Ce-am învățat de la Umberto Eco

Sunt puțini oamenii la moartea cărora putem să spunem ceva. Moartea vorbește în locul nostru, cu glasurile tuturor, și, de fiecare dată când citim sau auzim că s-a mai dus cineva, știm că ne-am mai apropiat un pic. Că moartea oricui e parte din moartea fiecăruia dintre noi.

Umberto Eco este – scriu "este" și-n secunda următoare îmi dau seama că inconștientul, cel care dictează, încă n-a asimilat că "a fost" - unul dintre acei scriitori care, datorită micșorării lumii, în finalul secolului XX, au devenit cunoscuți pe toate continentele.

Nu sunt mulți asemenea lui, poate câteva zeci: să le spunem scriitori cu acoperire globală. (Ar fi interesantă, acum, când un software poate "extrage" inclusiv sentimentul dintr-un text, o cercetare matematică asupra influenței pe care această mână de autori o exercită asupra mentalului colectiv.)

Cum ajungi scriitor cu acoperire globală? Nu cred că există o rețetă sau că vreunul dintre ei și-a propus asta. Probabil e un amestec misterios de talent, obsesie pentru una-două teme esențiale, un soi de autism al muncii, conjunctură favorabilă, o limbă de circulație sau, cine știe, un înger mai tare decât al altora. Nu includ marketingul, nu mă interesează în acest context.

Umberto Eco le bifa – vedeți, inconștientul s-a obișnuit deja și l-a mutat la trecut – pe cele de mai sus, dar le adăuga, firesc, unele direcții personale. Acestea din urmă sunt lucrurile pe care le-am învățat de la el, citindu-l, și despre unele vreau să scriu acum, la moartea lui.

*

Forma deschide sau, după caz, închide accesul către conținut. Nu e rușine să îmbraci un subiect grav într-o haină aparent superficială. "Captația" asigură destinația. Încăpățânarea scrobelii e o trufie. (Poate și de aceea există dragoste la prima vedere.)

O introducere plictisitoare poate fi un test. Ăsta ar fi reversul medaliei pentru ideea de mai sus. Încep o carte sau un text cu o descriere aparent inutilă pentru că îmi doresc, poate, ca numai unii să continue. Pentru ei, satisfacția va fi cu atât mai cărnoasă, răsplata cu atât mai plină de miez.

Undeva, într-o carte veche, se află explicația pentru orice dilemă a modernității. Rădăcinile sunt importante, vorba Sfintei din "La grande bellezza".

Conspirația e fie o soluție de consolidare a puterii, fie o proiecție mentală în lipsa puterii. De o parte, cei care cred că dețin ceva; de cealaltă parte, cei care cred că nu dețin nimic. Ambele sunt expresii ale fricii.

A rămâne conectat la prezent e singura opțiune de normalitate intelectuală. Poți să te scufunzi în manuscrise antice ori medievale, poți să te retragi în biblioteci devastatoare, să acumulezi și să jonglezi cu marile idei ale omenirii, dar e obligatoriu să nu te blochezi în relație cu mundanul, să bei bere cu prietenii, să te uiți la un meci de fotbal, să știi cum funcționează noile gadgeturi. Să nu te oprești la un moment dat, să nu ajungi să urăști realitatea pentru că nu se modifică pe potriva minții tale.

Un căutător nu poate găsi răspunsul decât în întâlnirea cu un alt căutător. Iar răspunsul e întâlnirea.

Lașitatea nu se prescrie. Nu e târziu să te eliberezi, niciodată nu e prea târziu. Scrie un text sau spune-i cuiva: "Atunci mi-a fost foarte frică și n-am intervenit. Atunci m-am speriat și m-am ascuns". Nu te condamna definitiv.

Tărâmul unde ne-am dori să trăim pentru totdeauna, regatul pașnic condus de un drept înțelept, insula fericiților nemuritori, e povestea.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează