, perioadă în care a devenit unul dintre cei mai puternici oameni din România, adunând stea după stea pe uniforma de general?

„Migrația” nu poate fi trasă la răspundere. Politicienii, da. Cum ajungem să-i scutim, din compasiune, exact pe cei responsabili de o țară în care a rămâne costă mai mult decât a pleca

Spunem „val" de migranți, numim migrația „o problemă”, spunem că migrația „distruge familii” și „îmbolnăvește”. Și deresponsabilizăm, astfel, actorii politici vinovați de condițiile în care oamenii ajung să ia decizia unei plecări și să mute responsabilitatea pe umerii unui fenomen natural, care nu poate fi tras la răspundere: „migrația”. 

Așa a fost și așa va fi, cu răstigniri și catedrale.