Dosarele mamei mele: o sfâșiere a vălurilor memoriei

Amestec de ficțiune documentară și memorialistică, dar și roman în toată regula, cu o poveste care îți face pielea de găină și îți dă fiori pe șira spinării prin complexitatea jocului politic și psihologic și prin cinismul anumitor reacții umane în contexte de criză, Dosarele mamei mele, de Andras Forgach, este o carte cutremurătoare. Cu atât mai mult cu cât propriile răni istorice, în ceea ce privește colaboratorii și informatorii securității, sunt încă deschise și dureroase.

Domnul și doamna Papai (numele conspirative primite de cei din familia Forgach), evrei maghiari, cu o istorie fascinantă, el crescut în România, ea crescută în Palestina, ambii fugind din fața unor pericole și nedreptăți sociale pe care le considerau toxice, au pornit ca niște indivizi bine intenționați, adepți ai unei cauze comuniste idealiste, și au decis să părăsească Israelul, în care se exilaseră în timpul războiului, și cu a cărui politică nu consonau, sfârșind prin a servi unui regim totalitar și ucigaș. Ceea ce demarase ca misiune nobilă, de credință, va sfârși, agonizând, ca o încercare de supraviețuire fizică, cea morală fiind iremediabil compromisă, lucru care îl va și condamna pe domnul Papai la ospiciu.

Avem un bildungsroman al unei familii, mai degrabă deconstrucție și declin decât construcție, dar și frescă socială care reproduce un context istoric internațional greu de imaginat, în interiorul unui sistem comunist represiv și închis, asemănător cu cel pe care l-am avut noi (asemănător și nu prea, de exemplu scenele cu tinerii artiști manifestându-se liber, artistic și sexual, chiar cu marijuana, sunt de neimaginat în comunismul românesc), aflat într-un joc de-a șoarecele și pisica cu lumea din exterior. Accentul fiind în acest caz pus pe relațiile dintre Ungaria și Israel. 

Deosebit de interesante sunt relațiile de manipulare, control și putere dintre agenții poliției secrete și colaboratorii lor, manipulare pe care colaboratorii o vor exercita mimetic, pe urmă, chiar și asupra celor mai apropiați, într-un efect otrăvit de domino, ducând până la trădarea propriului fiu de către doamna Papai.

Dinamica întregii narațiuni este vie, te ține cu sufletul la gură, iar autorul se dovedește un excelent arhitect, construindu-și povestea stratificat, pe multe planuri și cu multe nuanțe care îi conferă cititorului o privire de ansamblu atât în interiorul familiei Papai, cât și în contextul epocii. Partea de documentație prezentată este impresionantă.

Problemele abordate sunt dintre cele mai spinoase, etice, morale, cu implicații la nivel larg, însă deși autorul este, în acest caz, implicat direct, emoțional și fizic, nu face greșeala de a emite judecăți post-factum, ci se limitează la o descriere cât mai detaliată a întregii scene, lăsând concluziile, triste, dar absolut necesare într-un efort de recuperare a istoriei așa cum a fost și de asumare identitară, să fie trase de către cititori.

*Andras Forgach, Dosarele mamei mele, Pandora M, 2021