Dincolo de calea ferată

Cătălin Mitulescu a făcut, după mai bine de 15 ani, un cerc complet în filmografia personală și în evoluția sa ca autor. Dacă filmul cu care a absolvit Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică, București-Wien, ora 8:15 (2000), era construit ca o poveste a imposibilei emigrări, cel mai recent lungmetraj al său, Dincolo de calea ferată (2016), este povestea unei imposibile întoarceri în țară.

Între cele două filme există mai multe legături, printre care se numără o serie de motive narative recurente, ceea ce demonstrează, dacă mai era nevoie, că Mitulescu este un auteur, un cineast care și-a dezvoltat propria viziune despre cinema și despre lume.

Din temele sale predilecte – de la viața la periferie până la nunta parodică, unde trenurile și gările sunt spații al despărțirii -, Mitulescu reconstruiește nu numai un univers narativ, ci o perspectivă proprie.

Chiar faptul că filmul din 2000 se încheia cu o înjurătură la adresa CFR-ului, iar acum calea ferată devine un personaj foarte bine conturat este relevant pentru viziunea coerentă a regizorului depre cinemaul său.

Dincolo de calea ferată este format din două părţi distincte: Mitulescu utilizează în mod conștient două registre diferite, care evoluează separat, aidoma şinelor de tren.

Primul registru, care corespunde primei părți a filmului, este remarcabil. Compusă din jumătăți de adevăruri, nesiguranță emoțională sau tăceri care spun mai multe decât dialogurile, această parte a filmului ne arată abilitatea lui Mitulescu de a crea un cinema complex, care nu are loc exclusiv pe ecran.

Aici se construiește relația zdruncinată dintre personajul principal, Radu, piccolo în Italia care se întoarce acasă chiar la începutul sezonului estival, și Monica, o tânără care crește copilul lui Radu într-o magherniță de la periferia Bucureștilor.

Mitulescu reuşeşte să ne ofere o viziune nouă asupra temei emigrării și a migranților, care este recurentă în filmul românesc contemporan. Proiect pornit cu titlul captivant „El Rumano”, acest film are în centru drama pe care o trăiesc milioane de semeni de-ai noștri: soți și soții, copii și părinți – obligați să ducă vieți separate.

Acesta este şi cazul lui Radu și al Monicăi. În rolul tinerei femei, Ada Condeescu este o apariție senzuală și în același timp abruptă, stranie și imposibil de explicat.

Condeescu a fost mereu o prezență remarcabilă (să ne amintim, de pildă, memorabilul rol din Loverboy), iar în acest film trece printr-un spectru larg de emoții.

Merită să fie menţionată o secvență de mare forță, în care Monica îi cântă lui Radu din repertoriul lui Patty Pravo. Interpretând cu o voce dogită La Bambola, actrița face trimitere la relația cu acest bărbat absent din viața ei, dar şi la Margareta Pâslaru și la potpuriurile ei socialiste.

La rândul său, Alexandru Potocean își gestionează remarcabil trăirile în rolul lui Radu, fără a aluneca în tentația demonstrației scenice. El este unul dintre actorii din noua generație despre care cu siguranță vom mai vorbi.

Toate premisele acestui film sunt ofertante, iar povestea, după ce ai văzut prima parte, promite o dezvoltare remarcabilă. Cu atât mai mult cu cât Mitulescu încearcă să evite locurile comune, se ferește de violența gratuită din filmul „estic” și, până la un moment dat, practică un stil cinematografic abstinent.

Numai că, în partea a doua, din cauza deciziei structurale de a diviza povestea, eșafodajul ridicat cu atenţie în prima parte devine instabil. Monica şi Radu ajung la o nuntă de cartier şi, acolo, totul se transformă într-o însăilare de situații lipsite de autenticitate.

Acest al doilea registru, care îl duce pe regizor în apropierea genului practicat de Emir Kusturica, e mult prea încărcat de tușe groase, de excese caricaturale și de episoade incoerente.

Ambiguitatea ofertantă din prima parte devine o stridentă exagerare. Spectacolul dezolant pe care România îl oferă personajului principal – și, prin ochii acestuia, nouă, ca spectatori – este rezolvat simplist și puțin verosimil.

Nunta de mahala, care servește ca fundal pentru reconectarea celor două personaje, este construită prea schematic și diminuează autenticitatea poveștii. Personajele sunt insuficient dezvoltate, iar conflictul – inevitabil – pare o înscenare patetică, şi nu o înfruntare între clanuri interlope.

„Dacă n-ai acea mâncare pe masă, nu știi că e duminică!” Ce se gătește în familiile croaților din zona Carașovei

La Carașova, un localnic își amintește că, duminica, bunicul, fiul și nepoții mâncau împreună supă de găină. La Rafnic, în comuna vecină Lupac, Maria Boșca face supă în fiecare zi. Pentru duminică, mai trebuie însă sarmale și un colac. Cel pe care îl pregătește acum e cu nucă, iar în alte duminici, poate fi cu mac, cu cireșe sau cu mere.

Banatul și lecția regiunilor gastronomice europene. Țușpais, hencleș și ciorbe locale, în meniuri degustate de toată Europa

Țușpaisul este o garnitură de legume, servită alături de ouă, de cartofi noi fripți, de pui fript sau de chiftele. Legumele se schimbă după anotimp. Vara se face din ludăiță (dovlecel) sau din călărabă (gulie), primăvara devreme din spanac și mazăre, iar iarna din morcovi.

În aceste condiţii, finalul strică acea stare de ambiguitate pe care regizorul o construise cu grijă de la începutul filmului.

Dar, la urma urmei, acesta este stilul lui Mitulescu: un amestec de realism şi de imponderabilitate a stărilor interioare, o combinație stranie între filmul metaforic și cel abrupt autentic.

Și, așa cum se întâmplă cu orice „auteur”, abordarea sa poate să ne placă sau nu, dar nu îi putem ignora calitățile.