Din Mănăștur în Rosarito

Voicu Bojan

Redactor

Alege un punct cardinal și pornește pe jos în direcția lui. Alege un nume de oraș pe harta lumii și fă cumva să ajungi acolo. Alege un fruct din supermarket și du-te să-l mănânci în țara lui de origine.

Alege un sat oarecare din jurul orașului tău și stai la o bere cu localnicii. Alege pur și simplu ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.

1. Cartierul Mănăștur, revizitat.

Am făcut într-o zi o călătorie minusculă, să revăd de sus locul copilăriei mele: Mănășturul. Demult, pe când urcam dealul cu părinții, părea că plecăm foarte departe. Acum, totul e foarte aproape. Dimineața am urcat în cartierul Zorilor, iar după-masa pe Capul Dealului, sub pădurea Făget. Parcă vedeam o nălucă. O nălucă în care forfotesc cam 120.000 de oameni. În mintea mea nu era loc pentru ei, fiindcă am memoria acelui loc semănând cu un sat mai mare, cu case modeste, având acareturi de-a valma, străduțe prăfoase și câmpuri de lucernă și cucuruzi.

Totul era centrat în jurul mănăstirii benedictine Calvaria, înălțată în secolul al X-lea. A scăpat pe rând de valuri de migratori, printre care pecenegi și mongoli, ba a scăpat chiar și de comuniști. Casele, în schimb, nu. Majoritatea au fost înghițite de sistematizarea socialistă. În blocurile proaspăt înălțate au fost mutați oameni aduși de aiurea să lucreze în fabrici, construind o lume nouă, cică mai bună.

Apoi a venit revoluția și haosul s-a sofisticat. Au apărut case-tip-vilă, urcând cu pași mici pe deal, de unde se vede mai frumos. Nici o urmă de standardizare în planul arhitectural al primarilor. Urmele lăsate de camion au devenit drumuri, iar mini-cartierele de blocuri noi au căpătat denumirea de residence.

Pe pământul lui nenea Zgriduț e acum un restaurant, pe locul casei de unde o luam pe Lili în drum spre școală e o benzinărie, iar pe locul grădinii cu flori a bunicii răsare un bloc proaspăt renovat termic. Tot ce a rămas, vorba lui Nabokov, nu e altceva decât o memorie care vorbește.

Mănășturul, astăzi. Fotografii: Voicu Bojan

***

2. Rosarito, Mexico – 14 metri peste nivelul mării

De la granița americană, sunt cu totul vreo 35 de kilometri de coborât spre sud, pe coastă, ca să dai de Rosarito. Pe vremea aceea, în 2004, mexicanii păreau să știe lucruri puține, dar ferme despre turiști: toți sunt americani, toți ar vrea să cumpere o statuie de un metru cu Sfânta Fecioară Maria, dar nu o recunosc, toți adoră marguerita la fel cum adoră melodia Guantanamera și, mai ales, toți vor să mănânce creveți și homari.

Rosarito e ca o redută asediată. Oriunde te sucești, dai de ofertele de mai sus împachetate frumos în mici atacuri de panică. Cheia e să fugi, să o iei fie pe străduțe lăturalnice, fie să ieși la loc larg, pe plajă. Oriunde ai lua-o, însă, Guantanamera te urmărește. Am constatat că localnicii chiar pot adormi pe muzica asta. Mai ales dacă e vânt, norii sunt plumburii și plajele aparent goale. Fiindcă e doar o chestiune de timp până apare o trupă de mariachi să facă atmosferă.

Străinii știu, la rândul lor, că mexicanii din Rosarito, începând de pe la mijlocul anului 2000, sunt grupați în bande rivale, care își revendică fiecare controlul asupra Cartelului drogurilor. Uneori, sărmanii turiști, acum împuținați și deosebit de precauți, devin victime colaterale. Veștile rele țin restaurantele și hotelurile aproape goale, în timp ce localnicii formează un cor tragic, al cărui refren e: „Nimic nu mai e cum a fost cândva.”

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€