Din jurnalul unui Beagle. "Când îți iei oameni în grijă, trebuie să-i faci să te asculte"

Iulia Marin

Redactor

Dragă Jurnalule,

După ce, în ultima săptămână am avut ceva timp pentru introspecție, am descoperit că am o voce puternică și chiar muzicală, că aspiratorul nu îmi e prieten – mi-a mâncat orezul, iar de atunci am răcit relația –, că frigiderul preferă să păstreze pentru el toate bunătățile și mie îmi aruncă doar firimituri, zgârcitul naibii!

Mai cred că trebuie să iei multe aspecte în considerare când adopți niște oameni și despre asta aș vrea să scriu câte ceva.

*

A trecut ceva timp de când m-am instalat – destul de confortabil – în casa celor pe care i-am adoptat.

Am un băiețel și o fetiță, ceea ce e bine, fiindcă altfel presupun că s-ar fi bătut între ei dacă aveam, de exemplu, doi băieți. Ăștia doi nu se bat, ba chiar cred că se plac. Este și mai simplu, fiindcă ei își fac de lucru unul cu celălalt și astfel găsesc timp pentru mine.

Am avut, în ultima săptămână, o petrecere de ziua mea la care însă nu au venit decât prietenii lor, am descoperit despre mine că îmi place să mănânc orez și morcov (cine ar fi crezut, nu?), că ador untul de arahide și că pot cânta. Din păcate, cei doi pe care îi am în grijă sunt afoni, Jurnalule, așa că nu apreciază concertele pe care, cu atâta generozitate, le ofer.

Săptămâna trecută, la petrecere, am cunoscut două fete foarte simpatice, Jurnalule! Una era îmbrăcată într-o rochiță corai și, recunosc, deși am fost foarte atent, i-am destrămat-o puțin. Ea a râs și tind să cred că nu i-a displăcut în totalitate micul nostru flirt, dar uneori devin cam sălbatic și aș vrea să o protejez de această latură a personalității mele. Cred că are nevoie de un tip mai calm, un bulldog englez sau ceva de genul ăsta.

Cealaltă, în rochie cu buline, mi-a lăsat impresia că ar fi ușor melancolică, așa că am sărutat-o de câteva ori pe picior. Avea jucării agățate de urechi, Jurnalule! Ce poate fi mai distractiv?! Am făcut fotografii, ne-am jucat și aproape că îmi venea să îi adopt pe toți, să îi țin aici, dar ăștia doi ai mei deja sunt destul de greu de întreținut.

Au fost așa de dornici de joacă încât, la final, eu am adormit, iar ei tot ar mai fi vrut să se hârjonească!

*

Rușinea din inima Capitalei. Palatul Voievodal Curtea Veche rămâne în ruină. Nicușor Dan nu a reluat, nici după 4 ani, lucrările la cel mai important monument istoric din București

Palatul Voievodal Curtea Veche, cel mai vechi monument istoric din București, rămâne în ruină de ani de zile, în ciuda promisiunilor Primăriei Capitalei. Nicușor Dan nu a reluat lucrările de restaurare nici după 4 ani, iar monumentul continuă să se degradeze. PMB încă nu a selectat un nou constructor, iar șantierul abandonat din inima orașului afectează imaginea Capitalei și atrage critici din partea publicului și a experților în patrimoniu cultural.

Știri din cealaltă Românie: În Iași, o femeie a primit acordul judecătorilor să intre cu forța în apartamentul unei vecine pentru a face curățenie, iar în Focșani un urs a intrat într-o benzinărie

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe.

Oamenii pe care i-am adoptat au numeroase tabieturi stranii – dimineața beau cafea și lâncezesc pe canapea, iar în ultima clipă se ridică și fug de acasă. Mereu îi aud: «Iar am întârziat!».

Eu nu întârzii niciodată Jurnalule, mai ales dacă vorbim despre lucruri serioase cum este joaca. Ba, uneori, mă trezesc mai devreme decât ei și nu fac altceva decât să aștept, răbdător, să se ridice din pat.

Uneori, ei dorm atât de mult, încât mă tem pentru sănătatea lor – așa s-a întâmplat la finalul săptămânii trecute, când ea a rămas în pat până la prânz și eram așa de îngrijorat, încât, când am văzut cum lipăie cafeaua, am plâns din nou de fericire. Nici nu știam că pot avea așa de multe emoții, și toate de când am adoptat bulgărașii ăștia doi!

Mă îngrijorează totuși că el a început de curând să mă amenințe cu papucul… S-au obrăznicit, Jurnalule! Ea, când insist cu ceva presant, cum ar fi mingea care a ajuns după canapea sau rața din cauciuc pe care nu o găsesc, încrucișează brațele și se întoarce cu spatele. Am impresia că e doar o tehnică, așa că nu mă las intimidat.

De când dormim separat, nu mai stau totuși cu grija lor, deși le păzesc ușa – sunt atât de tăntălăi încât mi-e și frică să îi las nesupravegheați.

Când îți iei oameni în grijă, trebuie să-i faci să te asculte. El, cel puțin, mi-a scos peri albi. Îi spun întruna că este prea sedentar și că ar trebui să se joace mai mult, dar nu face altceva decât să îmi arunce rața de cauciuc și să aștepte să i-o aduc eu!

Fac asta de câteva ori – chiar cu entuziasm, fiindcă țin la el –, dar răbdarea mea are o limită și, apoi, mă tem că se îngrașă dacă nu aleargă și el!

Oamenii sunt, totuși, foarte drăguți și cred că oricine ar trebui să aibă măcar unul – mie, cel puțin, îmi plac la nebunie. Îmi place să îi văd cum se agită ei și țipă când le iau câte o jucărie preferată – de regulă, cea în care stau încălțați – și sunt adorabili de-a dreptul când mănâncă și își apără mâncarea!

Îmi place să îi privesc când își pun tacticos hrana pe masă și, din când în când, recunosc că poftesc. După atâta muncă, atâtea rațe de alergat și mingi de prins, aș lua și eu acolo o bucată de șuncă sau ceva de genul ăsta, dar ei mârâie, își arată colții și își apără hrana, de îți vine să și râzi. Dacă nu ar mânca toate prostiile, aș mai zice, dar te-ai îngrozi, Jurnalule, zău!

Mă întristez însă când văd cât de des se spală – mi-e teamă să nu răcească, toată lumea știe că oamenii sunt sensibili. Așa că, de fiecare dată când unul merge la duș, plâng de supărare în fața ușii de la baie, iar când iese am grijă să îi șterg fiecare picătură. Cu limba.

Ei râd, sărmani inconștienți care nu au aflat probabil despre pericolele pneumoniei!

Într-o zi, când lăsasem niște orez pe podea – m-am luat cu treburi și am uitat de el –, ea a venit repede cu aspiratorul. Ți-am zis data trecută că suntem prieteni eu și bestia de aspirator, dar, de data asta, nemâncatul a înghițit tot orezul, iar ea îi ținea isonul! Ba parcă îl și îndruma chiar acolo unde era mai mult orez! Nu știu de ce ar hrăni cineva creatura asta bună de nimic, zău!

În altă zi, când reușisem să obțin cu greu un pachet cu gumă de mestecat, s-au alarmat amândoi și mi l-au scos, pur și simplu, din gură. Dar, dacă vreau să îi ling pe față, se feresc… Cine să îi înțeleagă?

Totuși, partea bună când adopți oameni este că poți să îi privești cum se dezvoltă. E remarcabil să vezi cum trec prin toate etapele astea: la început sunt foarte pisicoși, apoi devin ceva mai rebeli, cum sunt ei doi acum, și, în final, presupun că vor mai îmbătrâni și se vor calma.

Îmi pare rău doar că ăștia doi ai mei nu se joacă deocamdată cât ar trebui la vârsta lor – șase ore pe zi mi s-ar părea imperativ, dar presupun că am nimerit un soi mai leneș.

Mă mai bucur că, deși nu mă așteptam, puișorii ăștia dau semne de inteligență – le place să colinde fără lesă, seara vin mereu acasă și chiar știu să găsească drumul! De fiecare dată mă bucur teribil când văd că, așa tonți cum sunt, au găsit drumul spre casă – și iarăși plâng de fericire!

Ar mai fi multe de spus, Jurnalule, dar zilele astea sunt foarte ocupat – îmi cresc dinții și, pentru că ei nu sunt acasă, mă gândesc să rod un cablu, ceva…

Sunt bune și pentru tartru, mai ales cel de internet!

*

Din aceeași serie a mai apărut:

Din jurnalul unui Beagle proaspăt adoptat

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€