Dorina nu s-a dat cu Securitatea

Valentin Șchiopu

Redactor

− Dorina, ce vrei tu de fapt cu toate scrisorile astea?

− Mamă, și tu ești o fricoasă, ca toți ceilalți?

Eleva Dorina Datcu, dintr-a opta, nu avea prea mulți prieteni de vârsta ei. Copilăria i se sfârșise odată cu moartea tatălui, în 1969. Locuia cu mama ei în sectorul 8 al Capitalei, pe strada Alexandru Lăpușneanu, numărul 76.

La această adresă ajungeau sute de scrisori din țară și din străinătate, fiindcă Dorina era membră într-un club de adolescenți din Germania, Hermes. Ca să se înscrie, trimisese o poză și o scurtă prezentare a hobby-urilor sale: muzica rock și lectura.

Cu mult înainte de Facebook, ea avea, practic, propria rețea. Și aștepta cu săptămânile câte un mesaj în plic timbrat venit din lumea liberă, încercând să înțeleagă de ce în România, la televizor, se difuza doar „ce a mai debitat tătuca, prin ce lanuri s-a plimbat cu cacademiciana sau poezioarele care îi elogiau pe cei doi nătărăi”.

Era o adolescentă care voia să afle de ce nimeni nu părea să realizeze absurdul situației.

Îi asculta, la Radio Europa Liberă, pe Monica Lovinescu, pe Virgil Ierunca sau pe Cornel Chiriac. Atentă la discuțiile acestor adulți ce trăiau drama exilului, începea să priceapă că, la ea acasă, în Republica Socialistă România, alienarea era politică de stat.

În spatele „frontului” era liniștitorul ei rai livresc, Biblioteca Bolintineanu. Dorina împrumuta tot ce apuca, după criteriul „Viața și opera”. Personalități din lumea științei, artei și filosofiei i se înfățișau în ordine alfabetică.

La începutul lui 1970, ajunsese la litera H. Se grăbea. Mai avea câteva luni până la admiterea în liceu și ea buchisea Die Phänomenologie des Geistes într-un hamac suspendat între cei doi peri din grădina casei. Voia să învețe limba germană.

Dorina Datcu în clasa a VIII-a, 1970. Foto: Arhiva personală

Hegel și o bătrânică de la capătul cartierului Bucureștii Noi erau cei care-i dădeau meditații.

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

Știri din cealaltă Românie. La Băile Tușnad, guvernul maghiar a donat autorităților locale o vidanjă, iar la Sibiu o directoare și-a pus aer condiționat în birou din banii pentru copii

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe. Iată ce-am găsit săptămâna asta.

Primul părea genul inaccesibil, dar doamna Lucia Parafanu, la 73 de ani, era de o inepuizabilă generozitate.

Locuia într-o cameră minusculă, fără curent electric, dar cu un pian hodorogit în mijlocul ei. Spunea că fusese în anturajul regelui Mihai, fără să intre în prea multe detalii.

Nu era bine să vorbești prea mult despre asta.

Pensionara și adolescenta citeau și traduceau împreună la o lampă cu gaz. La finalul lecțiilor, doamna Lucia se așeza pe scaunul de pian și îi cânta ceva din Schubert.

Reconstituirea

În ianuarie 1970, la cinematograful Luceafărul de pe bulevardul Magheru a rulat, doar pentru două săptămâni și fără premieră de gală, filmul „Reconstituirea”, al lui Lucian Pintilie.

Turnat cu doi ani înainte, filmul fusese interzis în ’69, apoi difuzat timp de câteva zile, apoi pus din nou la index după scurta lui viață pe marele ecran.

Stârnise mari controverse. Ion Iliescu, de pildă, pe atunci ministru pentru problemele tineretului, se declarase dezgustat. Spunea despre Pintilie că nici măcar nu ridică o problemă serioasă, „ca să-şi permită să facă atâta paradă de curajul lui”.

Însuşi Marele Regizor, Nicolae Ceauşescu, a cerut o vizionare. Avea să tranșeze disputa în ședința din 10 februarie 1970 a Secretariatului CC al PCR:

„Ceea ce este negativ, după părerea mea, este că se prezintă tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real. Și, pe urmă, felul cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni… Pe milițieni pot să-i critice, că avem mulți proști”.

Eleva Datcu dintr-a opta avea o altă opinie. Ascultase o emisiune la Europa Liberă, cu redactorul Max Bănuș la pupitru, în care ascultătorii din România erau invitați să trimită opinii despre film.

Iar Dorina apucase să-l vadă, la cinema Luceafărul. A trimis prin poștă, fără a-şi indica adresa, o scrisoare anonimă cu o scurtă cronică laudativă.

Văzuse în „Reconstituirea” o radiografie perfectă a vieții cenușii în care trăiau. A scris întocmai:

„Lucian Pintilie își impune talentul și virtuțile profesionale reuşind să înfiereze și să critice cu vehemență, prin imagini grăitoare, brutalitatea organelor de Miliție și juridice. Acești indivizi dezumanizați lovesc cu brutalitate în tineretul intoxicat cu predici lipsite de sens, repetate la nesfârșit de niște oameni limitați, cu vederi înguste”.

Plicul Dorinei, aflat în dosarul ei de la CNSAS.

În încheiere, Dorina cerea două discuri de „muzică ușoară occidentală” și anunța că mai trimisese și o a doua scrisoare, în care își dăduse și adresa. O greșeală fatală!

Securitatea le interceptase oricum pe amândouă, pentru a le repune, după fotocopiere, în circuitul poștal. Așa se întâmpla cu aproape toate scrisorile și ilustratele trimise pe adresa din München a postului de radio finanțat de americani.

Când Max Bănuș a citit cronica pe post, securiștii erau deja pe urmele expeditorului, fiindcă scrisoarea avea „un conținut dușmănos, care aduce injurii și calomnii la adresa organelor miliţienești și judecătorești”.

Surpriză totală, era vorba de o puștoaică ce abia împlinise 15 ani, de la Școala generală nr. 192. Pentru expertiza grafologică, probele au fost textul comparat al celor două scrisori, declarația că i se eliberase buletin, dată cu un an înainte, și un extemporal la gramatică, pus la dispoziție de conducerea școlii.

Materialul a fost înaintat Direcției I a Securității, cu propunerea de „adâncire a verificărilor și luarea măsurilor corespunzătoare”.

În martie 1970, doi ofițeri au dat buzna la numărul 76, pe strada Alexandru Lăpușneanu. Dorina era singură acasă. Au trecut în viteză dintr-o cameră în cealaltă.

„Am venit să vedem ce scrisori ai și unde le ții”.

Nici n-a fost nevoie să caute. Erau la vedere, în camera ei, câteva sute. Le-au strâns în grabă. Unul dintre ei a început să silabisească „Dieeee pha-no-me-no…”. „Generalul” Hegel îi chemase la ordine. I-a făcut vânt în sacoșă alături de scrisorile Dorinei.

− Vă rog, e o carte împrumutată…

− Se confiscă!

− Vă rog, trebuie s-o înapoiez la bibliotecă.

Fenomenologia spiritului a fost repusă în circulație. Însă Hegel era cea mai neînsemnată problemă a adolescentei. „Vei veni cu maică-ta pe strada Beldiman, numărul 2”. Acolo era sediul Securității București.

Avea să se întâmple doar câteva luni mai târziu. Până atunci, cei de la Securitate i-au studiat corespondența și au căutat să afle identitatea persoanei care i-ar fi alimentat ideile periculoase.

„Datcu Dorina este un copil și în acest caz este firesc să stabilim cine-o influențează pe ea de a ajuns să aibă o poziție atât de dușmănoasă. Noi nu cunoaștem cine-o meditează, pe cine are în anturaj, dacă în familie sunt cumva elemente dușmănoase sau dacă nu cumva chiar cineva din școală să-i bage în cap asemenea idei dușmănoase. Deci, să clarificăm urgent situația”, se scria într-un raport intern din iunie ’70.

Notă din dosarul de urmărire al adolescentei Dorina Datcu.

Au adunat informație după informație. „Sus-numita” făcea parte din biroul UTC al clasei a VIII-a, dar refuzase „îndeplinirea sarcinilor obștești”. Adică nu-și făcea apariția la demonstrațiile de 1 mai și 23 august.

Făcuse o pasiune pentru Jimi Hendrix, dar acesta nu era cunoscut în evidențele Securității. „Era pasionată după muzica simfonică” și mergea la concerte cu profesoara de muzică Ioana Mărgărit, „membră P.C.R., care nu a prezentat probleme deosebite la locul de muncă”.

Împreună, cele două frecventaseră simpozioanele literare „Argheziana” și „Eminesciana”, ascultaseră „Tablouri dintr-o expoziție” la Sala Radio, sub bagheta lui Celibidache, după ce Dorina îi vorbise despre prelucrarea făcută de faimoasa trupă Emerson, Lake & Palmer, iar profesoara, în replică, îi recomandase lucrarea originală, a lui Modest Musorgski.

Ca să-și ia revanșa, Dorina o invitase pe Ioana la concertul trupei americane de jazz-rock Blood, Sweat & Tears. Erau într-un turneu în Europa de Est (Iugoslavia, România și Polonia), organizat de Departamentul de Stat al SUA.

Constanța, București și Ploiești erau orașele din itinerariul B.S.T. În Capitală, erau două date, 26 și 27 iunie, la Patinoarul „23 august”.

În 26, sala a fost arhiplină.

„În prima seară, copiii au făcut ceva ce nu s-a mai întâmplat niciodată în România. Au sărit de la locurile lor și au început să strige «USA, USA». Poliția a intrat în panică, iar câțiva puști au încasat-o foarte, foarte rău.

Unul a încercat să ia un autograf. În loc să-l tragă de pe scenă și să-l trimită înapoi în mulțime, l-au dus într-o încăpere și au început să-l lovească și să-l bată. Așa că, înaintea concertului de a doua zi, în timp ce eram la Ambasadă, am primit o listă lungă cu restricții. I-am spus «Manifestul de la București»”, avea să povestească vocalul trupei BST, David Clayton-Thomas, la întoarcerea din blocul comunist.

Lista cu pretențiile autorităților române către BST

– Play more jazz!, rockul îi îndeamnă pe copii la revoltă;

– Dacă publicul face prea mult zgomot sau se ridică de pe scaune, trupa va părăsi scena;

– Nu sunt permise mai mult de două bisuri!

– Nivelul de sunet trebuie redus!

– Se impune un stil vestimentar mai sobru!

– Nu este permisă aruncarea instrumentelor muzicale de pe scenă în public!

Pe 27 iunie, în timpul piesei Smiling Face, Clayton-Thomas a aruncat un gong în public. Mulțimea a luat-o „razna”, iar milițienii au intervenit cu câini-lup. În învălmășeală, fotograful care însoțea trupa i-a făcut semn unei tinere să se apropie.

Avea o pancartă pe care scrisese, ca la cuvinte încrucișate, BLOOD SWEAT TEARS, pe orizontală, și LOVE PEACE FREEDOM, pe verticală.

Era Dorina Datcu. Ținea în mână nouă garoafe pe care voia să le ofere muzicienilor. Fotograful a ajutat-o să ajungă în culise. Când a revenit în sală, totul arăta ca după război.

Scaunele erau rupte, pe jos era plin de cioburi. Un milițian i-a cerut să se legitimeze. I-a confiscat buletinul: „Să vii mâine la secție cu părinții, dacă vrei să-l recuperezi”.

Peste două zile avea admiterea la liceu. S-a dus și i-a spus mamei sale ce se întâmplase.

Notă privind unele aspecte de la concertele susținute de trupa „Blood, Sweat and Tears”

Janis

Dorina și-a recuperat buletinul a doua zi. A intrat printre primii la Liceul „Ion Neculce” din București.

În acea vară a fost chemată pentru prima oară la sediul Securității București. După ce trecea de o ușă capitonată, era lăsată singură într-o cameră cu ferestre acoperite de draperii groase, la o masă lungă pe care o așteptau scrisorile primite de ea, traduse și sortate după expeditori.

După un timp își făceau apariția anchetatorii. Mereu aceleași întrebări: de unde atâta înverșunare împotriva regimului, cine o influențează? Cine îi bagă toate chestiile astea în cap?

„Sunt convingerile mele, în plus, dreptul la libertatea cuvântului și secretul corespondenței sunt înscrise în Constituția RSR”, le spunea. „Ești și obraznică, să nu mai dai niciodată lecții unui absolvent de Drept!”, replica anchetatorul.

Locotenentul Dumitru avea ordin s-o cheme de fiecare dată când era nevoie. De obicei, dimineața. Mergea în uniformă și cu matricola Liceului Neculce pe mânecă. Absențele îi erau motivate de fiecare dată, fără întrebări din partea profesorilor.

În următorul an, Dorina a primit tot mai puține scrisori. Poștașul ridica din umeri. Altfel, descoperea alături de colegii de la liceu ceva ce răspundea mult mai rapid la nevoile vârstei: Beatles, Rolling Stones, Queen, Led Zeppelin, Deep Purple, Pink Floyd, Jethro Tull, Van der Graaf Generator.

Un disc nou intra imediat în „Rețea”. Era înregistrat pe bandă de magnetofon sau pe casete audio. Fiecare noutate ce ajungea pe „piața underground” era savurată la ceaiurile dansante de sâmbătă seara − petreceri care aveau loc în casele celor cu spațiu locativ mai generos.

Dorina Datcu, la finele liceului. Foto: Arhiva personală

Eleva Datcu dintr-a noua era poreclită „Janis”. Le cânta colegilor baladele lui Joplin în camioanele cu care mergeau la muncile agricole.

În plus, era premianta clasei și tocmai obținuse și atestat de disc-jockey. Concursul se ținuse într-un un club de lângă cinematograful Patria.

În fața comisiei, i se ceruse să citească la prima vedere o știre muzicală, în engleză, din revista New Musical Express, și să prezinte o trupă. Îi picaseră australienii de la the Seekers și se descurcase fără probleme.

Cariera ei de DJ însă a fost scurtă. La Casa de cultură „Grigore Preoteasa”, Jimi Hendrix nu era maestru de ceremonii.

Dorina făcea introducerea la Axis bold as love, Voodoo Child sau Purple Haze în engleză. Oamenii voiau să danseze și solourile tânguitoare de chitară îi lăsau reci. Cei mai nesimțitori i-au furat într-o seară discurile, ca să se asigure că nu-l vor mai auzi niciodată pe chitaristul american.

În vara lui ’71, Nicolae Ceaușescu a făcut un turneu asiatic care avea să afecteze toată România. După ce simțise fiorul adorației colective în China lui Mao și în Coreea lui Kim Ir Sen, a decis să reproducă modelul în România.

„Tezele din iulie” au încheiat „destinderea” de la finalul anilor 60. Secretarul general al Partidului a cerut accelerarea educației politico-ideologice în școli, universități și organizații de tineret, promovarea caracterului militant-revoluționar în producțiile artistice și folosirea unidirecțională, pentru propagandă, a radioului, televiziunii, cinematografelor și teatrelor.

Dorina se pregătea să înceapă clasa a X-a. Își publicase adresa într-o revistă și reușise astfel să reia corespondența cu tineri din țară. Credea că Securitatea o uitase cu totul. Se obișnuise cu rutina anchetelor săptămânale și-l suspecta pe locotenentul Dumitru că are ceva cu ea și nu vrea s-o lase-n pace.

La „Tezele din iulie” n-a luat notă de trecere. Ceaușescu înnebunise de-a binelea, și-a spus. A pus mâna pe stilou și a scris. A făcut contestație.

„În ultima vreme, mai ales de la istorica dată de 7 iulie, ziua publicării faimoaselor propuneri astăzi legi, nu prea am fost în stare de ceva. Indignarea și decepția au pus stăpânire pe mine.

În aceste zile de penibile zvârcoliri ideologice și de întâmpinare a aniversării nefastei zile de 23 august, Meliția pune în aplicare luminoasele directive referitoare la educația și morala proletară a tineretului.

Cum însă nici o dictatură nu a durat prea mult, sper că, într-o zi, fie ea chiar în anul 2525, vom putea spune: aici a venit soarele!

Cum pe plan social sîntem la nivelul metrourilor (probabil și asta e o cauză că nu se construiesc la noi astfel de vehicole, mai știi, sunt în pericol să se ciocnească cu nivelul de trai), cred că cel mai bun lucru ar fi să ne retragem în propriul univers spiritual.

De fapt, încerc să mă detașez de realitatea crudă a acestei vieți asupra căreia planează o insuportabilă atmosferă de teroare…”, i-a scris ea unui tânăr din Iași cu care coresponda.

Semna cu acronimul LIB sau Let it Be. Citise undeva că melodia îi fusese inspirată lui Paul McCartney de un vis în care Mary, mama pe care o pierduse la 14 ani, îi șoptea versurile. „When I find myself in times of trouble, Mother Mary comes to me, speaking words of wisdom: Let it be”.

Și ea rămăsese fără tată la aceeași vârstă.

Dorina continua să scrie, spre disperarea mamei sale, care-l mituise pe poștaș ca să nu-i mai aducă scrisorile. Când a înțeles, s-a înfuriat teribil. „Sunteți niște lași cu toții, fără excepție”.

Securitatea îi urmărea cu atenție corespondența. Îi vizita și pe tinerii cărora Dorina le împărtășea deziluziile. Printre aceștia erau un fiu de milițian și băiatul unui securist, așa că au convenit să trateze cu „delicatețe” problema.

În august 1971, securiștii au decis să o ia „în lucru”, prin dosar de urmărire informativă. „Din datele pe care le deținem rezultă că aceasta nu e de acord cu programul de măsuri inițiat de conducerea superioară de partid pe linia educației comuniste a maselor”.

Spuma asta-nveninată, astă pleavă, ăst gunoi
Să ajungă-a fi stăpână și pe țară și pe noi
Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii ăstei nații.

„Prin aceste versuri, Datcu Dorina a înțeles că țara noastră este condusă de fonfi și flecari, bâlbâiți cu gura strâmbă”.

Scrisoare interceptată de Securitate în 1971.

„Suntem cu ochii pe tine”

A fost chemată din nou la sediul Securității. Să explice, să scrie, să spună tot, cine, cum, de ce…

În final, s-a propus „punerea ei în discuție publică” la Liceul „Ion Neculce” și exmatricularea. Urma, în mod normal, o şedinţă infamantă, de punere la zid. La capătul firului scurt cu Securitatea era profesorul de socialism științific. Ziua execuției cu public fusese stabilită.

Colegii au făcut scut în jurul Dorinei. „Țăranul”, vedeta școlii la fotbal, s-a dus în cancelarie să facă tămbălău. A intrat direct prin alunecare: „Nu se poate așa ceva, îi faceți o mare nedreptate!”. Era Mihai Stoichiță, antrenorul Stelei de mai târziu.

Cazul risca să ia o amploare nedorită, astfel că asediul a continuat prin alte mijloace.

Într-o zi, a chemat-o profesoara de sport:

− Dorina, poate că ar fi mai bine să te transferi la alt liceu. Știi tu de ce!

− Nu plec niciunde, nu plec de aici!

I-au sunat mama și au convins-o să-i semneze transferul la Liceul Groza. Niciunul dintre profesori nu-i luase apărarea.

Când, doi ani mai târziu, a absolvit, Dorina s-a dus la festivitatea de la Neculce, să fie alături de „frații ei”. La Groza nu se adaptase, era un fel de umbră însingurată. Din când în când, un securist o aștepta în fața școlii: „Suntem cu ochii pe tine, ca să știi”.

Se pregătea pentru admiterea la Facultatea de Filosofie și Psihologie.

Profesoara care o medita i-a spus că va intra fără emoții.

Când a văzut-o sub linie, a solicitat să-i vadă lucrarea și să depună o contestație. S-a întors resemnată și ușor stânjenită.

„Dorina, nu e nicio pierdere. Și așa, acolo se predă numai filosofie marxistă și socialism științific”.

La 18 ani, visul Dorinei se spulberase. A urmat un curs pentru recepționeri, n-a mai vrut să audă niciodată de facultate.

Până în 1995 a lucrat la recepția mai multor hoteluri. A ajuns la finalul alfabetului, după criteriul „Viața și opera”, și a citit tot ce se putea citi și ceva pe deasupra

Circulau xeroxate cărțile lui Goma, poeziile lui Dinescu, şi își făcuse o „relație” la Bibilioteca Centrală de Stat. Nu schimbau nicio vorbă când se întâlneau. Dorina îi întindea câteva pachete de Kent și îi strecura lista cu cărțile dorite. Le primea ulterior, fără fișă de împrumut.

Călugărul care i-a risipit dorinţa de răzbunare

Dorina Datcu, Diaconescu după căsătorie, a primit de la CNSAS în 2007 răspunsul la cererea de a-și vedea dosarul de la Securitate.

200 de pagini adunate în două volume, în care a găsit copiile a câteva dintre scrisorile ei și descrierea întregului mecanism pus în mișcare pentru urmărirea ei: filaj, interceptarea corespondenței, stabilirea anturajului.

L-a parcurs timp de trei ore, într-un amestec de perplexitate și furie. S-a ridicat la un moment dat să meargă la toaletă. Un om de ordine a însoțit-o.

„Doamnă, știți, astea-s regulile. Trebuie să vă păzim. Acum două zile, cineva s-a aruncat pe fereastră după ce și-a consultat dosarul. Vă rog să mă înțelegeți”.

Anchetele și măsurile fuseseră decise de 13 ofițeri, între care 4 generali şi 5 colonei.

Numele și funcțiile celor care s-au ocupat de cazul elevei Dorina Datcu.

A obținut numele tuturor celor implicați în cazul ei. Ceruse chiar asistență juridică de la IICMER ca să înainteze în Parlament o solicitare de degradare militară și reducerea pensiilor acelora dintre ei care mai erau în viață.

Între timp, și cei de la CNSAS obținuseră decizii de necontestat că faptele acestora se încadrau în acțiuni repetate de poliție politică.

Au fost ani întregi în care a visat la clipa răzbunării.

Între timp, începuse să citească despre fenomenul Pitești și despre martirii din pușcăriile comuniste.

Avea să-l cunoască pe părintele Iustin Pârvu, care trecuse pe la Văcărești, Jilava, Aiud, Periprava și Baia Sprie.

Călugărul i-a ascultat povestea şi i-a spus ceva ce a tulburat-o peste măsură. În final, toată încrâncenarea i-a dispărut.

Zâmbea, amintindu-și de versurile artistului ei preferat, Peter Hammill, de la Van der Graaf Generator.

„All the lives of the saints demonstrate that my faint is a minor complaint”.

*

Astăzi, Dorina Diaconescu e bunică, locuiește lângă București şi are cont de Facebook.

Am întrebat-o ce s-a întâmplat cu mama ei, care îl aștepta pe poștaș să-l roage să nu-i mai aducă fiicei sale scrisorile. A răspuns printr-un mesaj semnat Let it be.

Scrisoarea Dorinei Diaconescu

„În decembrie 89, eram cu toții paralizați de neputința de a face ceva în semn de solidaritate cu timișorenii. Ne tot ziceam: dacă nici acum nu ne mișcăm, când au ajuns să ne omoare frații în stradă, la lumina zilei, chiar suntem un popor vegetal demn de dispreț veșnic.

Numai că inevitabilul s-a produs. Pe 21 decembrie, după-amiaza, ne-au sunat niște amici care fuseseră la mitingul din Piața Palatului, cu voci sugrumate de emoție: A început, veniți și voi degrabă!

Ne-am dus cu metroul până la Universitate, eu și soțul meu, și nu ne-a venit să ne credem ochilor când am văzut trupele USLA care barau bulevardul Magheru, tancurile masate în capăt, la rondul din fața Universității, iar în mijloc, o mână de tineri care ridicau cu frenezie faimoasa baricadă.

Pe ambele trotuare, lumea striga din toată puterea Jos Ceaușescu!, Jos comunismul!, Să fie judecat!. Ne-am alăturat corului, am încercat să intrăm în vorbă cu ofițerii MApN, să aflăm ce au de gând și dacă li se alătură demonstranților. Erau efectiv ca niște soldați de plumb, fără nicio reacție, în așteptarea ordinelor criminale.

Vremea era destul de blândă, iar cerul înstelat deasupra capetelor noastre ne dădea aproape o stare de reverie. Ne simțeam pentru prima oară uniți într-un glas și într-o disperată dorință să-i răsturnăm pe cei care ne-au distrus tinerețea și speranța într-o viață normală.

Pe la 22:30-23:00, treptele de la Inter erau pline de oameni cuprinși de febra revoltei. Atunci au început să tragă cu trasoare care vâjâiau îngrozitor peste capetele noastre.

Era vacarm, un vuiet de tancuri în mers, șuieratul trasoarelor din toate direcțiile și noi care strigam din ce în ce mai însuflețit, cuprinși de un sentiment unic de descătușare și de bucurie că ne auzeam gândurile strigate la unison.

Cred că pentru toţi cei care au fost acolo, în noaptea aceea, a fost momentul astral al vieții lor. Din păcate, cei mai viteji dintre noi nu mai pot mărturisi acest sentiment, fiind răpuși de gloanțe.

Când am ajuns acasă, în acea noapte, mi-am îmbrățișat mama. Iar ea mi-a răspuns la toate întrebările pe care i le adresasem în trecut.

Toată copilăria jinduisem după vacanța mare petrecută la țară, la bunici, așa cum povesteau colegii de clasă în compunerile lor. Eu locuiam în casa bunicii dinspre tată, într-un cartier bucureștean, iar vara mergeam, o săptămână-două, la mare sau la munte cu părinții.

De câte ori o întrebam pe mama de ce nu mergem în vizită și la casa ei de la țară (știam doar că e moldoveancă), îmi răspundea evaziv. Ba că a vândut casa demult, ba că s-a dărâmat de veche ce era.

Abia după ce a fost convinsă că «a crăpat Satana» (așa-i zicea lui Ceaușescu), mi-a mărturisit, la insistențele mele, fragmente din adevărata și dramatica ei existență.

Se născuse la Cahul în 1922. Mama ei provenea dintr-o familie de preoți basarabeni din Bălți, iar tatăl ei era unul dintre fruntașii Partidului Țărănesc. A rămas orfană de mamă la vârsta de 3 ani, iar surorile ei se refugiaseră în România după cedarea Basarabiei, în 1940.

Cei doi frați înrolați în armată nu s-au mai întors de pe front. Bunicul a tot sperat zadarnic că va afla ceva de soarta lor și, cu mare durere în suflet, a luat drumul pribegiei împreună cu mama, în august ’44.

A lăsat de izbeliște tot ce agonisise în fața năvălirii bolșevice. A mai avut și ghinionul ca, într-una dintre gările unde au fost coborâți din trenul ce-i ducea spre București, un soldat rus să-l împuște în picior doar pentru că îl văzuse mai bine îmbrăcat și rumen în obraji, semn că e burjui.

A fost operat în mare clandestinitate la Spitalul Brâncovenesc din București, de un medic pe care-l cunoștea. A mai trăit câțiva ani, sărac și bolnav, într-o casă modestă dintr-o mahala bucureșteană.

Muti, așa-i ziceam mamei (Victoria), după Mutter Courage a lui Brecht. Era o femeie extraordinar de frumoasă, o adevărată zeiță pentru mine. În albastrul senin al ochilor ei se oglindeau peisaje numai de ea știute.

Era, în mod absolut, cea mai blândă ființă pe care am cunoscut-o. Regret enorm că am acuzat-o de laşitate în perioada mea rebelă, în discuțiile legate de corespondența mea și de atitudinea ei de rezervă în fața oricărui protest anti-regim.

Nu știam prin ce infern trecuse și ea nu a avut curaj să-mi spună adevărul de teamă să nu fac vreun gest riscant pentru libertatea mea. Oricum, trăiesc cu convingerea că numai rugăciunile ei, în taină, m-au salvat ca prin minune de vreo condamnare penală.

De multe ori o vedeam îngenunchiată în fața icoanei Maicii Domnului, rugându-se așa: «Auzi, Dumnezeule, glasul meu, când mă rog Ție. Acoperă-mă de adunarea celor ce viclenesc, de mulțimea celor care lucrează fărădelege».

Sau spunând, în lacrimi, din Psalmii lui David.

«Sprijinitorul meu ești și scăparea mea, Dumnezeul meu / El te va izbăvi din cursa vânătorilor și de cuvântul tulburător / Cu spatele te va umbri pe tine și sub aripile Lui vei nădăjdui / Ca o armă te va înconjura adevărul Lui / Cădea-vor dinspre latura ta o mie și zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia».

Acestea sunt marile bucurii ale vieții mele: iubirea nemărginită a mamei, puterea interioară pe care ți-o dă grăirea adevărului, un fiu și un nepot minunaţi, care sper să se bucure de țara lor frumoasă și de oameni curați cu inima”.

Dorina, Let it be, 24 februarie 2018

Dorina Diaconescu, 63 de ani. Foto: Arhiva personală