Din Mănăștur în Rosarito

Voicu Bojan

Reporter

Alege un punct cardinal și pornește pe jos în direcția lui. Alege un nume de oraș pe harta lumii și fă cumva să ajungi acolo. Alege un fruct din supermarket și du-te să-l mănânci în țara lui de origine.

Alege un sat oarecare din jurul orașului tău și stai la o bere cu localnicii. Alege pur și simplu ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.

1. Cartierul Mănăștur, revizitat.

Am făcut într-o zi o călătorie minusculă, să revăd de sus locul copilăriei mele: Mănășturul. Demult, pe când urcam dealul cu părinții, părea că plecăm foarte departe. Acum, totul e foarte aproape. Dimineața am urcat în cartierul Zorilor, iar după-masa pe Capul Dealului, sub pădurea Făget. Parcă vedeam o nălucă. O nălucă în care forfotesc cam 120.000 de oameni. În mintea mea nu era loc pentru ei, fiindcă am memoria acelui loc semănând cu un sat mai mare, cu case modeste, având acareturi de-a valma, străduțe prăfoase și câmpuri de lucernă și cucuruzi.

Totul era centrat în jurul mănăstirii benedictine Calvaria, înălțată în secolul al X-lea. A scăpat pe rând de valuri de migratori, printre care pecenegi și mongoli, ba a scăpat chiar și de comuniști. Casele, în schimb, nu. Majoritatea au fost înghițite de sistematizarea socialistă. În blocurile proaspăt înălțate au fost mutați oameni aduși de aiurea să lucreze în fabrici, construind o lume nouă, cică mai bună.

Apoi a venit revoluția și haosul s-a sofisticat. Au apărut case-tip-vilă, urcând cu pași mici pe deal, de unde se vede mai frumos. Nici o urmă de standardizare în planul arhitectural al primarilor. Urmele lăsate de camion au devenit drumuri, iar mini-cartierele de blocuri noi au căpătat denumirea de residence.

Pe pământul lui nenea Zgriduț e acum un restaurant, pe locul casei de unde o luam pe Lili în drum spre școală e o benzinărie, iar pe locul grădinii cu flori a bunicii răsare un bloc proaspăt renovat termic. Tot ce a rămas, vorba lui Nabokov, nu e altceva decât o memorie care vorbește.

Mănășturul, astăzi. Fotografii: Voicu Bojan

***

2. Rosarito, Mexico – 14 metri peste nivelul mării

De la granița americană, sunt cu totul vreo 35 de kilometri de coborât spre sud, pe coastă, ca să dai de Rosarito. Pe vremea aceea, în 2004, mexicanii păreau să știe lucruri puține, dar ferme despre turiști: toți sunt americani, toți ar vrea să cumpere o statuie de un metru cu Sfânta Fecioară Maria, dar nu o recunosc, toți adoră marguerita la fel cum adoră melodia Guantanamera și, mai ales, toți vor să mănânce creveți și homari.

Rosarito e ca o redută asediată. Oriunde te sucești, dai de ofertele de mai sus împachetate frumos în mici atacuri de panică. Cheia e să fugi, să o iei fie pe străduțe lăturalnice, fie să ieși la loc larg, pe plajă. Oriunde ai lua-o, însă, Guantanamera te urmărește. Am constatat că localnicii chiar pot adormi pe muzica asta. Mai ales dacă e vânt, norii sunt plumburii și plajele aparent goale. Fiindcă e doar o chestiune de timp până apare o trupă de mariachi să facă atmosferă.

Străinii știu, la rândul lor, că mexicanii din Rosarito, începând de pe la mijlocul anului 2000, sunt grupați în bande rivale, care își revendică fiecare controlul asupra Cartelului drogurilor. Uneori, sărmanii turiști, acum împuținați și deosebit de precauți, devin victime colaterale. Veștile rele țin restaurantele și hotelurile aproape goale, în timp ce localnicii formează un cor tragic, al cărui refren e: „Nimic nu mai e cum a fost cândva.”

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște.