Intrarea în Clinica de Ortopedie din Cluj

Domnu' șchiop de la 36

14.12.2020 Sunt de două săptămâni clientul unui centru de kinetoterapie. În jurul meu se arcuiesc spinări încovoiate, umeri șubrezi, genunchi tociți, aflați într-un proces chinuitor de recuperare.

Mă uit la piciorul meu defect. După o ruptură de tendon ahilean și șase săptămâni de ghips, e un corp străin. Piciorul ăla care a zdrobit atâtea apărări în fotbalul de cartier ar fi putut, la pensie, să intre pe lista celor mai importante moaște. Acum, îmi e la fel de util ca o labă de înot.

Cu o pernă așezată sub gleznă, mișc greoi laba piciorului și desenez cu vârfurile degetelor literele alfabetului. Sunt ceea ce se cheamă un analfabet nefuncțional, am de făcut două „plimbări” de la A la Z. Ideea e să recuperez mobilitatea tendonului și să reușesc să fac flexia plantară – o denumire atât de sofisticată pentru o chestie extrem de simplă. N-am mai umblat fără ajutorul cârjelor de două luni și jumătate, dintre care 60 de zile doar m-am foit în pat, de pe o parte pe alta. Florin, omul care îmi ascultă toate tânguielile, îmi spune că are pacienți care fac treaba asta cu greutăți de cinci kilograme atașate de gleznă. Membrul meu e inferior, dar ei nu scriu cu diacritice, mă consolez.

Sunt punctul nevralgic al planului de mobilitate urbană durabilă din Cluj, călcâiul său Ahile. Orașul e atât de smart și de cool, încât nu mai stă la discuții cu cei care nu mai pot ține pasul. Digitalizarea tuturor serviciilor Primăriei a reușit, o pot confirma. M-am dus să-mi schimb buletinul și am găsit un „cort” improvizat afară, unde oamenii completau hârtii după hârtii, înainte de a intra în clădirea cu ghișeele. Se spune că, la vederea acestei imagini, Antonia, primul funcționar virtual din Primăria Cluj, s-a scos din priză și a cerut detașarea la Oradea.

Am dat în schimb peste polițistul local, o minunată îmbinare de calități atletice, stăpânire de sine și politețe. Dirija o coadă în formare, ca să nu ne digitalizăm toți odată. Cineva a îndrăznit să-i ceară ceva de scris.

Dacă ar fi fost înarmat, i-ar fi făcut bucuros o gaură în cap. „Da de unie să am io pix? Tătă lumia-mi cere pix”, a răspuns deranjat.

„Da răspunde, bă, frumos! Că ți-am cerut frumos”, a pretins cetățeanul din coadă. Apoi a urmat povestea aia cu „banii noștri” și cu cine pe cine plătește. Reprezentant al unei civilizații superioare, polițistul local a rămas intransigent pe poziții. Nu exista niciun motiv rezonabil pentru care cineva putea crede că e deținătorul unui pix. Un pistol? Poate, da, chiar și o grenadă defensivă, dar e ridicol să-i ceri un instrument de scris.

Ca să ajungi la ghișeu trebuie să urci niște trepte, multe și tăioase. Spațiul e meschin și e greu să dai prioritate la cei care vin din sens opus. Îți poți rupe capul la coborâre, dacă ai scăpat la urcare. N-ai nicio șansă să-i întâlnești pe serviabilii lucrători ai Primăriei Cluj, dacă ești obligat să folosești un scaun cu rotile. Nu s-a gândit nimeni. În cârje, reușești cumva să ajungi în fața ghișeului.

Nu e nimic nou, copie după copie după copie după copie. Funcționarul din fața mea îmi studiază dosarul. O simt venind, e inevitabil. Omul își ridică privirea, îmi măsoară cârjele și rânjește sardonic. „Numele, hăhăhă! E predestinat”. Mă aplec spre angajatul Primăriei, periculos de mult. Fără ochelari, exilați în buzunar ca să nu se aburească, încerc să ghicesc literele de pe ecusonul lui: Benjaaaaamin Alain Gherman. Ce nume frumos! Încercați să-l pronunțați cu accent franțuzesc, benjam(ă)n-al(ă)n-ghermon (cu n-ul înfundat). Cum lucrează la Buletine, îl suspectez că și-l schimbă în fiecare zi. Marți e Jean Pierre, miercuri Louis Ferdinand, joi Michel Houellebecq.

În cazul meu putea fi și mai rău. Înainte de bunica, bunicul fusese îndrăgostit de o tânără pe care o alinta Bubișoara. Ce s-a gândit el? Să-i pună acest nume primului său copil, adică maică-mii.

Cum ar fi fost să se perpetueze acest nefast prenume? Bubișor Șchiopu ar fi fost o pedeapsă greu de executat. Mi-au zis până la urmă Vasile. Pe toți bărbații puternici din țara asta îi cheamă Vasile. Vasile Dîncu, Vasile Șeicaru, Olguța Vasilescu.

Îmi imaginez, că într-un viitor nu foarte îndepărtat, Antonia, primul funcționar virtual din Primăria Cluj se va întoarce în fruntea unei armate de roboți din viitor și va despărți mamele de fii și soțiile de soții din respectabila instituție din centrul orașului.

Îmi sare în ochi o declarație a prefectului Mircea Abrudean, care a luat-o foarte personal cu pandemia. „Rata incidenței se calculează la populația stabilă a municipiului (cei care au domiciliu sau flotant), iar noi avem mulți pozitivi care nu au nicio formă legală de ședere aici și îmi cresc artificial rata incidenței”, zice Abrudean. Premiantul clasei s-a supărat pe proștii clasei că-i strică imaginea.

Are dreptate domnul prefect, viniturile strică orașul, județul. Ia să mai mergem să mai murim și pe la cășile noastre. Dar numai puțin, dacă se poate, că mai avem de plătit chirii pe la Cluj.

Ajung acasă și îmi scot orteza, cizma care îmi permite să las greutate pe piciorul operat. Am parcurs un drum lung împreună, îmi spun, ca o Cenușăreasă în mizerie.

Arconada invocă reîntregirea familiei

05.10.2020 Ultima fază, strigă cineva. Nu mai joacă nimeni după noi, deci se va prelungi probabil. Hai să mai jucăm, cât ne simțim bine, propune Vulpea, vechi component al echipei noastre și vedetă tv în afara terenului. Și ne simțim bine, o dată pe săptămână, jucând fotbal pe o suprafață dură, unde lăsăm drept ofrandă oase și articulații.

Ajung în atac, împins de un elan neobișnuit pentru un final amânat de meci. Contabilu’ (nu asta e meseria lui, ci faptul că-ți va scoate ochii o eternitate dacă-i rămâi cumva dator) trimite mingea la întâlnire. Încep să evaluez posibilitățile: Preiau cu exteriorul pentru o foarfecă laterală la vinclu? Ntzzz, ceva simplu azi. Mă împing în piciorul stâng și aștept să șutez cu dreptul. Se aude un pocnet scurt, ca la șampaniile ieftine de Revelion. O durere ascuțită deasupra călcâiului mă trimite direct în fund.

Penalty!, apuc să strig. Mă întorc, în spatele meu nu e nimeni. Mă uit la picior, simt că s-a încheiat cariera mea fotbalistică. Doare.

Păluga, Contabilu’, Vulpea, Unipornul, acești neobosiți coechipieri și campioni ai pasei la adversar, se strâng deasupra mea. Nu pare nimeni foarte supărat. Se fac evaluări, se pun diagnostice: o mică întindere, o ușoară entorsă, mai bem berea aia sau io plec acasă?

Vulpea zâmbește superior. Se sprijină pe niște studii făcute la Kinetoterapie, într-o altă viață. Spune că știe despre ce ar putea fi vorba, dar preferă ca, deocamdată, să nu se pronunțe.

Suntem în drum spre Ortopedie. Spitalul ăsta n-are o reputație prea grozavă. Păluga conduce. E cel mai calm dintre noi. Bate darabana în volan. Bănuiesc ce melodie fredonează și asta mă enervează mai rău decât problema cu piciorul.

L is for the way you look at me
O is for the only one I see
V is very, very extraordinary
E is even more than anyone that you adore can

Vulpea Împuțită scormonește internetul. E la două clickuri distanță și va ști aproape totul depre chirurgia piciorului. Primește noi confirmări. Plescăie și își umezește buzele, ca și cum s-ar pregăti să numere niște bani. Se întoarce spre bancheta din spate. Dacă e ceea ce cred eu, atunci e destul de…dar să așteptăm medicul.

Mi se face rău, cer să se deschidă un geam. Nat King Cole apasă pe buton, aerul rece de sfârșit de toamnă îmi umple plămânii. Sunt singur în fața unei suferințe cumplite.

Portarul de la Ortopedie sare înaintea noastră și ne dirijează în curtea spitalului. Merg sprijinit de umerii confraților mei. Omul intră direct în subiect și îmi mai oferă un punct de sprijin. Trebuie să mă bizui pe credința mea, ea mă va ghida prin întuneric, îmi spune. Adaugă că a scăpat cu viață dintr-un accident rutier: mașina era plină, au plonjat într-o râpă și doar el a mai ieșit pe picioare.

„Tu, copile, vei ieși cu bine din asta!”. Șchioapătă puțin, e un actor de primă mână. E și portar de fotbal, ne spune, mai joacă în divizia pe sate și e poreclit Arconada, după un mare goalkeeper basc din anii ’70-’80.

„Copile, mergi cu Dumnezeu înainte!”. Cu Dumnezeu înainte spre triajul epidemiologic. Îmi arată o gheretă din curtea spitalului. Urc pe rampa de acces, țopăind ca o păpușă dezarticulată. Înăuntru nu e nimeni. Mă așez, mi-e frig.

Mă gândesc că nu prea sunt obișnuit cu spitalele. Că ultima dată, la medicina muncii, doctorița m-a ciupit de un pliu de piele, într-un exces de zel: „Mai pune și tu niște cărniță pe tine”. I-am făcut pe loc o confesiune și i-am povestit cum, uneori, simt că nu respir cum trebuie, ca și cum plămânii mei ar ascunde o afecțiune rară. Am și numit-o, cu un aer solemn. „Doamnă, cred că sufăr de un fel de insuficiență renală”. S-a uitat la mine ca la un strigoi. A ștampilat totuși actele și m-a declarat apt de muncă.

Eugen, un medic rezident mutat de la Chișinău la Cluj, mă trezește din visare. Facem triajul, răspund la câteva întrebări. În următoarele zile îl voi vedea mereu în mijlocul pacienților, disponibil și cald. Îmi spune că mă va vedea medicul de gardă, în interiorul spitalului, la care mă va conduce un brancardier.

Afară așteaptă Vulpea, cu un scaun cu rotile pe care mă invită să mă așez. Arconada urlă din noapte: „Copileeee, du-te cu Dumnezeu înainte!”. Primum movens, autoritatea divină, se oprește însă pe rampa de acces în spital. E proiectată greșit, mult-mult prea înclinată. Vorbim totuși de o clinică de ortopedie, unde e un fel de trafic greu de cărucioare. Spitalul e greșit de la bun început, așadar.

Ne oprim cu căruciorul la jumătate. Vulpea gâfâie, mă prind de balustradă în încercarea de a-l ajuta. Păluga vine la susținere, din spate, și izbutim într-un final. Apare și un brancardier care preia controlul în interiorul clinicii.

Rampa de acces de la clinica de Ortopedie arată ca și cum ar fi fost proiectată în colaborare cu cei ce au realizat trambulina pentru sărituri cu schiurile de la Garmisch-Partenkirchen

Pe ușa de la cabinetul de urgență scrie mare, cu roșu: Nu intrați nechemați!

Sunt eu vrednic, Doamne?

Îmi scot ochelarii aburiți și-i așez în buzunar. O asistentă cu o vizieră uriașă, ca de cavaler teuton, mă poftește înăuntru. Medicul e plictisit, genul „am văzut o mie ca tine”.

Își lipește palma de talpa piciorului rănit și mă poftește să împing. Iese doar un geamăt scurt. Ruptură de tendon ahilean, internare, operație, test Covid, spune în viteză. Mă prăbușesc în scaun. Cer să mi se repete și întreb dacă pot merge până acasă să fac un duș. Mi se spune că nu, e exclus. Mă ridic într-un picior și încep să țopăi spre ieșire. Asistenta ridică tonul: Domle’, ce faci, vrei s-o dăm din una în alta? Îmi cer scuze și spun că vreau să ies din cabinet să dau un telefon acasă, să spun ce am pățit. „Te duce brancardierul, nu sărim pe aici”, se răstește.

Afară, portarul, Păluga și Vulpea schimbă impresii. Ultimii doi îl recunosc pe patronul unei pensiuni celebre din zona Clujului, tocmai intrat pe poartă cu o urgență ușoară. Arconada prinde informația din zbor și se desprinde din marcajul băieților mei. Are de condus un oaspete de seamă. Se încolăcește în jurul patronului, ca un șarpe. La finalul operațiunii, se va lăuda că a produs 100 de lei și o invitație la pensiune.

Înăuntru, medicul e interesat mai mult de plămânii mei. Mă trimite la cabinetul de radiologie, pentru o radiografie toracică. Nu se constată modificări evidente, semne de pneumonie, deci de Covid 19. Asistenta mă conduce apoi într-o altă sală, unde-mi imobilizează piciorul într-o atelă. E frig, încăperea arată ca un service auto de cartier.

Într-un colț, e o femeie în vârstă într-un cărucior. E absentă, privește în gol. Brancardierul îi povestește colegei că „bunica” n-ar trebui să fie acolo, că a lăsat-o ambulanța cu 7 ore în urmă și că n-are ce să-i facă. Nu e o urgență pentru Ortopedie, deci… Și ridică din umeri.

N-o revendică nimeni, nici măcar ea nu mai pare să poată formula vreo revendicare.

„Pune măcar o pătură pe ea!”, spune asistenta.

Diagnostic: ruptură tendon achilian stâng, durere marcată supracalcaneană, impotență funcțională absolută. Asta constată medicul în ceea ce mă privește și îi spune brancardierului să mă ducă la etaj pentru internare.

E ora 23:00. Stau singur în salonul 36, în patul de la geam. O asistentă intră și-mi lasă un analgezic. O întreb unde aș putea face un duș, întrebarea pare să nu aibă niciun sens în condițiile alea. Accept că nu e nevoie de niciun răspuns.

Toaleta?, fac o nouă încercare. „E la dreapta, cum ieșiți pe hol. Vă aduc un cadru metalic cu care să vă puteți deplasa”. Îl folosesc și ajung la toaletă.

Câteva minute mai târziu, mă întind în pat. Din alt salon se aude un geamăt continuu. E un bărbat în vârstă. Au, au, au, au e urmat de varianta sa ardelenească, ioi, ioi, ioi, ioi... Lângă capul meu văd un buton, care odată apăsat acționează o alarmă pe hol. Infirmierele trebuie să iasă din cabinetul lor pentru a o opri și apoi să verifice în salonul din care au fost chemate. O pacientă acționează alarma din 30 în 30 de secunde, angajatele din tura de noapte încep să-și piardă răbdarea. „Vin acumaaaa, nu mai suna, niebunooo. Ho, niebună!”, se urlă.

Dintr-odată aud vocea legendarului Arconada. „Finuuuuuul….E finul aici, trebuie să-l vadă pe Nașul. Reîntregirea familiei, reîntregirea familiei”, cere portarul instituției. „Da știți că nu se poate, aparținătorii nu pot intra pe secție pe timp de pandemie”, se ripostează.

Arconada degajează departe regulile pandemice și invocă excepția: „Beau finul și cu nănașul și le cântă ceterașul”. În ușă apare Vulpea Împuțită cu un pachet de acasă. Mi-l lasă lângă pat și-mi cere să fiu tare. Arconada îl acompaniază: „Nașule, fii tare, nașule!”.

Adorm abia spre dimineață.

Testul WCR și Lebăda Neagră

06.10.2020. O tânără intră în salon, dă cu mopul pe jos. Pare că se grăbește să termine și să părăsească încăperea. Nu înțeleg precipitarea ei. Cercetez căminul meu temporar. Geamul e crăpat, are o gaură, dar nu fac mare caz din asta. Parcă e dintotdeauna acolo sau poate o fi fost un glonț ricoșat la Revoluție. Sunt totuși într-o clinică veche de 100 de ani, în primul spital public de ortopedie din România.

Mari prefaceri n-au prea avut loc în ultimul secol. La capătul patului e o chiuvetă, deasupra căreia sunt două afișe scrise cu majuscule: VA RUGAM INSISTENT SA NU ARUNCATI IN OLITE SERVETELE UMEDE DEOARECE SE INFUNDA CANALIZAREA și VA RUGAM INSISTENT SA NU ARUNCATI IN COSUL DE GUNOI PAMPERSII FOLOSITI.

Micul dejun e mic spre foarte mic, o desfătare culinară: un triunghi de brânză topită, o franzelă și un pachețel de unt. Hai, te rog, fără sensibilități din astea, n-ai venit să te îngrași, îmi impun. Spitalul va cheltui fix 10 lei pe zi pentru mâncarea mea, în cele 6 cât voi sta acolo. Îmi rămâne o singură chestie în cap: oare triunghiurile de brânză topită expiră vreodată?

Fiecare al treilea cuvânt care răzbate de pe hol e cuvântul Covid. Dintr-o discuție telefonică purtată de o infirmieră aflu că un coleg „s-a îmbolnăvit de la biserică”. Atmosfera se mai înviorează la apariția medicilor. O asistentă face recensământul: „avem așa: bunicul de la 35 și domnu’ șchiop de la 36 care sunt ai nimănui”.

Un doctor îmi preia cazul. Intră în salon și-mi explică tranșant cum stau lucrurile: „Ruptură de tendon ahilean. Știi ce-i aia, nu?”. Da!, răspund cu vocea gâtuită. Medicul seamănă cu Răzvan Vasilescu în Balanța. Îmi place, e direct și pare preocupat de soarta mea. „Știi, eu te-aș opera acum, dar îmi pun ăștia capul pe butuc dacă o fac fără să ai un test Covid. O să-ți recoltăm imediat și, cel mai probabil, o să ai rezultatul până mâine dimineață”.

Mă întreabă cu ce mă ocup. Îi spun că sunt ziarist. Unde?, insistă cu foarte puțină convingere. PressOne, spun. Doctorul ridică din umeri.

Eugen, rezidentul basarabean care mi-a făcut triajul epidemiologic în seara internării, a venit să-mi recolteze exudat nazofaringian pentru testare. Ar trebui să am rezultatul până seara, crede.

Rămân singur în salon. De pe hol ajunge la mine același refren funest: Covid, Covid, Covid, Covid.

Privesc cu curiozitate un gândac cățărat pe calorifer. Seamănă cu ploșnița maturată sau gândacul puturos. Au invadat orașul în ultima lună. Preferă spațiile verzi, dar odată cu lăsarea frigului ar căuta un adăpost pentru a ierna, citesc undeva. Recomandarea sună așa: inspectați bine sacoșele de cumpărături înainte de a intra în casă, ploșnițele pot fi pasageri clandestini, iar odată intrate în casă își vor găsi un loc comod și vom avea oaspeți neașteptați și nu tocmai frumos mirositori.

Până la urmă un gândac puturos sunt și eu. Colegul Păluga găsește o poantă bună: la spital nu mai e nevoie să mergi cu plicul, te duci cu pliciul.

Altcineva îmi trimite mercurialul anului trecut de la Clinica de Ortopedie: „La medic 200 de euro, după operație, că n-am apucat înainte. La anestezist se dau 50-100 de euro, dar n-am mai apucat, la asistente și îngrijitoare 50 de lei”.

(Adevărul e că mie nu mi-a cerut nimeni absolut nimic și am fost tratat corect și profesionist)

Ploșnița va supraviețui exact o noapte în Clinica de Ortopedie din Cluj, o voi găsi a doua zi răsturnată sub pat cu piciorușele împreunate. Ceva a ucis-o în timp ce-și căuta un loc comod. Mă gândesc la bacterii și la infecții intraspitalicești: au omorât gândacul și acum vin după mine.

După-amiază, doctorul îmi transmite că e posibil să nu mă poată opera a doua zi. N-a venit încă rezultatul testului Covid, dar s-ar putea să apară dimineață. Știm amândoi că nu va fi cazul. Nu ne rămâne decât să așteptăm.

Bunicul din salonul vecin așteaptă de sâmbătă, îmi spune o infirmieră. E marți. Omul are dureri cumplite, îl aud cum se chinuie. Spre seară, infirmierele încearcă să-l ajute să-și facă necesitățile. „Bunicule, te-ai căcat? Te-ai căcat, bunicule?”. Așa începe. „Hai, bunicule, cacă-te! Hai, cacă-te!”, continuă câteva minute mai târziu. Din alt salon, o pacientă urlă și apasă insistent „butonul de panică”. Pentru următoarele două ore se vor auzi aceleași urlete și bombăneli. „Ho, niebuno, oprește-te!”.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Mă uit în salon după cadrul metalic, dar dispăruse. Rog o infirmieră să mi-l aducă, ca să pot ajunge la baie. „Nu puteți folosi baia, nu aveți rezultatul testului Covid”, mi-o trântește sec. „Păi aseară am fost. Ce s-a schimbat?”. „N-a fost eu în tură, sunteți suspect de Covid”.

Îmi lasă două obiecte suspecte din plastic, un Berzelius stilizat și un fel de vătrai, lighenuț sau bazinet cum îi mai spune. Pentru necesitățile de evacuare, mă anunță solemn. „Prozaice umilințe nu poci a le înfrunta”, vorba poetului.

Decid să mă retrag în mine și să nu mai evacuez nimic. Înainte de asta, dau telefon acasă ca să anunț că vreau să fiu scos de urgență din spital. Mai bine să rămân pentru restul vieții infirm, decât să fac cacapișu în recipientele alea.

O atitudine disprețuitoare față de stomac m-ar putea salva, dar e târziu. Se dau deja lupte intestinale, bomboanele Bucuria mâncate cu câteva ore înainte împing linia frontului. Rezist asediului, transpir, beau apă, trec minute chinuitor de lungi. La miezul nopții semnez totuși un armistițiu. Cu mâna tremurândă mă întind după Berzelius, onoarea mea e pe jumătate compromisă.

Adorm. Visez. Sunt la Untold, în mijlocul mulțimii. Mă trece pipi și mă uit disperat după o ieșire. Intru în panică. Pe scenă apare Emil Boc. „Cetățene șchiop, cetățeeeeene șchiop, sunt aici să iau problema ta în mâini. Vino, vinoooo la mine”, îmi spune primarul. Lumea se dă la o parte, urc pe scenă în uralele ei. Primarul mă duce în spatele scenei și-mi arată o toaletă.

„N-ai mai văzut așa ceva. Este ultimul răcnet în materie de toalete, inteligență artificială, capac cu leduri și încălzire în colac. Dar, cetățene, se deschide doar pentru cei dotați, dotați cu o inteligență peste medie. Oraș smart, cetățeni smart!”, aplaudă primarul.

Toaleta se zgâlțâie, face o reverență și începe să tremure ca un boiler în pragul exploziei. Deasupra ei răsare un stroboscop de discotecă.

O voce severă mi se adresează din globul multicolor. E vocea ei, a toaletei de ultimă generație. „Cetățene șchiop, cine e cel mai tare primar din țară?”, mă întreabă. Sigur pe mine, răspund: „Emil Boc, Emil Boc aici de față”. Toaleta își retrage stroboscopul, se închide și tace ca un sfinx.

„Pardon, nu, ăsta mă, cum îi zice, Emil Bolojan, Emil Bolojan e…”, urlu. Mă trezesc transpirat.

07.10.2020. Tânăra care face curățenie e la fel de grăbită, de precipitată. Îi ofer bomboane Bucuria, se sperie, spune că nu, și părăsește încăperea. Uitasem că sunt suspect. Medicul sosește pe la 9 și mă anunță că nu am primit încă rezultatul testului, însă mă va opera azi dacă vine până la prânz. Știm amândoi că nu se va întâmpla asta

Îl rog să vorbească cu asistentele, să mă lase la baie.

„Parcă suntem într-un film cu proști. Lăsați-l domle’ să meargă la baie, ce-i asta?”, i se adresează medicul unei asistente. Fiind actorul principal spun că nu e nevoie deocamdată. Asta a fost o greșeală.

Câteva ore mai târziu, medicul îmi zice că rezultatul tot întârzie, deci mă va opera în următoarea dimineață dacă… Știm amândoi că nu putem ști nimic, de fapt.

Lângă el e cineva care e curios să afle dacă am avut scaun de luni seara, de când m-au internat. Spun că aș fi putut avea dacă aș fi putut merge la toaletă. Mi se explică alegerea rahianesteziei și că ar fi indicat să „cacapișu” înaintea operației. Cineva oferă soluția posibilă și de luat în calcul a unei clisme duioase, iar asta îmi crește tensiunea.

Voi avea nenumărate scaune, capitonate, reglabile, cum vreți, dar fără clisme, vă rog. „Comisia” medicală iese din încăpere. Voi aștepta rezultatul pe cont propriu.

Prânzul vine cu o supă de legume și un boț de mămăligă cu urme aproape insesizabile de brânză. Un festin adică, mă voi bucura de toate lucrurile care vin înspre mine, chiar și de cele mai mici. Voi îmbrățișa viața, voi fi recunoscător pentru fiecare masă și pentru fiecare clismă.

E ora 16:30 și e liniște pe secție. Primesc semnale că trebuie să merg la toaletă. E numărul 2 și apăs pe butonul care le va anunța pe infirmiere că sunt gata să degajez terenul. A fost singura dată când am folosit acel buton în șase zile.

O infirmieră bagă capul pe ușă.

– Vă rog să-mi aduceți scaunul cu rotile că vreau să merg la baie.

– Dar aveți voie?

– Da, medicul a zis că am voie.

– Nu știu, s-o întreb pe asistenta șefă.

După două minute apare asistenta șefă.

– Nu aveți voie să mergeți la baie.

– De ce?

– Sunteți suspect de Covid.

– Nu sunt suspect de Covid. N-am niciun simptom.

– Sunteți suspect de Covid atâta vreme cât n-aveți rezultatul testului.

– Păi și de ce n-am încă rezultatul?

– Nu știu, cred că e stricat aparatul sau a fost stricat la Spitalul Județean.

– Medicul a zis că pot folosi toaleta.

– Domle’, io am ordin de sus. E ordin de sus. Nu stau să mă cert cu dumneavoastră. Folosiți bazinetul.

Sun acasă. Cer să fiu scos de urgență din spital. Ce bazinet? Își imaginează lumea că voi scoate o mărgică, un bănuț? Mă foiesc, mă întorc pe toate părțile și iau până la urmă vătraiul să-l studiez îndeaproape. Să zicem că-l voi folosi, ok, cum fac? Îl vâr sub mine, cum fac copiii iarna cu paletele de plastic pe care le iau la săniuș? Mă ridic la marginea patului într-un picior – pentru că n-am voie să calc pe ăla beteag – și dau de la înălțime lovitura de palat? Le rog pe doamne să vină să mă ajute și să urle: Cacă-te, domnu’ șchiop, cacă-te! Cântăresc cu groază cele trei opțiuni, transpir abundent.

Bazinet

E 18:30 când încep să contemplu varianta sinuciderii, ca un erou dintr-o nuvelă de-a lui I.D. Sârbu, aflat într-o situație oarecum similară. Îl găsiți în Șoarecele B și alte povestiri.

Ușa se deschide și intră o infirmieră.

„Vai, domnule Șchiop, a venit testul dumneavoastră. E negativ, felicitări!”

Nici nu mă mai pot bucura.

„Mai vreți la toaletă?”

Mă mai întrebați? O implor să-mi aducă Lebăda Albă. Asta e un scaun cu rotile care în loc de șezut are un colac de WC, e o budă umblătoare practic. Cu Lebăda ajungi la toaletă. Se fixează apoi deasupra buzii, se blochează roțile și ești gata pentru marea sau mica uzurpare. Infirmiera îmi recomandă Lebăda Neagră. Diferă doar culoarea, dar mă asigură că e Mercedes prin comparație cu surata albă. Ok, marca germană are prioritate.

Ajungem la baie. „Să stau cu dumneavoastră, să vă aștept?”, mă întreabă.

Nu, vă rog, am nevoie să fiu singur”, răspund nerăbdător.

În acest spital, nimic nu e făcut pentru oameni”

08.10.2020 Operația reușește. O tânără anestezistă m-a întrebat dacă am emoții. M-am zăpăcit, nu mă așteptam ca cineva să-mi pună o astfel de întrebare. Mi-a spus că va avea grijă să nu mai am emoții, iar pe branulă a venit ceva liniștitor. Până a început intervenția chirurgicală m-am apucat să fac conversație. Mi se întâmplă foarte rar să inițiez conversații.

Seara, au început durerile, însă măcar puteam merge la baie.

09.10.2020. Medicul mă trimite să mi se schimbe atela gipsată. Fiind pila lui, primesc o atelă care costă 20 de lei în locul celei pe care o purtasem toată săptămâna și care făcea aproape 1 leu. Îl întreb pe brancardier ce vârstă are scaunul cu pneuri ferfenițite, pe care se chinuie să-l împingă. N-am pe ce să sprijin piciorul operat, n-am pe ce să pun piciorul sănătos. Pe primul îl țin cumva în brațe, ca pe o geantă de voiaj, pe al doilea îl târâi pe jos, e antemergătorul.

„Să tot aibă vreo 18 ani”, estimează angajatul spitalului. Continuă. „Domle’, poți chema televiziunea aicea că nu speriați pe nimeni. Credeți că n-au fost fundații care s-au interesat și s-au oferit să doneze scaune cu rotile mai noi, cu suport pentru picioare? Dar nu, nouă nu ne trebuie, noi avem de toate. Lăsați-mă, că nu vreau să mă enervez de dimineață”, spune cătrănit omul. Pe internet găsești astfel de „mijloace de deplasare” cu sume cuprinse între 400 și 800 de lei, nu e ca și cum ar trebui să achiziționezi niște farfurii zburătoare.

În fața ambulatoriului e coadă, foști pacienți internați în spital au venit la control. Așteaptă în liniște, parcă sunt niște personaje din Sven Hassel, o armată în retragere, decimată. Se întâlnesc două cărucioare, cel în care stau eu și cel în care e așezat un alt pacient. Se execută niște manevre complicate ca să putem trece unul pe lângă celălalt.

11.10.2020. E într-o sfântă duminică, se decide că pot pleca acasă. Anunțul vine undeva pe la 10 dimineața. Refuz arogant prânzul de la spital. O aud din vecini pe doamna care are un fetiș cu butonul ce dă alarma pe hol și acționează reacția de adversitate a infirmierelor. E nemulțumită de meniu și se ceartă cu toată lumea. În momentul cel mai tensionat va declama din toți rărunchii: „Da’ mai lăsați-mă-n pace, fută-l dracu’ de broccoli!”.

Plec de abia pe la ora 16, când mi se eliberează foaia medicală. Cazarea mea a costat aproape 3.000 de lei, 60 de lei masa și 2268 de lei cheltuielile aferente spitalizării (378 de lei pe zi), neincluzând aici medicamentele, materialele sanitare și analizele de laborator.

Sunt fericit că pot respira din nou aerul smart și cool al orașului. Chiar dacă „pute de miroase” de la Pata Rât, groapa de gunoi a Clujului.

Brancardierul se poticnește pe rampă când mă coboară cu căruciorul. Are nevoie de ajutor. Un medic pune mâna și reușesc să mă ajute să coborâm trambulina de la Garmisch-Partenkirchen.

Pun și eu întrebarea legată de felul în care a fost executată rampa de acces. Cum e posibil, domle’? Medicul mă privește amuzat: „În spitalul ăsta nimic nu e făcut pentru oameni”.

04.11.2020. E ziua mea, mi-o petrec în pat, cu piciorul imobilizat. Nu invit pe nimeni, nu fac chef, e mai bine așa. Sunt alt om acum, extravaganțele mă lasă rece. Sunt fericit că pot merge la baie și că pot să fac asta de câte ori am chef.

11.11.2020. Soția mea e confirmată cu Covid 19, iar după două zile apar simptome și la mine. Sunt în pat, cu piciorul imobilizat, mă deplasez cu cârje, dar practic nu pot să fac aproape nimic singur. Elena e o eroină, se luptă și cu boala ei și cu neputința mea.

Sun un prieten, ziarist și el, specialist pe Covid. Știe tot, e convins că iau medicamente după ureche și că nu o să sun la salvare de imbecil ce sunt. Doctor Panicovschi – va rămâne porecla lui – îl cunoaște și pe autopsierul șef, în caz că o să am nevoie. Decid să mă vindec.

(Oficial, am fost contact direct și în carantină până spre finalul lunii. N-am mai vrut să-i stric cifrele domnului prefect)

Îmi scot ghipsul singur, medicul mă cheamă la control după ce ies din carantină.

27.11.2020. Ajung la Spitalul de Ortopedie să mă vadă medicul care m-a operat. Mă deplasez cu ajutorul unor cârje cu sprijin axilar, cu piciorul operat deasupra solului.

Înainte, trec pe la triaj. Îi dau buletinul doamnei de acolo.

O simt venind, e inevitabil. „Văd că și numele dvs. e…. cum să zic?”. „Predestinat”, o ajut. „Predestinat, da, hăhă”, și ochii i se luminează deasupra măștii. Urmează întrebările obișnuite: febră în ultimele zile, v-ați întâlnit cu cineva infectat?

Ca să trecem peste îi spun că am fost contact direct, dar că am stat 14 zile în carantină. Femeia se sperie și începe să-și arunce cu dezinfectant pe mâini. „Tulai, Domnie, io n-am mai întâlnit un caz ca ăsta. Așteptați afară, tre’ să dau un telefon la șefa”.

O aud lamentându-se. Iese după un minut, scoate puțin capul și-mi zice repede-repede că n-am voie în spital, că așa a zis șefa. Și trage ușa după ea.

Îl sun pe medic să-i spun că avem o situație. „Parcă e un film cu proști. Vedeți, domnu’ Șchiopu, cu cinstea și cu adevăru’ nu merge-n țara asta. Ce să fac acum, să vin să vă văd peste gard?”.

18.12.2020. Am început să merg cu o singură cârjă, fac progrese. Citesc în presa locală: Clinica de Ortopedie, aflată sub umbrela Spitalului Județean, va fi supusă unui amplu proces de reabilitare și modernizare. Mai să-mi sară inima de la locul ei.

Lucrările vizează reabilitarea și modernizarea clădirii și a instalațiilor aferente, etajarea secției clinice ortopedie – traumatologie, relocarea și modernizarea blocului operator și anestezie terapie intensivă, reamenajarea spațiilor ocupate de blocul de ortopedie existent, amenajarea accesului auto al ambulanțelor, construirea unui lift exterior. Conform Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca, proiectul are o valoare totală estimată la 20.000.000 lei.

Am mai găsit o știre din aprilie 2020 care anunța că începerea lucrărilor e iminentă și una din aprilie 2019 în care Consiliul Județean, prin vocea lui Alin Tișe, finul lui Emil Boc, susținea că s-au aprobat „indicatorii tehnico-economici ai obiectivului de investiții”.

Arconada apără în continuare poarta de acces în clădirea de o tristețe sfâșietoare. Vi-l mai amintiți. „Reîntregirea familiei, beau finu și cu nănașu și le cântă ceterașu”. Tușește sonor în curte. Zice că a avut Covid și simte că atacă din nou la poarta lui.

Cocoțați pe schele, în niște condiții care clar nu respectă protecția muncii, stau 4-5 muncitori. Grinzile le cară la etaj prin interiorul spitalului. Vestele verzi, reflectorizante, se amestecă cu halatele albe, e un spectacol halucinant. Muncitorii aduc de afară noroi, care li se desprinde prin spital de pe tălpile bocancilor.

Un doctor se înfurie: „Totuși, e o instituție medicală aici, luați-vă niște botoșei când intrați în spital”. Muncitorul urecheat se uită contrariat la el. „Domle’, știți, noi chiar lucrăm aici”.

Ei fac un spital.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...