Dune (2021) - Auteur-ul trebuie să moară pentru ca Dune să se ridice

De văzut? – Da?

Cu: Timothée Chalamet, Rebecca Ferguson, Jason Momoa, Zendaya
Sinopsis: Poate cea mai fidelă și frumoasă vizual adaptare a cărții ne bombardează operatic cu sunet și furie dar își greșește fundamental personajele.
Seamănă cu: The Arrival (Dennis Villeneuve, 2016), Dunkirk (Christopher Nolan, 2017), Cloud Atlas (The Wachowskis, 2012)

Încă de dinainte ca Dune să fi ieșit în vizionări de presă, filmul avea deja hateri dedicați. Pe bună dreptate, de altfel, există o panoplie întreagă de critici care nu sunt impresionați de stilul vizual dramatic și operatic al regizorului Villeneuve. Mulți îl descriu ca formă fără fond, ca fiind concluzia logică a obsesiei hollywoodiene cu drama, sunetul și furia încapsulate cel mai bine în opera (opereta?) lui Christopher Nolan, celălalt titan al filmelor high-concept, high budget cu pretenții artistice. 

Sau mai bine zis încapsulate până acum, căci Villeneuve a reușit, prin Dune, să îl depășească pe Nolan la categoria „look pretty and do as little as possible” (fii frumos/frumoasă și fă cât mai puțin posibil), vorba americanilor. Filmul e un spectacol vizual complex, un melanj (mai ceva ca mirodenia) între CGFX și efecte practice (cum remarca și celălalt titan) punctat de o coloană sonoră gândită să-ți dea fiori pe șira spinării.

Și tot încă de dinainte ca Dune să fi ieșit în vizionări de presă filmul își avea deja fani dedicați. Tot pe bună dreptate, de altfel, există zeci de oameni pentru care Dune, cartea, a fost o experiență formativă, o alegorie cu feudalism spațial și copii care sunt atât de deștepți încât nu doar că pot să-și controleze emoțiile și să joace șah 5D cu cei mai prejos de ei dar ar putea să fie literalmente niște Mesia spațial. 

Citind Dune ca un preadolescent pasionat de SF care se crede un titan intelectual, cartea îți deschide orizonturile mai ceva ca o supradoză de mirodenie. Așa că știam de mult oameni care urmăreau fiecare știre nouă, fiecare poză nouă, fiecare memă nouă despre Dune. 

Oameni care își planificau bugetul ca să își poată cumpăra un tv nou 4k și un soundbar în caz că pandemia afectează premiera cinematografică pentru a vedea Dune în viziunea completă a lui Villeneuve. Da, recenziile nu contenesc să ne explice cum Dune trebuie văzut la cinema, la IMAX sau proiectat printr-o peliculă fină tăiată din creierul regizorului. Pentru că Dune, mai mult ca orice, e un spectacol vizual, unul care încearcă să redea acel sentiment de imensitate și copleșire pe care îl instigă în mulți cartea.

Și de aici încep problemele.

Pentru că dacă Dune e un spectacol vizual fără drept de apel, unul din cele mai impresionante filme SF puse vreodată pe un ecran, mic sau mare, ceva îi lipsește pe tot parcursul, atât ca să fie o adaptare de succes cât și ca să fie o operă cinematografică completă.

Cea mai sesizabilă absență mi se pare cea a lucratului cu actorul. Villeneuve, ca toții „noii esteți” din mainstream, mi se pare mai mult un regizor care vrea să filmeze chestii frumoase decât să spună o poveste prin intermediul unor actori. Problema e însă că Dune nu e un material sursă propice pentru așa ceva, ci o carte în care marea majoritate a acțiunii și narațiunii are loc în capul personajelor. 

Soluția lui David Lynch pentru mult-ridiculizatul său Dune a fost să pună bucăți mari de voice-over. Soluția lui Villeneuve… nu prea există. Avem personaje care se uită lung în zare și par că gândesc profund. Avem personaje cu vise profetice (pe care le vedem în flashuri inducătoare de epilepsie pe ecran, a la viziunile lui Frodo din Lord of the Rings) sau sentimente profunde, care exprimă prin mimică acest lucru, dar nu avem acel șah 5-dimensional cu sinele care este Dune, cartea. 

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

De fapt Villeneuve mi se pare că nu prea știe sau nu prea vrea să își regizeze actorii, lucru care merge când ești la al patrulea film cu Jake Gyllenhaal sau ai actori-monolit ca Josh Brolin sau Benicio Del Toro, dar nu merge când vrei să arăți tulburarea lăuntrică a posibilului mesia-psihotronic al universului sau să regizezi o distribuție de excepție. 

Actori carismatici care sunt pe val precum Jason Momoa sau Dave Bautista sunt folosiți mult prea puțin, actori din care se pot scoate performance-uri de excepție precum Skarsgård sau Brolin sunt regizați prea puțin, iar actori carismatici, pe val și de excepție sunt aproape degeaba în film. Dacă acest lucru e oarecum scuzabil la Zendaya sau Javier Bardem (atât de  puțin utilizat că am crezut că e Jeffrey Dean Morgan) din motive narative, e complet impardonabil în cazul lui Oscar Isaac.

Focusul regizoral e însă bineînțeles pe duo-ul format din Chalamet și Ferguson – perechea fiu-mamă care vor mântui Arrakisul și cuceri universul. Și dacă nu mă pot plânge deloc de felul în care joacă nici Chalamet și cu atât mai puțin Rebecca Ferguson, și cu riscul de a suna ca ultimul tocilar, jocul nu e potrivit pentru personaje, care sunt în cărți aceste bastioane ale logicii gândiri și autocontrolului și care aici plâng cu muci în jumătate din scene. 

Am însă o problemă mare cu coloana sonoră care slavă lui Shai-Hulud nu e făcută de Toto ca în 1984 ci de eternul Hans Zimmer. Pe lângă notele de cimpoi și necesarele împrumuturi culturale islamice într-un film despre Jihad în deșert, avem reverberații parcă furate dintr-un film de Nolan, menite să ne sugereze scara imensă a lucrurilor și ceva voci umane augmentate ce par desprinse din trilogia Qatsi sau din cântatul polifonic mongolez din gât.

Sigur, o operă de artă, fie ea și un film melodramatic trebuie judecată în propriul context dar totuși a fost dorința expresă a lui Villeneuve de a fi cât mai fidel cărții, de a face un film „pentru el”. Dacă așa înțelege el personajele, avem o problemă nu actoricească sau auctorială, ci factuală.

Vizual, filmul este, bineînțeles, impecabil, cum ne-am obișnuit de la Villeneuve, cu cadre imense, lungi, peste scene de deșert, construcții practice care l-ar face invidios pe Jodorowsky și o estetică Afghanistan-like perfectă pentru viitorul bizar cu feudalism spațial, săbii și scuturi Holtzmann, care e reprezentat de Dune. Tehnologia e reprezentată la rândul ei superb, de la ornitoptere și până la proiectoarele holografice cu aer de diascop mai degrabă decât de proiector UHD Dolby Vision.

Soundtrack-ul e bun, ciudat și destul de puternic ca să te scoată din elementul tău, să te transporte într-o lume de mister și feudalism spațial. Dar este atât de multă muzică, atât de aglomerat fundalul sonor al filmului, mai ales dacă îl asculți pe Villeneuve și vezi filmul la IMAX să te imersezi, încât devine obositor totul.

Acțiunea serioasă cu viermi și ornitoptere și Sardaukari îmbrăcați în costume albe (care, sincer, par scoși din secția de Covid) cuplat cu monumentalismul designului de efecte, cuplat cu jocul plat actoricesc și cu soundtrack-ul de operă scrisă de extratereștrii din Arrival, toate îți dau un sentiment de oboseală, de parcă Villeneuve încearcă să te pocnească în cap cu cele două volume Dune până ajungi să privești capodopera sa cu aceiași ochi ca și el. 

Frica mea e ca în încercarea sa auteurială de a face o Epopee cu E mare, Villeneuve să nu facă doar o serie de trei(?) filme incomprehensibile pentru cei neinițiați în jihadul spațial, dintr-o carte considerată inadaptabilă. 

Un lucru e cert, într-o lume de filme Marvel avem nevoie de mai multe filme SF magistrale care încearcă ceva nou. Dar avem nevoie ca ele să fie inteligibile și cu appeal larg, nu doar exerciții de aroganță auctorială.

Cel mai mare compliment pe care îl pot da Dune-ului lui Villeneuve e că îmi aduce aminte în spirit de Valhalla Rising al lui Nicholas Winding Refn, un alt „estet” pasionat de personaje care nu vorbesc mult dar arată frumos. Dar unde Refn se folosește de estetic pentru a spune o poveste, Villneuve se pierde în vizual și ne lasă să ne extragem singuri povestea. 

Cea mai mare insultă pe care i-aș putea aduce-o Dune-ului lui Villeneuve ar fi să-l compar cu Tenet al lui Nolan, un film atât de high-concept că-și pierde publicul pe drum și reușește doar să satisfacă ego-ul și „viziunea” creatorului. 

Deocamdată Dune reușește (cu greu) să țină echilibrul precar dintre concepția auctorială și coerența narativă. Viitorul universului Dune și al ideii de „blockbuster arthouse” e însă în mâinile lui Villeneuve și în dispoziția acestuia de a transforma o experiență estetică într-una cinematografică completă.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...